ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, sub numărul x/3/2019, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, au solicitat obligarea pârâtului la reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 lei începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 lei (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr.293/2015) începând cu 01.12.2015, obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul cuvenit și venitul efectiv plătit până la recunoașterea efectivă a dreptului, sumă actualizată cu indicele de inflație, obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.3981 din data de 02.07.2019, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a obligat pârâtul la recalcularea indemnizațiilor reclamanților B, C, E, H, J, L prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) în cuantum de 440,16 lei, începând cu data de 09.04.2015 și prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) în cuantum de 484,18 lei, începând cu data de 01.12.2015, la recalcularea indemnizațiilor reclamanților A și D prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) în cuantum de 484,18 lei, începând cu data de 06.11.2017, precum și la recalcularea indemnizațiilor reclamanților F, G, I și K prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) în cuantum de 484,18 lei, începând cu data de 07.08.2018 pentru G, data de 08.08.2018 pentru I, data de 10.08.2018 pentru K și data de 06.08.2018 pentru F.

Prin aceeași sentință, a  fost obligat pârâtul la plata diferențelor bănești corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizației, astfel cum a fost dispusă prin hotărâre, de la data acordării până la data punerii efective în plata a indemnizațiilor recalculate, diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata sumelor cu titlu de dobândă legală penalizatoare, aferentă diferențelor bănești acordate, de la data scadentei fiecărei sume până la data plății efective.

Prin Decizia civilă nr. 5133/22.12.2021, Curtea de Apel  București- Secția a VII a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Justiției împotriva încheierii de ședință din data de 18.06.2019 și a sentinței civile nr. 3981 din data de 02.07.2019 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale; a dispus anularea sentinței apelate; a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a  declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București- Secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată sub numărul x/2/2021 pe rolul Secției a VIII  contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Prin Sentința civilă nr. 1305 din data de 29 septembrie 2021, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 2.05.2016;

a respins acțiunea ca fiind prescrisă pentru drepturile solicitate aferente perioadei anterioare datei de 2.05.2016;

a admis în parte cererea formulată de reclamanții A, M (în calitate de moștenitor al defunctei B), C, D, E, F, G, I, J, K, L, H, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea Ordinelor de reîncadrare pe numele reclamanților și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale acestora prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 lei începând astfel: pentru reclamantii B, C, E, J, L, H de la 3.05.2016; pentru A și D începând cu data de 06.11.2017, pentru G începând cu data de 07.08.2018, pentru I începând cu data de 08.08.2018, K începând cu data de 10.08.2018, pentru F de la data de 06.08.2018;

a obligat pârâtul Ministerul Justiției la plata către reclamanți a diferenței dintre venitul cuvenit și cel efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile menționate anterior a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii ca rămasă fără obiect a acțiunii și înlăturării obligației Ministerului Justiției de emitere a unor noi ordine de salarizare.

Recurentul-pârât a arătat că, la data de 02.12.2019, ținând cont de faptul că, în sistemul justiției, a fost acordată valoarea de referință sectorială de 484,18 lei, prin hotărâri judecătorești definitive, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, a fost emis O.M.J. nr. 5021/C/02.12.2019 prin care s-a stabilit ca, începând cu data de 01.12.2016,  personalul asimilat judecătorilor și procurorilor beneficiază de o indemnizație brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 lei. Totodată, prin ordin, s-a stabilit că plata drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială menționată se va realiza începând cu luna ianuarie 2020, pentru drepturile salariale aferente lunii decembrie 2019, iar pentru perioada 01.12.2016 - 30.11.2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.

În raport de emiterea acestui ordin, recurentul-pârât a solicitat să se constate că obligarea pârâților la emiterea de noi ordine de salarizare, recalcularea și plata indemnizațiilor prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 484,18 lei pentru perioada anterioară datei de 1.12.2016 și obligarea la plata actualizată cu indicele de inflație a diferențelor bănești acordate, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data exigibilității și până la data plății efective, sunt neîntemeiate. În acest sens, a făcut trimitere la dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 3/2019, privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, la dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, precum și la Decizia I.C.C.J. nr. 21/22.05.2015 pronunțată în dosarul nr. x/1/2015, prin care s-a reținut că, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii, însă în condițiile existenței unui titlu care stabilește obligația de plată a unei sume de bani, iar executarea acestuia este amânată.

Totodată, a făcut referire la Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că dobânda penalizatoare are un regim aparte, fiind condiționată de neîndeplinirea obligației de executare a unei hotărâri judecătorești. Or, aceasta nu are aplicabilitate în prezenta cauză, în condițiile în care s-a prevăzut prin lege plata benevolă, dar eșalonată a drepturilor salariale la care se adaugă atât actualizarea, cât și dobânda remuneratorie.

Ținând cont de împrejurarea că ministrul Justiției a emis ordinul menționat anterior, precum și de împrejurarea că plata diferențelor salariale se plătește în mod eșalonat, conform prevederilor O.U.G. nr. 3/2019, recurentul-pârât apreciază că se impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Intimații-reclamanți A, C, D, E, F, I, J, K, L au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimații-reclamanți au susținut că acțiunea nu a rămas fără obiect, astfel cum pretinde recurentul-pârât, întrucât aceștia au solicitat instanței recalcularea indemnizațiilor de încadrare pentru o perioadă diferită, în funcția de situația fiecărui reclamant, recurentul-pârât recunoscând expres dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată, refuzând însă să pună în aplicare efectele juridice care decurg din această recunoaștere, prin invocarea lipsei de obiect a cererii.

Intimații-reclamanți au mai arătat că, prin OMJ nr. 5021/C/02.12.2019, recurentul a recunoscut dreptul acestora de a fi salarizați prin raportare la o valoare a VRS de 484,18 lei începând cu data de 1 decembrie 2016, respectiv că salariile acestora au fost calculate în mod greșit. Astfel, acordarea dobânzilor legale și actualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflație ar fi trebuit calculate de la data la care ar fi trebuit să fie plătite salariile în mod corect, respectiv în fiecare lună începând cu 3.05.2016 și nu de la data la care vor exista fonduri în bugetul ministerului, astfel cum pretinde recurentul-pârât. Dobânda legală se cuvine indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și indiferent de existența sau inexistența culpei debitorului. Existența unei ordonanțe de eșalonare a plății debitului nu poate înlătura îndreptățirea reclamanților la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâre judecătorească, acest act normativ având ca efect doar amânarea executării obligației.

Au mai susținut intimații-reclamanți că O.U.G. nr. 3/2019 nu este aplicabilă în cauză, întrucât reglementează plata drepturilor salariale stabilite prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, or reclamanții sunt beneficiarii unor drepturi stabilite prin sentința civilă nr. 1305/2021.

Au apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 1531 alin. (1) și (2) teza întâi și ale art. 1535 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării intergrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (damnum cessans). Astfel, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 17.01.2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării cererii.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 2 mai 2016 nu a fost recurată, căpătând caracter definitiv, astfel că obiectul analizei instanței de control judiciar îl va constitui doar perioada ulterioară acestei date.

În continuare, abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, recurentul-pârât, în esență, a criticat pentru nelegalitate sentința recurată din perspectiva emiterii Ordinului nr. 5021/C/02.12.2019 prin care s-a stabilit că, începând cu data de 1 decembrie 2016, personalul asimilat judecătorilor și procurorilor beneficiază de o indemnizație brută lunară stabilită prin raportare la VRS 484,18 lei, apreciind că acțiunea introductivă a rămas fără obiect. Totodată, recurentul-pârât a criticat sentința recurată și în ceea ce privește măsura obligării acestuia la plata dobânzilor legale penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată, arătând că plata diferențelor salariale se face în mod benevol și eșalonat, prin raportare la O.U.G. nr. 3/2019 și că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia dobânda penalizatoare este condiționată de neîndeplinirea obligației de executare a unei hotărâri judecătorești.

Din circumstanțele particulare ale cauzei, rezultă că instanța de contencios administrativ a fost învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale „Justiție”. Astfel, reclamanții au susținut existența unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a recalcula și plăti salariile în cuantumul de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Verificând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar observă că, la data de 2 decembrie 2019, Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 5021/C prin care a decis că, „(1) În perioada 1 decembrie 2016- 31 decembrie 2017, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerul Justiției beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 484,18 lei, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător. (2) În perioada 01 decembrie 2018-31 decembrie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din Ministerul Justiției se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (1)”.

În raport de emiterea acestui ordin, recurentul-pârât, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că acțiunea este rămasă fără obiect.

Potrivit art. 29 C. proc. civ., acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din același cod reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenții. Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

Având în vedere conținutul Ordinului nr. 5021/C/2019, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât referitoare la o eventuală rămânere fără obiect a acțiunii introductive. Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că perioada vizată de ordin începe cu data de 1 decembrie 2016, iar pretențiile reclamanților de a le fi recunoscute și recalculate drepturile salariale se referă la o perioadă anterioară celei menționate. În egală măsură, instanța de control judiciar constată că obiectul acțiunii îl constituie atât pretențiile de obligare la recalcularea indemnizațiilor de reîncadrare, cât și pretențiile de obligare la plata diferențelor dintre veniturile încasate și cele cuvenite, actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale. Or, ordinul anterior menționat nu cuprinde reglementări și cu privire la plata acestor accesorii.

Cu toate acestea, reținând că, Ordinul nr. 5021/C/2019 prin care i-a fost recunoscut personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerul Justiției dreptul de a primi indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 484,18 lei începând cu data de 1 decembrie 2016 a fost emis în timpul judecății, anterior soluționării definitive a prezentului litigiu, Înalta Curte constată că nu poate fi reținut un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamanților, în sensul reglementat de prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea formulată de reclamanți cu privire la emiterea ordinelor de încadrare, precum și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 lei, pentru perioada vizată de ordin.

În continuare, Înalta Curte va analiza pretențiile reclamanților prin raportare la perioada ce nu a fost afectată de prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune și care nu a fost acoperită de Ordinul M.J. nr. 5021/C/2019, respectiv 3 mai 2016-30 noiembrie 2016. Analiza instanței de recurs se va raporta exclusiv la reclamanții B, C, E, J, L și H, întrucât, astfel cum rezultă din ordinele de încadrare atașate la dosar, ceilalți reclamanți, respectiv A, D, G, I, K și F au fost numiți în funcție ulterior datei de 1 decembrie 2016, pentru care, astfel cum s-a arătat, a fost deja emis ordin.

După cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că, prin Legea nr. 71/2015, care  a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări și completări:„1. La articolul 1, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”

Așadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

Ulterior, prin art. 1 și 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție”.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare,  publicată în Monitorul Oficial  nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: ,,În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.”

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, fiind introdus art. 3 ind. 1 prin care se prevede:  ,,Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.” Având în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar,  pentru persoane care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

„La articolul 3^1, după alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alineatele (1^1) - (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcție» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.”

Înalta Curte observă că, prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În soluționarea prezentei cauze, prezintă relevanță considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speță, intimații-reclamanți au indicat și au depus la dosar, în susținerea acțiunii, hotărâri judecătorești definitive prin care s-a recunoscut, la nivelul familiei ocupaționale „Justiție”, au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 440,16 lei, începând cu data de 16.04.2015, respectiv de 484,18 lei, începând cu data de 01.12.2015.

Aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și la edictarea art. 1 alin. (5 ind. 1) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale „Justiție”. În același sens trebuie avute în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, potrivit căruia „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.”

Astfel fiind, Înalta Curte constată că intimații-reclamanți B, C, E, J, L și H, în calitate de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției, au dreptul la stabilirea drepturilor salariale în  cuantumul de care beneficiază și celelalte categorii de personal din justiție, raportat la o valoare de referință sectorială de 484,18 lei, pentru perioada 3 mai 2016-30 noiembrie 2016.

Din perspectiva criticilor ce vizează chestiunea obligării recurentului-pârât la plata către reclamanți a diferenței dintre venitul cuvenit și cel efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale până la data plății efective, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât referitoare la o eventuală exonerare de la plata acestor sume. Chiar dacă, prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 3/2019, legiuitorul a prevăzut, în cazul drepturilor de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018, actualizarea sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, precum și acordarea dobânzii legale, această obligație nu se adaugă celei dispuse de instanța de judecată. În realitate, O.U.G. nr. 3/2019 cuprinde dispoziții referitoare la plata efectivă a sumelor la care este îndreptățit personalul din sistemul justiției, stabilind componentele acestor plăți (diferențe salariale, rata inflației, dobânda legală) și termenele la care se vor executa, neprevăzând drepturi suplimentare în favoarea reclamanților față de cele stabilite de instanță în litigiul de față. Cu alte cuvinte, dispozițiile O.U.G. nr. 3/2019 stabilesc modul de executare a obligațiilor și nu însăși existența acestora.

În continuare, instanța de control judiciar reține că, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie, astfel, principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor. Cum, în cauză, se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți urmare neachitării drepturilor salariale prin raportare la valorile de referință sectorială antereferite, Înalta Curte apreciază nefondate criticile aduse de recurent soluției instanței de fond de acordare a  dobânzii legale penalizatoare. Repararea integrală a prejudiciului suferit de intimații-reclamanți B, C, E, J, L și H prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite potrivit legii cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Justiției la actualizarea sumelor reprezentând diferențele dintre venitul cuvenit și cel efectiv plătit, cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, conform O.G. nr. 13/2011, în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) C. civ.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamanții B, C, E, J, L și H în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în sensul obligării pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare pe numele acestor reclamanți, precum și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 lei, pentru perioada 3 mai 2016-30 noiembrie 2016, cu menținerea obligației de a plăti diferențele de venit și accesoriile stabilite prin sentința recurată, pentru perioada menționată, respingând în rest cererea formulată de aceștia, cu menținerea dispozițiilor sentinței recurate referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Totodată, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, D, G, I, K și F în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 1305 din data de 29 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea formulată de reclamanții B, C, E, J, L și H în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Obligă pârâtul la emiterea ordinelor de încadrare pe numele acestor reclamanți, precum și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 lei, pentru perioada 3 mai 2016-30 noiembrie 2016, cu menținerea obligației de a plăti diferențele de venit și accesoriile stabilite prin sentința recurată, pentru perioada menționată.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții arătați.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, D, G, I, K și F în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.