ÎCCJ, Decizia nr. 107/2020

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 168 din 07 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020 a fost respinsă contestația formulată de condamnatul A. împotriva executării Sentinței penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

Examinând contestația formulată de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinței penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, prin raportare la criticile invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Conform art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

Hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, ca urmare a respingerii, ca nefondate, a apelurilor declarate împotriva acesteia de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, și de inculpatul A.

Împotriva executării Sentinței penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme (dată în Dosarul nr. x/2018), la data de 3 martie 2020, a formulat contestație condamnatul A., invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 5 paragraful 1 lit. a), art. 6 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și cu cele ale art. 29 din Legea nr. 78/2000 și solicitând constatarea existenței unei împiedicări la executarea acestei hotărâri, cu consecința punerii sale în libertate.

În susținerea contestației, a învederat că detenția sa este arbitrară și încalcă dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât, din perspectiva prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, completul care a pronunțat hotărârea de condamnare nu a fost competent să judece cauza sa, chestiunea nelegalei constituiri a instanței de fond fiind stabilită în mod neechivoc de către Curtea Constituțională. A subliniat, în acest context, că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dacă o condamnare este rezultatul unor proceduri care au dus la o negare flagrantă de dreptate, ce este în mod vădit contrară dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și principiilor stipulate în aceasta, privarea de libertate care rezultă nu ar fi justificată în temeiul dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție. În aceeași jurisprudență s-a mai statuat că, pentru a fi în prezența unei negări flagrante de dreptate, este necesar să existe o încălcare a principiului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție care să fie atât de importantă încât să constituie o anulare sau o distrugere a însăși esenței dreptului garantat de articolul respectiv. Contestatorul a considerat, astfel, că o condamnare la pedeapsa închisorii pronunțată în primul grad de jurisdicție de către un complet de judecată nelegal constituit reprezintă o formă de inechitate care echivalează cu o negare flagrantă de dreptate.

Înalta Curte a reținut că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 din C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și drept procesual penal care se referă exclusiv la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestația la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Totodată, instanța de fond a reținut că jurisprudența Curții Constituționale, a instanței supreme și doctrina sunt unanime în a aprecia că în cadrul contestației la executare nu se pot pune în discuție chestiuni ce antamează fondul cauzei în legătură cu care a fost pronunțată hotărârea judecătorească ce se execută (Decizia nr. 695 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019, Decizia nr. 819 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 11 februarie 2016, paragraful 15; Decizia nr. 155 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 5 martie 2009; Decizia nr. 77 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 23 februarie 2005; Decizia nr. 329 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 mai 2007; deciziile penale nr. 176 din 22 martie 2019, nr. 870 din 21 septembrie 2017, nr. 83 din 20 ianuarie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, publicate pe www.x.ro; Decizia penală nr. 4607/1999 publicată în Revista de drept penal. Studii și practică judiciară 1994 - 2007, George Antoniu, Versavia Brutaru, Ed. a 2-a, Editura Hamangiu, 2008).

Așadar, contestația la executare nu reprezintă o cale de atac ordinară sau extraordinară, ci constituie o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative la executarea unei hotărâri definitive, iar instanța învestită cu rezolvarea unei astfel de cereri este abilitată să verifice doar aspectele expres menționate în textul de lege, iar nu și pe cele vizând modul de soluționare a cauzei (în fond și/sau căile ordinare de atac), având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, pe această cale nu se poate aduce atingere principiului securității raporturilor juridice tranșate definitiv prin hotărârea ce se execută.

În speță, invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., contestatorul A. a susținut că există o împiedicare la executarea pedepsei de 4 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentința penală nr. 314 din 22 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători, întrucât hotărârea dată în fond a fost pronunțată de un complet de judecată nelegal constituit, fapt constatat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 10 octombrie 2019, prin care s-a statuat că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 impunea constituirea de completuri specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de corupție și la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar această nelegalitate nu a fost înlăturată de către instanța de control judiciar în faza apelului, deși avea o asemenea obligație având în vedere că încălcarea normelor de procedură referitoare la compunerea completului sunt sancționate cu nulitatea absolută.

Procedând la analiza aspectelor invocate de contestator cu privire la presupusa nelegalitate a detenției sale ca impediment la executarea pedepsei la care a fost condamnat, Înalta Curte a constatat că, potrivit normelor europene ce recunosc și protejează dreptul la libertate, acesta nu are un caracter absolut, ci, în anumite situații legitime, legale și obiectiv determinate, poate cunoaște limitări, care sunt expres prevăzute în cuprinsul art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Un astfel caz este cel reglementat de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, în conformitate cu care privarea de libertate a unei persoane este permisă "dacă este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent".

Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că, pentru a fi legală, detenția unei persoane trebuie să aibă ca fundament o condamnare (cauzele B. contra Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, Del Río Prada împotriva Spaniei, Hotărârea din 21 octombrie 2013, paragraful 124), ceea ce presupune stabilirea existenței vinovăției/răspunderii persoanei în cauză printr-o hotărâre judecătorească.

În plus, este necesar ca hotărârea de condamnare să fie pronunțată de un tribunal competent, respectiv de un organ stabilit de lege, care, în principiu, trebuie să satisfacă condițiile cerute de art. 6 din Convenție, și anume independența față de puterea executivă, imparțialitatea față de părți, durata mandatului membrilor săi/inamovibilitatea acestora și garanțiile unei proceduri judiciare (cauzele De Wilde, Ooms și Verszp contra Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, paragraful 78, și Ilașcu contra Rusiei și Moldovei, Hotărârea din 08 iulie 2004, paragraful 460).

De asemenea, Curtea a arătat că organul în cauză nu trebuie să dețină doar simple atribuții consultative, ci și să aibă puterea de a se pronunța asupra legalității detenției și de a dispune eliberarea, în caz de detenție ilegală (cauza X. contra Regatului Unit, Hotărârea din 5 noiembrie 1981, paragraful 61; cauza Weeks contra Regatului Unit, Hotărârea din 2 martie 1987, paragraful 61), stabilind, totodată, că o instanță nu are "competență" în cazul în care componența sa nu este "prevăzută de lege" (cauza Yefimenko contra Rusiei, Horărârea din 12 februarie 2013, paragrafele 109 - 111).

Deopotrivă, Curtea a statuat și faptul că orice privare de libertate nu trebuie să fie bazată doar pe una dintre excepțiile prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) - f) din Convenție, ci este necesar ca aceasta să fie și "legală".

Astfel, s-a arătat că, în materie de "legalitate" a unei privări de libertate, inclusiv sub aspectul respectării "căilor legale", Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură din legislația națională. Acest termen impune în primul rând ca orice arestare sau deținere să aibă temei legal în dreptul intern (cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Hotărârea din 21 octombrie 2013, paragraful 125).

Toate aceste exigențe s-a apreciat a fi întrunite în speță, având în vedere că pedeapsa de 4 ani închisoare în a cărei executare se află contestatorul A. este consecința, prevăzută de lege, a condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prin Sentința penală nr. 314 din 22 mai 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017, hotărâre care, ulterior, a fost confirmată în calea de atac a apelului de către Completul de 5 Judecători al instanței supreme.

Astfel, legalitatea și temeinicia Sentinței penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017 (sub aspectul existenței faptei, a vinovăției și a legalității pedepsei), au făcut obiectul verificării Completului de 5 Judecători al instanței supreme care, prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2018, a respins apelul promovat de contestator, moment din care hotărârea de condamnare la pedeapsa de 4 ani închisoare a devenit executorie și a intrat sub puterea de lucru judecat, iar condamnatul A. a început executarea pedepsei privative de libertate.

În aceste condiții, nu au putut fi primite aserțiunile contestatorului în sensul că presupusa nelegalitate reprezintă o formă de inechitate care echivalează cu o negare flagrantă de dreptate, având drept consecință încălcarea dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, de vreme ce acesta a avut posibilitatea și chiar a atacat cu apel sentința penală de condamnare, iar în calea de atac instanța de control judiciar a examinat criticile invocate de apărare, considerându-le neîntemeiate.

Așadar, în condițiile în care pedeapsa privativă de libertate a fost stabilită definitiv, prin parcurgerea ambelor grade de jurisdicție prevăzute de legea română, detenția la care este supus contestatorul îndeplinește exigențele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) teza I din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la existența unei condamnări și a legăturii de cauzalitate dintre aceasta și privarea de libertate.

Totodată, instanța de fond a reținut că și cea de-a doua cerință necesară pentru existența unei detenții legale este îndeplinită în cauză, de vreme ce soluția de condamnare a contestatorului a fost pronunțată de o jurisdicție independentă și imparțială care își exercită competența în conformitate cu norme de procedură prestabilite.

Astfel, în raport cu criteriul calității persoanei, Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța națională competentă, potrivit dispozițiilor procesual penale române (art. 40 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.), să judece cauza contestatorului, fiind, totodată, în măsură să garanteze dreptul la un proces echitabil în sens larg, inclusiv în componenta independenței față de executiv și a imparțialității față de părți, asigurând, astfel, respectarea exigențelor instituite de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, constatând că în speță sunt respectate toate garanțiile instituite de art. 5 paragraful 1 lit. a) și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, detenția la care este supus contestatorul nu poate fi considerată ca fiind nelegală, așa încât, în cauză, s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. privind existența unei împiedicări la executarea hotărârii de condamnare.

Totodată, Înalta Curte a reținut că, deși contestatorul a susținut că aspectul de nelegalitate invocat se referă la punerea în executare a sancțiunii penale privative de libertate, în realitate, criticile formulate vizează, pe de o parte, nelegalitatea titlului în baza căruia execută pedeapsa (respectiv a sentinței penale de condamnare) ce ar decurge din faptul că acesta a fost emis de un complet de judecată a cărui compunere încalcă dispozițiile imperative ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar, pe de altă parte, faptul că instanța de control judiciar nu a remediat respectiva nelegalitate în calea de atac.

Or, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, contestația la executare nu reprezintă o cale ordinară sau extraordinară de atac, aspectele invocate de contestator care se circumscriu unor critici vizând nelegalitatea hotărârii ce se execută, dar și a soluției pronunțate în apel (prin care sentința de condamnare a rămas definitivă) nu au putut fi examinate în prezentul cadru procesual întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a acestora, fapt ce nu este permis de lege. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională care a statuat că, prin intermediul contestației la executare, nu se poate reclama nelegalitatea hotărârilor penale definitive, ci doar nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea lor în executare (Decizia nr. 695 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019, paragraful 33).

În plus, Înalta Curte, a reținut că, așa cum rezultă din Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători, dar și din motivele de apel depuse la Dosar nr. x/2018, cu prilejul susținerii căii ordinare de atac, contestatorul condamnat A., cu toate că era asistat de avocat ales, nu a formulat critici cu privire la hotărârea primei instanțe din perspectiva nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunțat-o, deși, potrivit susținerilor apărării, la termenul de dezbateri avea cunoștință despre existența presupusei nelegalități, astfel încât trebuia și putea să o invoce în calea de atac a apelului.

Omisiunea contestatorului de a invoca un motiv de apel care, în opinia sa, ar fi atras nelegalitatea hotărârii de condamnare în fond, nu poate fi, însă, suplinită pe calea contestației la executare, împiedicarea invocată fiind, în esență, o problemă de judecată ce se impunea a fi dezlegată de către instanța de control judiciar. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat în considerațiile teoretice din debutul motivării, prin intermediul contestației la executare nu se poate ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, aceasta putându-se realiza doar prin exercițiul căii ordinare de atac a apelului.

Înalta Curte a constatat, totodată, că, prin motivele scrise ale contestației la executare, condamnatul A. a invocat, în subsidiar, că Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme în Dosarul nr. x/2018 a fost dată după pronunțarea Deciziei nr. 417 din 03 iulie 2019 de către instanța de contencios constituțional, dar înainte de publicarea sa în Monitorul Oficial al României, așa încât efectele acesteia erau incidente în cauză, întrucât dosarul se afla încă în faza de apel.

Referitor la efectele Deciziei nr. 417 din 03 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 10 octombrie 2019, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării și au putere numai pentru viitor, legiuitorul constituțional limitând, astfel, sfera cauzelor ce intră sub incidența acestora, în considerarea principiului stabilității raporturilor juridice. Aceste prevederi au fost reluate și în paragrafele 169 și 171 ale deciziei menționate, Curtea Constituțională stipulând că efectele hotărârilor sale vizează doar situații juridice nedefinitiv consolidate.

Particularizând categoriile de cauze ce vizează asemenea situații juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cărora li se aplică decizia pronunțată, instanța de contencios constituțional a făcut referire la cauzele a căror judecată în primă instanță a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019 și, la data publicării deciziei, se aflau în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completurilor de 5 Judecători, remediul procesual în această situație fiind rejudecarea lor în condițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 (paragraful 170).

Or, așa cum s-a arătat chiar de către contestator, Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, dată în Dosarul nr. x/2018, a fost pronunțată anterior publicării deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 03 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, așa încât la 10 octombrie 2019 cauza în care a fost trimis în judecată în calitate de inculpat condamnatul A. era în mod definitiv soluționată.

Astfel, Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 a Curții Constituționale nu este aplicabilă și situației contestatorului condamnat A. întrucât, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, cauza în care acesta a fost condamnat nu se mai afla în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completului de 5 judecători, hotărârea rămânând definitivă la 7 octombrie 2019, prin pronunțarea Deciziei penale nr. 209 din aceeași dată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători.

De altfel, în paragraful 171 al deciziei menționate, Curtea Constituțională a subliniat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării deciziei, nu este atinsă.

În consecință, constatând că în cauză nu există nicio împiedicare cu privire la executarea Sentinței penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, dată în Dosarul nr. x/2018, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte a respins contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A.

II. Împotriva Sentinței penale nr. 168 din 07 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020 condamnatul A. în termen legal, a formulat contestație, criticând-o pentru netemeinicie pentru motivele expuse oral în ședința de judecată de la termenul din 6 iulie 2020, dar și pentru cele menționate în scris, în memoriul depus la dosar.

Cauza a fost înregistrată la data de 10 iunie 2020 pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți sub nr. x/2020, fixându-se aleatoriu, prim termen de judecată la 6 iulie 2020.

La termenul din data de 6 iulie 2020 nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbateri.

Susținerile apărătorului ales al contestatorului condamnat și ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al contestatorului au fost, în detaliu, consemnate în cuprinsul părții introductive a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței contestate, atât prin prisma motivelor invocate de contestator, dar și din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază contestația ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Raportând criticile de netemeinicie formulate de contestatorul condamnat în susținerea contestației formulate, la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că argumentele invocate în susținerea contestației nu sunt de natură să modifice ori să infirme concluzia la care a ajuns, în mod justificat, prima instanță atunci când a respins, ca nefondată contestația la executare.

Astfel, Înalta Curte Completul de 5 Judecători constată că demersul judiciar a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza-II C. proc. pen., contestatorul condamnat apreciind că există o împiedicare cu privire la hotărârea care se execută, urmare publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale.

În argumentarea cazului indicat ca temei de drept al contestației la executare, condamnatul contestator a invocat nelegalitatea detenției sale, determinată de adoptarea Deciziei nr. 417/2018 a Curții Constituționale, decizie prin care, în soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, instanța de contencios constituțional a statuat asupra caracterului obligatoriu al înființării completurilor de judecată specializate în materia corupției potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000. Contestatorul a susținut că de vreme ce prin decizia menționată s-a evidențiat concluzia nelegalității compunerii completelor de judecată care nu au fost specializate în sensul art. 29 din Legea nr. 78/2000, aceasta echivalează cu o condamnare dispusă de o instanță nelegal constituită, necompetentă în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fapt care atrage nelegalitatea detenției în sine.

Prin urmare, a susținut contestatorul, Sentința penală nr. 314 din 22 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, prin care a fost soluționată cauza în fond de către un complet nespecializat în judecarea faptelor de corupție, a devenit nelegală la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, respectiv la data de 10 octombrie 2019, iar această nelegalitate nu a fost înlăturată de către instanța de control judiciar în faza apelului, deși avea o asemenea obligație având în vedere că încălcarea normelor de procedură referitoare la compunerea completului sunt sancționate cu nulitatea absolută

Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că detenția sa este arbitrară și încalcă dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În examinarea criticilor formulate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că, în C. proc. pen., contestația la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicțional prin intermediul căruia să se soluționează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătorești, fără a se putea, însă, modifica soluția pronunțată, soluție care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin intermediul contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.

Totodată, Înalta Curte arată că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (Cauza Brumărescu împotriva României).

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii definitive în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Totodată, cazurile în care un condamnat poate formula contestație la executare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 598 lit. a) - d) C. proc. pen., respectiv:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza II C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo împiedicare cu privire la hotărârea care se execută.

Înalta Curte reține că prin împiedicare la executare se înțelege existența unei cauze legale care determină imposibilitatea punerii în executare sau a continuării executării unei hotărârii.

De asemenea, instanța supremă reține că art. 598 alin. (1) lit. c) teza II C. proc. pen. nu exclude de plano posibilitatea ca o decizie a Curții Constituționale să reprezinte un impediment la executare, sub rezerva ca decizia să vizeze o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare care să constituie baza legală a executării sancțiunii.

În examinarea criticilor formulate se constată că, deși contestatorul A. a susținut că aspectul de nelegalitate invocat se referă la executarea sancțiunii penale privative de libertate, în realitate, criticile formulate vizează, pe de o parte, pretinsa nelegalitate a titlului în baza căruia execută pedeapsa (respectiv a sentinței penale de condamnare) ce ar decurge din faptul că acesta a fost emis de un complet de judecată a cărui compunere încalcă dispozițiile imperative ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar, pe de altă parte, faptul că instanța de control judiciar învestită cu soluționarea apelului formulat împotriva acestei hotărâri nu a remediat respectiva nelegalitate în calea de atac.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că prin Decizia nr. 417/2019 instanța de contencios constituțional, învestită cu soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, a statuat asupra unei chestiuni care are legătură cu soluționarea în fond a unei cauze aflată pe rolul instanțelor judecătorești, respectiv compunerea legală a completului de judecată.

În acord cu dispozițiile art. 147 din Constituție, o asemenea decizie nu ar putea avea efecte decât pentru viitor, respectiv asupra cauzelor pendinte aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau a celor viitoare.

De altfel, prin Decizia nr. 417/2019, în paragraful 171, Curtea Constituțională a prevăzut în mod expres că decizia nu produce efecte asupra hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării în Monitorul Oficial:

"... Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă."

Legalitatea și temeinicia Sentinței penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017 (sub aspectul existenței faptei, a vinovăției și a legalității pedepsei), au făcut obiectul verificării Completului de 5 Judecători al instanței supreme care, prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2018, a respins apelul promovat de contestator, moment din care hotărârea de condamnare la pedeapsa de 4 ani închisoare a devenit executorie și a intrat sub puterea de lucru judecat.

Sentința penală nr. 314 din 22 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost aplicată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul a rămas definitivă la data de 7 octombrie 2019, anterior datei de 10 octombrie 2019, a publicării Deciziei nr. 417/2019 a Curții Constituționale.

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri nu a fost afectată și nu poate fi invocată o nulitate a acesteia în baza celor statuate prin decizia instanței de contencios constituțional. Totodată, de vreme ce hotărârea în baza căreia a fost pronunțată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul nu este afectată de vreo cauză de nulitate derivată din decizia Curții Constituționale nr. 417/2019, nici starea de detenție pe care o implică executarea pedepsei nu este lovită de vreo nulitate având aceeași cauză.

Așadar, pedeapsa privativă de libertate a fost stabilită definitiv, prin parcurgerea ambelor grade de jurisdicție prevăzute de legea română, iar detenția la care este supus contestatorul îndeplinește exigențele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) teza I din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la existența unei condamnări și a legăturii de cauzalitate dintre aceasta și privarea de libertate.

În raport cu precizările de mai sus, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii ce se execută, nu constituie o împiedicare la executare în înțelesul prevederilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 168 din 07 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020 și, întrucât acesta se află în culpă procesuală, îl va obliga în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției potrivit 275 alin. (6) din C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 168 din 07 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 iulie 2020.

GGC - ED