ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1332/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 08 octombrie 2018, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: anularea deciziei de compensare prin puncte nr. 20851 din data de 4 iulie 2018 emise de pârâtă în temeiul art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, prin care s-au acordat 34.781 puncte pentru imobilul situat în Comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arionești; stabilirea valorii imobilului prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare prin aplicarea corectă a grilei notarilor publici aferentă anului 2013, conform dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul construcție situat în Comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arionești în suprafață de 360 mp; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (6), coroborat cu cele ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Pentru termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2019, în cauză, reclamantele și-au precizat cererea sub aspectul obiectului și al părților, solicitând introducerea în cauză, în calitate, de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca acesta să fie obligat la plata diferenței de valoare de circulație a imobilului și suma care urma să fie stabilită definitiv de instanța legal învestită conform regulilor de calcul prevăzute de dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; au arătat că această cerere este întemeiată și pe dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportată la jurisprudența sa în materia aplicării art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, precum și pe cele ale art. 20 alin. (2) din Constituția României .

Prin încheierea de ședință din 21 ianuarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a luat act de modificarea obiectului cererii, ca urmare a soluționării dosarului ce are ca obiect stabilirea numărului de puncte, cât și a cadrului procesual pasiv, prin introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice; în ceea ce privește obiectul cererii principale, reclamantele, prin avocat, au învederat că solicită ca pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să suporte diferența de valoare a imobilului, calculată ca diferență între valoarea de piață stabilită conform Standardelor Internaționale de Evaluare Imobiliară și valoarea calculată conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, prin încheierea de ședință din 08 februarie 2019, Tribunalul a reținut că, pentru termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2019, reclamantele își precizează obiectul cererii, cât și cadrul procesual pasiv, în sensul că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata diferenței de valoare dintre valoarea de circulație a imobilului și suma ce se va stabili conform dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în litigiul pendite pe rolul secției a III-a civile a Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 02 martie 2021, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția prematurității, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reținând că reclamantele nu invocă în cererea de chemare în judecată nerespectarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ci, dimpotrivă, prin precizarea depusă la dosar, au arătat că înțeleg să își întemeieze pretențiile pe dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 20 din Constituția României, invocând în esență caracterul de neconvenționalitate al art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

În cuprinsul sentinței pronunțate, tribunalul a reținut că, în speță, instanța a respins excepția inadmisibilității, apreciind că prezenta acțiune are drept cauză obținerea unei satisfacții echitabile de către reclamante care consideră că Legea nr. 165/2013 nu oferă posibilitatea dezdăunării juste foștilor proprietari și moștenitori ai acestora pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către statul român în perioada regimului comunist, statul fiind obligat astfel să răspundă pe tărâmul dreptului comun și a principiilor generale de drept pentru asigurarea unei reparații complete în favoarea persoanelor îndreptățite.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1579 din 16 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a admis în parte cererea expertuluide majorare a onorariului; a obligat reclamantele să plătească în contul BLET Prahova pe numele expertului desemnta suma de 1.000 RON, cu titlu de diferență onorariu.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1963A din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1579 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1963A din 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantele A. și B..

II.1. Motivele de recurs:

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulate și precizată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul că în categoria tratatelor internaționale este inclusă Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și jurisprudența instanței europene, deoarece acestea, împreună, formează blocul de convenționalitate, cu aplicare directă în ordinea juridică a statelor contractante, iar judecătorul național este primul chemat să le aplice, având obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 830 din data de 5 decembrie2007).

Or, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când a concluzionat că evaluarea despăgubirilor stabilite în cazul lor "răspunde exigențelor Convenției", de vreme ce instanța europeană a făcut referire la "valoare rezonabilă" atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură și se acordă despăgubiri, astfel cum rezultă din jurisprudența anexată motivelor de apel.

Au considerat că nu este rezonabil să se acorde doar 50% din suma care ar fi reprezentat valoarea de piață, diferență reținută prin raportul de expertiză, prin care s-a calculat atât numărul de puncte potrivit grilei notarilor publici, cât și valoarea de piață a imobilului, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013 nu oferă un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor, astfel cum greșit a reținut instanța de apel, făcând trimitere la cauza Preda și alții contra României (pct. 132), în care instanța europeană își exprima opinia față de Legea nr. 165/2013, în sensul că "își rezervă totuși dreptul să examineze, pe viitor, orice acuzație de ineficientă a noului dispozitiv legislativ, întemeiată pe aplicarea concretă a acestuia".

În perioada 2018-2021 hotărârile instanței europene au constatat "discrepanțe între estimările reclamanților cu privire la valoarea proprietăților lor și cele avansate de guvern", iar, în anul 2022, în cauza Valeanu și alții contra României, s-a caracterizat în mod explicit ineficiența mecanismului de acordare a despăgubirilor potrivit legislației interne, la pct. 232-244 fiind ilustrate situații în care despăgubirile acordate în temeiul acestei proceduri interne au fost considerate derizorii; o diferență de valoare de 10-20% poate ar intra în marja de apreciere a statului, dar o diferență de 50% nu poate fi considerată rezonabilă (reprezintă doar o "fracție", respectiv 1/2).

Atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, o astfel de legislație poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (se naște speranța legitimă).

Neacordarea despăgubirilor în cuantumul care să reflecte valoarea reală a imobilului constituie o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea bunurilor reclamantelor, consecința fiind că în patrimoniul lor s-a născut direct un drept de despăgubire, în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Au menționat că decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Preda contra României (pct. 127), stabilește faptul că despăgubirile trebuie să fie rezonabile față de valoarea bunului, dar în cazul de față valoarea care ar rezulta din grila notarilor publici reprezintă doar 50% din valoarea de piață a imobilului, astfel cum reiese din expertiza întocmită în fața instanței de fond.

Mecanismul oferit de Legea nr. 165/2013 propune ca mijloc de evaluare grilele notarilor publici care, însă, reflectă o situație generală, iar pentru o evaluare corectă au considerat necesară o expertiză individuală care să stabilească, în concret, valoarea exactă a unui imobil.

Grilele notarilor publici ar trebui să aibă forța probantă asemănătoare unei expertize judiciare, ale cărei concluzii pot fi modificate printr-o contraexpertiză care să analizeze în concret imobilul respectiv.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 07 iunie 2023, intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, iar mențiunea inexactă din cuprinsul acesteia cu privire la acest aspect nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Ca atare, a apreciat că nu pot fi atacate cu recurs hotărârile pronunțate în ultimă instanță, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunțate în primă instanță.

În plus, a arătat că decizia recurată a fost pronunțată în mod temeinic și legal în baza legislației aflate în vigoare, respectiv Legea nr. 165/2013.

II.2.2. Răspunsul la întâampinare:

Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 20 noiembrie 2023, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, la data de 05 decembrie 2023, la data de 06 decembrie 2023 și, respectiv, la data de 12 decembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, însă părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 15 noiembrie 2023, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 martie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză.

Prin încheierea de ședință din 19 martie 2024, reținând că, în speță, excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, nu este incidentă, instanța a admis în principiu recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei nr. 1963A din data de 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., un prim motiv de nelegalitate a deciziei atacate reclamă încălcarea art. 20 din Constituția României, în sensul că judecătorul național este chemat să aplice Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și jurisprudența instanței europene, care formează blocul de convenționalitate, și, totodată, este obligat să asigure efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să aștepte abrogarea acesteia către leguitor.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii astfel formulate.

Principiul efectivității este consacrat în jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului și presupune că, în interpretarea Convenției Europene, se conferă prevederilor acesteia cea mai mare greutate și cel mai mare efect în concordanță cu litera textului, astfel încât să dea un înțeles fiecărui termen al acesteia.

Obiectul și scopul convenției europene ca instrument de protecție a drepturilor omului impun ca prevederile sale să fie interpretate și aplicate astfel încât garanțiile conferite de aceasta să fie concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii.

Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, prevăd că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin conținutul lor, dispozițiile legale evocate, care reglementează aspecte ale raportului dintre reglementările interne și cele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului, sunt norme cu aplicație nemijlocită și, în baza principiului supremației legii fundamentale, pot fi invocate de către instanțele judecătorești dacă apreciază că într-un caz concret sunt întrunite condițiile stabilite de textul constituțional pentru a justifica neaplicarea legii interne în favoarea reglementărilor din instrumentele juridice internaționale cu scopul de a garanta un drept fundamental al omului.

În concluzie, aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție implică realizarea următoarelor condiții: a) prin interpretarea prevederilor reglementărilor interne nu se poate realiza o conciliere cu reglementările internaționale din domeniul drepturilor fundamentale ale omului și se constată existența unui "conflict de norme"; b) normele interne nu conțin dispoziții mai favorabile față de cele internaționale în acest domeniu, verificare ce implică o comparație pe care autoritățile naționale, în speță cele judiciare, trebuie să o realizeze între cele două categorii de reglementări.

Judecătorul are abilitatea constituțională de a verifica dacă normele cuprinse în legile interne, care vizează drepturile fundamentale ale omului, aplicabile soluționării unei cauze, conțin dispoziții mai favorabile ori de câte ori constată că există neconcordanțe între aceste norme și cele similare cuprinse în tratate sau pacte internaționale la care România este parte.

În situația în care o astfel de conciliere între cele două categorii de norme juridice nu este posibilă, când se constată existența unui "conflict de norme", vor avea prioritate de aplicare reglementările internaționale față de cele interne.

Aplicând aceste principii la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că prin decizia de compensare în puncte nr. 20851/04.07.2018, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, în favoarea reclamantelor s-au acordat 34.781 puncte pentru imobilul situat în comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arionești în suprafața de 360 mp.

Prin sentința civilă nr. 435/13.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civila nr. 1765A din 10 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamantele A. și B. și a anulat decizia de compensare nr. 20851/04.07.2018 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligând-o pe aceasta din urmă să emită în favoarea reclamantelor decizie de compensare pentru 54.151 puncte calculate pentru construcția situată în comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arionești, județul Rahova.

Prima instanță de control judiciar a făcut o analiză aplicată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie la care recurentele-reclamante au făcut trimitere, inclusiv cea menționată de Curte, concluzionând că datele concrete în cauza pendinte diferă de situațiile premise ce au generat deciziile respective.

Astfel, în cauzele soluționate de instanța europeană, persoanele vizate obținuseră hotărâri judecătorești favorabile privind restituirea proprietății, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă nu au parcurs procedura prevăzută din legea amintită și nici nu au beneficiat de Legea nr. 165/2013 ori de executarea acelor hotărâri, împrejurare ce a determinat Curtea a aprecia necesară aplicarea Convenției, observând că Legea nr. 165/2013 nu a fost modificată pentru a le oferi o reparație echitabilă.

În schimb, recurentele-reclamante se află în ultima etapă a procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, respectiv cea a emiterii deciziei de compensare de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, procedură ce urmează a fi finalizată cu emiterea titlurilor de plată și plata efectivă.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea directă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a obține o valoare a imobilului la nivelul pieței și nu a celei prevăzute de legea specială, cu atât mai mult cu cât recurentele-reclamante s-au prevalat deja de o altă cale juridicțională pentru validarea pretențiilor în legătură cu același imobil, potrivit legilor de reparație.

În caz contrar, ar fi încălcat principiul electa una via, non datur recursus ad alteram la care a făcut trimitere instanța de apel, recunoscut de dreptul național raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obține o dublă reparație pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu același drept, rațiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunțării unor hotărâri contradictorii.

Așadar, întrucât ipoteza dedusă judecății nu este identică cu cea din jurisprudența evocată de către recurentele-reclamante, nu se ridică nici problema conflictului dintre norma internă și statuările instanței europene și, în mod firesc, nici a prevalenței celor din urmă.

Principiul egalității în fața legii presupune ca situațiilor identice să li se aplice aceleași soluții, iar ipotezele diferite să atragă rezolvări diferite.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată și sub aspectul aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când a concluzionat că evaluarea despăgubirilor stabilite în cazul recurentelor-reclamante răspunde "exigențelor Convenției", de vreme ce instanța europeană a făcut referire la "valoare rezonabilă" atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură și se acordă despăgubiri.

Făcând trimitere la raportul de expertiză ce a pus în evidență diferența dintre numărul de puncte calculat potrivit grilei notarilor publici și valoarea de piață a imobilului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Preda și alții contra României, cauza Văleanu și alții împotriva României), au menționat că neacordarea despăgubirilor în cuantumul care să reflecte valoarea reală a imobilului constituie o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea bunurilor reclamantelor, consecința fiind că în patrimoniul lor s-a născut direct un drept de despăgubire, în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Chiar dacă mecanismul oferit de Legea nr. 165/2013 propune ca mijloc de evaluare grilele notarilor publici, acesta reflectă o situație generală, iar pentru o evaluare corectă este necesară o expertiză individuală care să stabilească, în concret, valoarea exactă a unui imobil.

Criticile în maniera expusă sunt nefondate.

Înalta Curte constată că limitele învestirii instanței au fost trasate prin cererea de chemare în judecată și, ulterior, prin cererea adițională, astfel că temeinicia pretențiilor formulate de reclamante a fost analizată în raportat de cadrul legal incident speței și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia, și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."

Totodată, conform art. 4 din aceeași lege, "dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Nu trebuie pierdut din vedere, însă, contextul în care legiuitorul român a edictat Legea nr. 165/2013, respectiv cel al unui volum amplu de cauze aflate pe de o parte, în curs de soluționare în cadrul procedurii administrative, iar pe de altă parte, pe rolul instanțelor de judecată, dar și în analiza Curții Europene a Drepturilor Omului, când aceasta din urmă a remarcat, în pronunțarea hotărârii pilot în cauza C. împotriva României, din 12 octombrie 2010, că, "de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri" (paragr. 141).

Curtea a mai exemplificat că "(…) datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecție creat de convenție, este de competența acestora, în consecință, să se pronunțe primele cu privire la existența unei probleme de interes general care justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, beneficiază de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile convenției" (paragr. 166).

Procedând la o analiză globală a diferitelor interese clamate în cauzele deduse spre analiză, Curtea a opinat pentru o cercetare a realității situației litigioase, subliniind că " (…) această apreciere poate să se refere nu numai la modalitățile de despăgubire aplicabile - în cazul în care situația este legată de o privare de proprietate -, ci și la conduita părților, inclusiv la mijloacele utilizate de stat și la punerea lor în aplicare. În această privință, trebuie subliniat că incertitudinea - fie că este legislativă, administrativă sau ține de practicile aplicate de autorități - este un factor de care trebuie să se țină seama în aprecirea conduitei statului (…)" (par. 168).

Recunoscând că "în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, în special dacă pune în aplicare un program de reformă economică și socială, nu prea poate asă conducă la o justiție completă față de varietatea situațiilor în care se află persoanele interesate" (par. 170), Curtea a reiterat obligativitatea existenței, în favoarea autorităților naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.

A mai observat că motivațiile de ordin faptic invocate de autoritățile române, fără a fi de neglijat, totuși "nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite" (paragr. 189).

Așadar, asumându-și obligațiile statuate în sarcina sa de instanța europeană, legiuitorul român a edictat Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

În plus, prin hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în cauza Preda și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, "și anume norme de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (…) (par. 129).

Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza C. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

În acest context, acordarea despăgubirilor în maniera propusă de recurentele-reclamante, după alte criterii decât cele reglementate de legea specială, care să reflecte valoarea reală a imobilului, ar înseamna, pe de o parte, ignorarea unei jurisprudențe stabilite și previzibile, iar pe de altă, ignorarea unei proceduri legale prin intermediul căreia s-a instituit mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești.

Instanța este obligată să tranșeze litigiul prin aplicarea normei de drept incidente nefiindu-i permis să statueze în absența unor reguli generale aplicabile pentru situații identice și să aplice propriile reguli, pentru că ar însemna să creeze premisa dezvoltării unei juriprudențe neunitare.

Faptul că, în viziunea recurentelor-reclamante, Legea nr. 165/2013 nu este funcțională prin aplicarea unui criteriu ce reflectă o situație generală nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri, pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale pretoriană, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

Chiar în cauza Văleanu și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 561 din 22 iunie 2023, de care recurentele-reclamante au înțeles să se prevaleze în susținerea argumentelor potrivit cărora evaluarea despăgubirilor stabilite de instanță nu răspunde exigențelor Convenției, Curtea a reamintit că "art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate circumstanțele. Statul are dreptul să exproprieze un imobil - incluzând orice drept compensatoriu acordat prin lege - și să reducă nivelul despăgubirii în temeiul unor scheme legislative. În general, ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o proprietate preluată de stat să fie "raportată rezonabil" la valoarea sa. Lipsa totală a unei despăgubiri poate fi considerată justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în mod excepțional (a se vedea, mutatis mutandis, C. și alții, citată anterior, pct. 174-175)" - par. 232.

În continuare, Curtea a apreciat că "pe baza acestor principii și a scopului legii, stabilind termene clare pentru plata despăgubirilor, care trebuiau calculate în raport cu valoarea de piață a imobilului astfel cum a fost stabilită în grilele notariale din 2013, acesta fiind anul în care legea a intrat în vigoare, Curtea a constatat, în 2014, că mecanismul de compensare oferea suficiente garanții care erau clare, previzibile și accesibile și, prin urmare, în conformitate cu Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Preda și alții, citată anterior, pct. 120-121, 125 și 129)."- par. 233.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De altfel, criteriul de evaluare contestat de recurentele-reclamante a făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin deciziile nr. 269/2014 și nr. 568/2020, fiind constată conformitatea acestuia cu legea fundamentală, sens în care Curtea Constituțională a stabilit faptul că respectivul criteriu este de natură să asigure o justă reparație în cazul privării de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, fiind reținut în mod corect inclusiv considerentul la care se face trimitere în ambele decizii evocate și care decurge din jurisprudența instanței de contencios european, prin aceea că "imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piață a bunului, cu condiția ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului" (par. 43 din decizia nr. 269/2014, respectiv par. 27 din decizia nr. 568/2020).

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, Curtea Constituțională a subliniat, în jurisprudența sa, că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizia autorității abilitate.

În plus, Înalta Curte reține că între circumstanțele de fapt și de drept ce au caracterizat cererea examinată de instanța europeană în cauza Văleanu și alții împotriva României și prezenta cauză, care rezultă din aplicarea Legii nr. 165/2013, există diferențe esențiale.

Astfel, în hotărârea menționată, Curtea a decis că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a obligat statul român la plata de despăgubiri bănești cu titlu de reparație a prejudiciului moral suferit de reclamanți, întemeindu-și raționamentul pe constatarea că procedura de restituire inițiată de reclamanți nu a fost finalizată într-un termen rezonabil, fie prin executarea hotărârilor definitive pronunțate în favoarea lor, fie prin simpla pronunțare a unei decizii cu privire la pretențiile lor, care sunt încă pendinte în fața autorităților relevante, chiar dacă dreptul acestora la despăgubiri a fost deja stabilit prin decizii administrative.

Totodată, a apreciat că este necesar să se rezerve pronunțarea cu privire la la aspectul despăgubirii cu titlu de prejudiciu material, fiind necesară stabilirea procedurii ulterioare, ținând seama în mod corespunzător de orice acord la care se poate ajunge între Guvern și reclamanții respective.

Or, observația Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la lipsa de eficacitate a legilor de restituire a proprietății, incluzând Legea nr. 165/2013, a fost făcută în acest context specific, al absenței totale a despăgubirilor stabilite prin decizii administrative confirmate prin hotărârii definitive sau aflate în curs de soluționare.

Așadar, constatările Curții în cauza Văleanu și alții împotriva României nu sunt de natură să conducă la o altă evaluare a imobilului, contrară dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de compensare, în condițiile în care obiectul prezentei cauze este fundamental diferit de situația litigioasă avută în vedere de instanța europeană de contencios al drepturilor omului.

În prezenta cauză nu se pune problema lipsei totale a despăgubirilor, ci aceasta poartă asupra cuantumului despăgubirilor stabilite de instanță în urma admiterii acțiunii prin sentința civilă nr. 435/13.03.2019, pronunțată Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind prin ipoteză diferită de cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza evocată.

Relativ la forța probantă a grilelor notarilor publici, asemănătoare unei expertize judiciare ale cărei concluzii pot fi modificate printr-o contraexpertiză care să analize în concret imobilul respectiv, Înalta Curte reține că sensul pe care recurentele-reclamante îl atașează acestor critici este acela de a provoca o reevaluare a probelor și a situației de fapt dedusă judecății, însă acestea nu pot determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care permit doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1963A din 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1963A din 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2024.