ÎCCJ, Decizia nr. 139/2020
ÎCCJ, Decizia nr. 139/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin Sentința penală nr. 1081 din 03 decembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2009, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, cu reținerea art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., cetățean american, la pedeapsa principală de 4 ani și 10 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 din C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional.
S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen., conform art. 71 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În temeiul dispozițiilor art. 159 din C. pen., cu reținerea art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (2) din C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 din C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de spionaj.
S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen., conform art. 71 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În temeiul dispozițiilor art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) din C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 din C. pen.
S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen., conform art. 71 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În temeiul dispozițiilor art. 88 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii și arestării preventive de la 28.11.2006 la 23.01.2007.
II. Prin Decizia penală nr. 11 din data de 27 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal 1 în Dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -DIICOT - Structura Centrală și de inculpații B., C., D., E., F., G., H., I. și A. împotriva Sentinței penale nr. 1081 din 3 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală pronunțată în Dosarul nr. x/2009.
A fost desființată, în parte hotărâre și în rejudecare:
În baza dispozițiilor art. 367 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.
A fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., conform art. 65 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza dispozițiilor art. 47 raportat la art. 304 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice.
În baza dispozițiilor art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 45 din C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 4 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.
A fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., conform art. 65 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza dispozițiilor art. 88 din C. pen. a fost dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii și arestării preventive de la 28.11.2006 la 23.01.2007.
III. Împotriva acestei decizii, condamnatul A., prin apărător ales, a formulat contestație în anulare, aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători la data de 6 decembrie 2018, sub nr. x/2018.
În susținerea contestației în anulare, contestatorul condamnat, în esență, a invocat nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluționat cauza în apel, considerând că au fost încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, prin modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet, făcând trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 685 din 07.11.2018.
În drept, a invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen.
Pentru termenul din data de 21 ianuarie 2019, contestatorul condamnat a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale.
Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. invocată, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reglementează cerințele de admisibilitate ale excepției, iar din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe, stipulate în mod expres, respectiv:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
S-a mai reținut că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale, textul de lege instituind o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.
În aplicarea acestui text de lege, instanța de fond a apreciat că analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie să se realizeze formal și nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în speță, excepția a fost ridicată în fața instanței de judecată (fiind inițial învestită cu soluționarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestației în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 157 din 7 iunie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2012), de către o parte și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare [respectiv art. 428 alin. (1) din C. proc. pen..], și pe care instanța de contencios constituțional nu le-a declarat anterior neconstituționale.
În continuare, s-a arătat că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Prioritar s-a evidențiat faptul că sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.
De asemenea că, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.
S-a apreciat că pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.
Din examinarea argumentelor invocate de contestatorul condamnat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a observat că, deși autorul excepției a susținut că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 și art. 23 alin. (1) și (12) din Constituția României, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestației în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă.
În acest sens s-a mai reținut și că modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.
De asemenea, că reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României ce fac trimitere la "condițiile legii", o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de inculpați în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.
IV. Împotriva acestei decizii, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07 octombrie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat prim termen la data de 11 decembrie 2019.
Prin rezoluția președintelui de complet din data de 09.12.2019 termenul a fost preschimbat pentru data de 09 decembrie 2019, când dosarul a fost amânat pentru lipsa de procedură cu recurentul la data de 12 februarie 2020.
Prin rezoluția președintelui de complet termenul a fost preschimbat pentru data de 10 februarie 2020.
La termenul din data de 10 februarie 2020, instanța a dispus acordarea unui nou termen, având în vedere lipsa de procedură cu recurentul, precum și cererea expres formulată de acesta, în sensul citării la domiciliul din străinătate, la data de 14 septembrie 2020.
La termenul din data de 14 septembrie 2020, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbateri, susținerile reprezentantului Ministerului Public fiind redate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de recurentul A. este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:
- calitatea de parte în proces a autorului excepției;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;
- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014);
- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 și art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de contencios constituțional este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.
Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că, raportându-se formal la exigențele art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate, recurentul A. a susținut, în motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale că dispozițiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. sunt neconstituționale întrucât încalcă dispozițiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 și art. 23 alin. (1) și (12) din Constituția României, criticând dispoziția legală referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de declarare a contestației în anulare, susținând că dispozițiile legale antemenționate sunt neconstituționale "în măsura în care se înțelege că permite solicitarea retractării unei hotărâri definitive de condamnare, pronunțată de un complet nelegal constituit și, din acest motiv, nulă absolut, într-un termen calculat de la data comunicării deciziei pronunțate în apel și nu de la data luării la cunoștință a cazului de nulitate absolută".
Examinând excepția de neconstituționalitate invocată instanța de control judiciar constată, în concordanță cu instanța de fond, că recurentul A. nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege.
În realitate, acesta nu urmărește armonizarea dispozițiilor criticate cu Constituția, ci completarea acestora cu prevederi noi, ceea ce ar echivala cu o încălcare a separației puterilor în stat, întrucât instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
În concluzie, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci doar urmărește o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.
În raport de argumentația ce precede, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. din cuprinsul Deciziei penale nr. 56 din data de 25 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. din cuprinsul Deciziei penale nr. 56 din data de 25 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2020.