ÎCCJ, Decizia nr. 163/2024

I. Circumstanțele cauzei

Abaterea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară sub nr. x/P/2013, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. a), i), n), t) din Legea nr. 303/2004.

În concret, s-a reproșat doamnei procuror utilizarea calității sale de procuror al Direcției Naționale Anticorupție (la acea dată) în intervențiile exercitate la conducerile anumitor autorități publice – respectiv Inspectoratul de Poliție al Județului Y, Centrul de Reținere și Arest Preventiv Y și Penitenciarul de Maximă Siguranță Y - și la profesori din învățământul universitar, în scopul obținerii unui regim preferențial de detenție sau al rezolvării unor interese în favoarea inculpatului B.

A. a fost pusă sub învinuire pentru favorizarea infractorului, denunțare calomnioasă și represiune nedreaptă. „În sarcina acesteia s-a reținut faptul că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu intenție, a instrumentat un dosar penal în care a dispus trimiterea în judecată a doi inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. (trafic de influență – n.r.) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în scopul asigurării beneficiului dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 (protecția martorilor – n.r.) inculpatului B., anterior trimis în judecată, prin rechizitoriul DIICOT – Serviciul Teritorial Y”, se arată în comunicatul DIICOT.

Hotărârea disciplinară

Prin Hotărârea nr. 3/P din 3 septembrie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru procurori a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X și, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, a aplicat doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X, sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri, doamna procuror a formulat recurs, ce a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 38 din 24 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători.

În motivare, Înalta Curte a avut în vedere că recurenta a criticat hotărârea sub mai multe aspecte, circumscrise pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, ce vizează pretinse neregularități procedurale, referitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare și de soluționare a acțiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, s-a constatat că aspectele vizând încălcarea prevederilor legale și regulamentare de către procurorii inspectori sau de către „comisia de disciplină”, cele privind depășirea atribuțiilor de control, ca și cele ce privesc modul de instrumentare a verificărilor prealabile sau a cercetării disciplinare, cu referire inclusiv la toate probele administrate ori înlăturate, ca și aspectele reținute pe fond în actul de sesizare, exced limitelor cenzurii de legalitate a hotărârii în acest cadru, impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Instanța de recurs a respins critica privind folosirea interceptărilor dintr-un dosar penal, cu încălcarea prevederilor art. 912 alin. (5) C. proc. pen., reținând că sunt corecte concluziile instanței de disciplină, în sensul dispozițiilor art. 31 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

S-a arătat că angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A. de către Consiliul Superior al Magistraturii s-a făcut pe baza unui probatoriu amplu și complex, în cadrul căruia, nici în etapa cercetării prealabile și nici în cea a judecății în fața Secției pentru procurori, aspectele reținute cu privire la situația de fapt nu au fost fundamentate exclusiv pe chestiuni concrete rezultate expressis-verbis din transcrierile comunicărilor SMS, acestea fiind invocate în mod strict conjunctural, alături de declarațiile de martori și înscrisurile administrate în cauză; aceste din urmă probe sunt admisibile din acest cadru, conform prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 265 și următoarele și ale art. 309 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentă relativ la nelegalitatea/nulitatea utilizării probei cu interceptările comunicărilor SMS, atât din perspectiva dreptului procesual civil, cât și a dreptului procesual penal, nu au relevanța ce li se atribuie prin criticile aduse, raporturile dintre recurentă și martorul denunțător rezultate din respectivele comunicări constituind doar elementele circumstanțiale în analiza faptelor săvârșite de procuror și doar un punct de plecare pentru cercetarea prealabilă și administrarea celorlalte mijloace de probă specifice contenciosului disciplinar al funcției de magistrat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că susțineri formulate de recurentă, potrivit cărora, în esență, instanța disciplinară ar fi utilizat probe nelegale, inexistente sau preconstituite, nu ar fi dat relevanță probatorie unor dovezi instrumentate sau ar fi formulat aprecieri subiective, nu echivalează cu nemotivarea avută în vedere de textul de lege amintit.

Instanța a reținut că hotărârea recurată respectă dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu referire la descrierea faptelor și încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al aplicării sancțiunii, motivele pentru care au fost înlăturate apărările procurorului, sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia, fiind expuse argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la probele administrate, iar faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.

Nu au fost primite nici criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procurorul a fost cercetat pentru fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”, iar Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de fapt, care a rămas neschimbată în recurs, probele reliefând clar existența faptelor, a conduitei reprobabile, precum și a vinovăției.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unor manifestări ce aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției.

Referitor la folosirea ca probă a interceptărilor, instanța a subliniat că acestea au fost dispuse și administrate în cadrul cercetărilor penale, iar angajarea răspunderii disciplinare a recurentei s-a făcut, însă, după cum s-a arătat anterior, pe baza unui probatoriu complex, care a confirmat atitudinea necorespunzătoare a procurorului.

Cât privește ansamblul probator întocmit de către organele de urmărire penală în cadrul procedurilor specifice, recurenta a avut sau va avea posibilitatea să-și formuleze apărări în respectivul cadru, neputându-se cenzura pe această cale modul de obținere sau legalitatea respectivelor dovezi.

Procurorul a fost cercetat și sub aspectul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 - „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa”.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că instanța de disciplină a stabilit corect incidența normei legale invocate, abaterea disciplinară reținută în sarcina recurentei fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul cercetării prealabile, cât și de către Secția pentru procurori în mod nemijlocit.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații apropiate, cu implicații personale, față de inculpatul B., a fost judicios reținută, fiind dovedită de interesul special al recurentei față de persoana respectivului inculpat – ce avea calitatea de martor denunțător în cauzele repartizate procurorului pârât, împrejurare de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea procurorului în soluționarea respectivelor cauze penale.

Procurorul a fost cercetat și sub aspectul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, „folosirea funcției pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, astfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii”.

Instanța a constatat că mod corect s-a reținut în hotărârea Secției că acțiunea disciplinară a avut ca fundament utilizarea de către recurenta A. a calității sale de procuror al Direcției Naționale Anticorupție (la acea dată) în intervențiile exercitate la conducerile anumitor autorități publice – respectiv Inspectoratul de Poliție al Județului Y, Centrul de Reținere și Arest Preventiv Y și Penitenciarul de Maximă Siguranță Y - și la profesori din învățământul universitar, în scopul obținerii unui regim preferențial de detenție sau al rezolvării unor interese în favoarea inculpatului B., cum rezultă atât din declarațiile martorilor, audiați în mod nemijlocit de către instanța de disciplină, cât și din notele de relații formulate de aceștia în cursul cercetării disciplinare, rezultă fără putință de tăgadă cele reținute de Secția pentru procurori.

Procurorul a fost cercetat și sub aspectul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, „exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”.

S-a constatat că starea de fapt a fost corect reținută de instanța de disciplină și necontestată de recurentă, evidențiind încălcarea cu rea-credință a normelor de procedură privitoare la competența materială și calitatea persoanelor, norme imperative incidente inclusiv în faza actelor premergătoare.

Astfel, audierea procurorilor C., D. și E. din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Y de către recurentă, urmare a plângerii formulate de B., inclusiv pentru fapte care nu erau semnalate în respectiva plângere, în ciuda faptului că, în calitate de procuror al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Y, aceasta nu avea competența materială de a o face și cu toate că cei trei procurori i-au semnalat aceste aspecte, denotă, așa cum corect a reținut Secția pentru procurori, o încălcare a unor norme legale obligatorii.

În concluzie, Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea atacată, în cazul tuturor celor patru abateri disciplinare reținute în sarcina recurentei au fost reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, precum și că se justifică încadrarea lor în abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) și t) din Legea nr. 303/2004.

Nici criticile referitoare la individualizarea sancțiunii „excluderea din magistratură” nu au fost primite, constatându-se că s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată; ca urmare, nu sunt elemente de individualizare a sancțiunii care să poată justifica o casare a soluției instanței de disciplină, sub acest aspect.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost comunicată recurentei la 14 aprilie 2014.

Revizuirea

Împotriva acestei decizii, A. a formulat revizuire, ce a fost întemeiată în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 3 ultima teză C. proc. civ.

A solicitat și atașarea dosarului x/P/2013 al CSM.

A precizat că solicită constatarea nulității Protocoalelor încheiate cu SRI, care contravin prevederilor legale incidente în același moment, de către procuror și ulterior de către instanță, la momentul aplicării lor în dosarul care a făcut obiectul excluderii sale din magistratură; protocoalele au permis încălcarea legii de procedură penală cu privire la utilizarea probelor, nesupuse cenzurii apărării dintr-un dosar de urmărire penală, într-un dosar civil al CSM-ului.

În motivare, a făcut referire la cele declarate de reprezentantul SRI în dosarul nr. x/3/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, care a admis că Protocoalele sunt acte administrativ-normative cu motivarea că astfel nu pot fi cenzurate de instanța de contencios administrativ.

În același dosar, SRI a exprimat un punct de vedere în ședință publică, cu privire la faptul că Protocoalele nu pot fi obiect al excepției de nelegalitate în temeiul art. 4 alin. (4) din legea contenciosului administrativ; or, excepția de nelegalitate viza Hotărârea CSM care a utilizat Protocoalele în pofida legii.

A făcut referire la Decizia Curții Constituționale nr. 26/2019, prin care s-a apreciat că art. 102 alin. (2) C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3), ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă.

A făcut referire la Protocolul PÎCCJ – SRI, declasificat, din care a citat mai multe articole, arătând că prin acesta, în realitate, s-a permis procurorilor să utilizeze interceptările din cauzele penale, cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală.

A făcut referire și la Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, în motivarea excepției de neconstituționalitate, prin care se susține că sintagma „alte organe specializate ale statului” din cuprinsul art. 142 alin. (l) C. proc. pen. este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, motiv pentru care textul criticat contravine prevederilor art. l alin. (5) din Constituție, precum și la deciziile Curții Constituționale nr. 383/2015, nr. 553/2015.

A învederat că desecretizarea protocolului CSM-SRI, din data de 03.05.2018, i-a permis posibilitatea să afle că art. 5 alin. (4) din Protocol în referire la art. 2 și 31 din aceeași lucrare, prevede că: „în situațiile de excepție, datele si informațiile transmise de SRI pot fi introduse în dosarele de cercetare ale SRI, cu respectarea prevederilor art. 2”, permițând astfel folosirea lor și în cauzele civile, numai la acordul celor care instrumentează cauza penală, și cu trimitere expresă la apărarea siguranței naționale.

Astfel, susține revizuenta, interceptările utilizate în reținerea ca abateri disciplinare a prevederilor din art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, preluate nelegal din dosarul penal nr. x/D/P/2012 al DIICOT-ST Y. au fost utilizate ca probe la punctele 1 și 2 din Capitolul IV din sesizarea Inspecției Judiciare, în condițiile în care partea nu avea cunoștință de acele probe și nu i s-a permis să probeze contrariul.

Revizuenta a învederat că a formulat și plângere penală împotriva lui F. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, fals intelectual și uz de fals, ambele în formă continuată, participație improprie la fals intelectual și uz de fals, ambele în formă continuată, obstrucționarea justiției, fapte prevăzute în art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 297 alin. (l) C. pen., art. 321 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., art. 323 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., art. 271 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 297 alin. (l) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători

Analizând excepția tardivității cererii de revizuire, invocată de intimată, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care este temeiul de drept al cererii de față, „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;”.

Conform dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ și absolut, a cărui încălcare atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac.

În cauza de față, prin cererea de revizuire, s-a făcut referire la desecretizarea protocolului CSM-SRI, din data de 3 mai 2018, potrivit căruia datele și informațiile transmise de SRI puteau fi folosite și în cauzele civile, numai la acordul celor care instrumentează cauza penală și cu trimitere expresă la apărarea siguranței naționale.

În raport de data la care chiar petenta susține că ar fi luat la cunoștință de conținutul protocolului invocat, termenul de o lună a curs și s-a împlinit la 3 iunie 2018, care a fost o zi nelucrătoare și s-a prelungit până în 4 iunie 2018.

Termenul de 3 ani, prevăzut de teza finală a textului de lege anterior citat, a curs din 2018 și s-a împlinit în anul 2021, potrivit modului de calcul al termenelor, conform art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Or, cererea de revizuire întemeiată pe pct. 3 al art. 509 C. proc. civ. a fost formulată la 13 iunie 2024, prin poșta electronică, cu depășirea termenelor anterior citate, motiv pentru care Înalta Curte reține incidentă în cauză sancțiunea decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată nefondată susținerea revizuentei în combaterea excepției tardivității cererii, formulată oral în ședința de judecată din 9 septembrie 2024, în sensul că termenul pentru declararea căii extraordinare de atac pendinte ar curge de la soluționarea dosarului nr. x/3/2018 al Secției de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, la 22 septembrie 2022.

Aceasta deoarece sancțiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire intervine ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac. Or, se reține că revizuenta nu se poate prevala de faptul că nu și-a îndeplinit o anumită obligație procesuală – formularea în termenul legal a cererii de revizuire – pentru motive care exced prezentului cadru procesual: că în anul 2022 a crezut că nimeni nu-i va da câștig de cauză într-un litigiu în contradictoriu cu SRI sau pentru că a așteptat ca instanța de contencios administrativ și fiscal să se pronunțe într-un litigiu distinct cu privire la chestiunea nelegalității folosirii probelor din dosarul penal în cauza civilă.

Aceste susțineri nu pot fi primite de instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire, în principal pentru că textul de lege care reglementează termenul este clar și nu face distincțiile de care se prevalează revizuenta, iar în subsidiar nu pot fi asimilate unei eventuale cereri de repunere în termenul de declarare a căii de atac, neavând legătură cu cauza și nefiind motive temeinice în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012 și nr. 655/2014) s-a constatat că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde și reglementarea regimului căilor de atac, esențial fiind ca accesul la un tribunal și dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanța lor.

Pentru toate considerentele arătate, constatând că cererea de revizuire a fost declarată în afara termenului legal, cum s-a detaliat anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători va respinge, ca tardivă, calea de atac extraordinară formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 38 din 24 martie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/1/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2024.