ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 946/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu intimații Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au solicitat stabilirea, cuantificarea, acordarea și obligarea pârâților la plata măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilele: - teren în suprafață de 5.200 m.p. situat în intravilanul Municipiului Ploiești, zona centrală, actuala str. x (fosta str. x), în cotă de 3/4 pentru ambii reclamanți, în acord cu decizia Curții de Apel București nr. 343/29.04.2008 rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curți de casație și Justiție nr. 7791/2008, a Deciziei nr. 317/2009 a AVAS; - construcții în suprafață de 956 m.p. (respectiv clădire 556 m.p. și clădire 400 m.p. construcție la sol) situate în intravilanul Municipiului Ploiești, zona centrală, actuala str. x (fosta str. x), în cotă de 3/4 pentru ambii reclamanți, în acord cu Dispoziția nr. 18966/13.10.2008 a primarului Municipiului Ploiești și a sentinței civile nr. 369/30.10.2007 a Tribunalului Prahova. Prin cererea adițională formulată la 17 decembrie 2023, reclamanții au precizat obiectul acțiunii solicitând acordarea: (i) măsurilor compensatorii în suma de 3.759.555 RON, respectiv 2.028.000 RON pentru terenul în suprafață de 5.200 m.p. și 1.731.555 RON pentru clădirile în suprafață de 956 m.p., toate situate în Ploiești, str. x; (ii) daunelor materiale constând în lipsa de folosință a imobilelor situate în Ploiești, str. x sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale de la data de 14 ianuarie 2002 și până la data plății efective a despăgubirilor; (iii) daunelor morale în sumă de 100.000 Euro pentru a compensa eforturile și suferințele cauzate de procesul de restituire ca urmare a tergiversărilor repetate de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de dispozițiile Legii nr. 165/2013 și Legii nr. 10/2001. La data de 28 noiembrie 2019 reclamanții au formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând: (i) în privința capătului principal de cerere vizând stabilirea, cuantificarea, acordarea și obligarea la plata măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilele situate în Ploiești, str. x, solicită instanței ca, în urma analizării dovezilor ce urmează a fi administrate, să valideze Decizia nr. 317/03.11.2009 a AVAS și Dispoziția nr. 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploiești de acordare de masuri reparatorii pentru imobilele sus amintite; să stabilească valoarea masurilor reparatorii la 3.759.555 puncte (cu echivalenta 1 punct = 1 leu), respectiv 2.028.000 puncte pentru terenul în suprafață de 5.200 m.p. și 1.731.555 puncte pentru clădirile în suprafață de 956 m.p., toate situate în Ploiești, str. x, respectiv 3.759.555 RON sau la valoarea ce va rezulta din expertiză, oricare dintre cele două valori ar fi mai mare; să dispună acordarea masurilor compensatorii, în cuantumul solicitat și confirmat prin expertiza evaluatorie ce se va efectua în cauză, în conformitate cu art. 35 pct. (2) si (3) din Legea nr. 165/2013. (ii) prin capătul secundar de cerere solicită obligarea pârâților la plata de daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data de 14 ianuarie 2002 și până la data plății efective a despăgubirilor, fiind depășite toate termenele stabilite pentru soluționarea dosarelor pe cale administrativă. Prin încheierea din 04.09.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 înregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a IV-A Civilă la data de 13. 12.2019, a fost admisă excepția de conexitate și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, contestatorii A. și B., în contradictoriu cu intimații CNCI și ANRP, au formulat contestație împotriva deciziei de clasare si arhivare ca rămas fără obiect a dosarului de despăgubire nr. 325767 C. civ. conexat cu dosarul nr. x C. civ., solicitând anularea acesteia ca netemeinica, cu consecința obligării pârâtelor la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilele ce fac obiectul dosarelor sus menționate. Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor la plata de daune materiale pentru tergiversarea procedurii de soluționare a dosarelor nr. x

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin încheierea de ședință din data de 26 iunie 2020, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor și a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român. Prin sentința civilă nr. 510 din 07 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte, cererea principală, așa cum a fost modificată și acțiunea conexă formulată de reclamanți, a fost validată decizia nr. 317/03.11.2009 a AVAS și dispoziția nr. x/13.08.2008, a fost stabilit în favoarea reclamanților un număr de 3.684.791 puncte în compensare pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploiești str. x (fostă str. x), jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 5.200 mp, clădire principală în suprafață construită la sol de 556 mp și clădire secundară în suprafață construită la sol de 400 mp și s-au respins în rest cererile, ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 26A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a anulat apelul principal declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 510/07.04.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A respins ca nefondate apelurile principale declarate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și de Statul Român, precum și apelul incident declarat de reclamanți.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 26A din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Printr-o primă critică, recurentul arată că, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a indicat temeiul de drept pentru care Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost chemat în judecată și de ce acesta ar putea fi obligat în raportul juridic. Relevanță în acest sens prezintă Decizia RIL nr. 27/2011, în cuprinsul căreia s-a reținut că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care se cere obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă. În acest sens, recurentul a evocat dispozițiile art. 17 și art. 21 din Legea nr. 165/2013, arătând că singura ipoteză în care se conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice este reglementată de art. 41 din același act normativ. Legea specială conferă atribuțiile și implicit obligațiile referitoare la emiterea deciziilor de acordare efectivă a măsurilor compensatorii către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ceea ce implică lipsa raporturilor persoanelor îndreptățite cu alte entități cu care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor ar avea raporturi de colaborare ori de subordonare instituțională. Concluzionând, recurentul arată că, din moment ce acțiunea promovată în cauză are obiect inclusiv realizarea unor activități ce sunt stabilite în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor – activități de validare/invalidare a deciziilor emise de unitățile notificate care cuprins propuneri de acordare a măsurilor compensatorii, respectiv emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, nu există nicio rațiune juridică spre a se reține calitatea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, de persoană obligată în raportul dedus judecății. Rolul Ministerului Finanțelor în procedura prevăzută de lege intervine abia după ce Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite titlul de plată, aspect față de care, chiar în situația în care parte în cauză ar fi fost Ministerul Finanțelor, acțiunea ar fi fost prematur formulată față de acesta. O a doua critică vizează încălcarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 din perspectiva evaluării imobilului pentru care se acordă despăgubiri, prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei. Potrivit art. 50 din Legea nr. 165/2013, orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare au fost abrogate expres. De asemenea, recurentul a evocat titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent era atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind entitatea competentă pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ. Urmare a publicării Legii nr. 165/2013 a fost înființată Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din noua lege. Or, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, "evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu." Față de aceste argumente, arată recurentul, este evident că soluția pronunțată de instanța de fond contravine dispozițiilor legale în vigoare, iar instanța de apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările sale. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză au formulat întâmpinare, la 25 mai 2023, în termen legal, intimații A. și B., prin care au invocat excepțiile inadmisibilității recursului, a lipsei calității procesuale active a recurentului și a lipsei de interes în promovarea căii de atac, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susținerea excepției inadmisibilității recursului, intimații au arătat că, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, hotărârile pronunțate de tribunal, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de lege, sunt supuse numai apelului. În susținerea excepției lipsei calității procesuale active a recurentului, intimații arată că Statul Român nu ar putea aprecia și pe cale de consecință nici contesta, cuantumul despăgubirilor acordate, o atare atribuție revenind exclusiv Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vreme ce Ministerului Finanțelor Publice îi revine exclusiv rolul de a achita despăgubirile stabilite. În prezenta cauză, Statul Român a fost introdus în cauză în calitate de pârât pentru capătul de cerere privind despăgubirile morale și materiale generate de soluționarea cu întârziere a cererii de despăgubire, capăt de cerere respins atât de prima instanță, cât și de cea din apel. Stabilirea și cuantumul despăgubirilor a fost un capăt de cerere judecat exclusiv între reclamanți și pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca fiind promovat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă în legătură cu acest petit. Intimații mai susțin, de asemenea, că lipsa calității procesuale pasive invocate de recurent, antrenează în mod implicit și lipsa calității procesuale active în susținerea recursului vizând acest capăt de cerere. În susținerea excepției lipsei de interes, intimații arată că Ministerul Finanțelor nu justifică un interes de vreme ce, toate cererile formulate în contradictoriu cu acest pârât au fost respinse în mod definitiv, astfel că, nejustificând un interes propriu în sensul art. 32-33 C. proc. civ., cererea de recurs nu poate fi primită. Cât privește solicitarea de constatare a caracterului nefondat al recursului, invocat în subsidiar, intimații arată că atât instanța de fond, cât și cea din apel, au respectat întocmai toate dispozițiile Legii nr. 165/2013. Or, deși recurentul pretinde încălcarea anumitor dispoziții din acest act normativ, acesta nu indică, în mod concret, care a fost încălcarea și consecința produsă de aceasta, susținerile din memoriul de recurs reprezentând o reiterare a susținerilor din etapa apelului. De asemenea, intimații arată că recursul nu este motivat, nerezultând din susținerile recurentului în ce constă încălcarea la care se referă și încadrarea în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Recurentului i-a fost comunicată la data de 30 mai 2023 întâmpinarea formulată, astfel cum reiese din procesul-verbal de comunicare aflat la dosar și nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză, și a fixat termen de judecată la data de 09 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că, prin motivele de recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând, pe de o parte, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză iar, pe de altă parte, că evaluarea imobilului în litigiu s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013. Prioritar, în privința primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susținerile vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, se subsumează motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu pct. 8 al aceluiași text legal, așa cum s-a indicat prin cererea de recurs. Așadar, prin această primă critică, recurentul-pârât tinde la casarea deciziei atacate, susținând că pretențiile reclamanților au fost admise, în mod greșit, în contradictoriu cu acesta. Se reține, astfel, că nemulțumirea recurentului se îndreaptă asupra soluției curții de apel date asupra apelului declarat de acesta împotriva sentinței tribunalului, care a reținut calitatea sa procesuală pasivă pe petitul având ca obiect obligarea la plata daunelor morale și materiale generate de tergiversarea în procesul de acordare a despăgubirilor. Critica nu poate fi primită. Prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând stabilirea, cuantificarea, acordarea si obligarea la plata masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilele situate în Ploiești, str. x, solicitând instanței sa valideze Decizia 317/03.11.2009 a AVAS si Dispoziția 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploiești de acordare de masuri reparatorii pentru imobilele sus amintite; sa stabilească valoarea masurilor reparatorii la 3.759.555 puncte, respectiv 2.028.000 puncte pentru terenul în suprafața de 5.200 mp și 1.731.555 puncte pentru clădirile în suprafață de 956 mp, toate situate în Ploiești, str. x, respectiv 3.759.555 RON sau la valoarea ce va rezulta din expertiză, oricare dintre cele două valori ar fi mai mare; să dispună acordarea măsurilor compensatorii, în cuantumul solicitat și confirmat prin expertiza evaluatorie ce se va efectua în cauză, în conformitate cu art. 35 pct. 2 și 3 din Legea nr. 165/2013, precum și să oblige pârâții la plata de daune morale pentru a compensa eforturile și suferințele cauzate de procesul de restituire ca urmare a tergiversărilor repetate de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor și la plata de daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data de 14 ianuarie 2002 și până la data plății efective a despăgubirilor, fiind depășite toate termenele stabilite pentru soluționarea dosarelor pe cale administrativă. Prima instanță de fond, prin încheierea de ședință din 26 iunie 2020, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reținând, sub acest aspect, că argumentele prezentate de acesta din urmă vizează, în realitate, o chestiune de fond, ce urmează a fi avute în vedere la momentul pronunțării asupra cauzei. Prin sentința civilă nr. 510 din 07 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea principală, așa cum a fost modificată, și acțiunea conexă formulată de reclamanții A. și B., a validat Decizia nr. 317/03.11.2009 a AVAS si Dispoziția 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploiești și a stabilit în favoarea reclamanților un număr de 368.4791 puncte în compensare pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploiești, str. x (fosta str. x), jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 5200 mp, clădire principală în suprafață construită la sol de 556 mp și clădire secundară în suprafață construită la sol de 400 mp. Reiese din cuprinsul hotărârii că cererea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata daunelor materiale și morale, pentru neexecutarea obligației privind repararea prejudiciului cauzat într-un termen rezonabil, a fost apreciată ca fiind neîntemeiată. Sentința tribunalului a fost confirmată în apel, prin decizia nr. 26A din 12 ianuarie 2023 Curtea de Apel București dispunând anularea apelului principal declarat de apelanții-reclamanți A. și B. și respingerea, ca nefondate, a apelurilor principale declarate de Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor și Statul Român, precum și a apelului incident declarat de reclamanți. În motivarea soluției pronunțate pe apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, curtea de apel a subliniat faptul că tribunalul a reținut calitatea procesuală a acestuia doar în legătură cu cererea având ca obiect plata daunelor materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data de 14 ianuarie 2002 și până la data plății efective a despăgubirilor și acordarea daunelor morale. Calitatea procesuală pasivă cu privire la aceste cereri a fost justificată din perspectiva faptului că Statul Român a fost inițiatorul si beneficiarul direct al procesului de naționalizare, proces ce constituie cauza prezentei acțiuni si care a născut obligația acestuia de reparare a prejudiciilor create. Tot statul este responsabil pentru adoptarea unei legislații ineficiente care a condus la prelungirea nepermisă a procesului de restituire. Însă, reținând faptul că apelul principal declarat de reclamanți este tardiv, urmând a fi anulat pentru acest motiv, curtea de apel a reținut, astfel, caracterul definitiv al soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale și morale (în condițiile în care hotărârea tribunalului a fost atacată sub acest aspect doar de către reclamanți), motiv pentru care a apreciat ca fiind lipsit de interes orice aspect legat de această cerere. Drept urmare, în raport cu soluția pronunțată de Curtea de Apel București asupra apelului reclamanților, se reține caracterul definitiv al hotărârilor pronunțate de instanțele de fond în privința petitului având ca obiect acordarea daunelor morale și materiale constând în lipsa de folosință, formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de recurs, însă, Statul Român face abstracție de motivarea curții de apel, și reiterează criticile în legătură cu modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în prezenta cauză, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, justificate prin faptul că prin legile speciale nu îi sunt conferite competențe în procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor naționalizate. Or, Înalta Curte constată, conform aspectelor de fapt reținute de instanțele de fond, că imobilul asupra căruia poartă litigiul a fost preluat de stat de la autorul reclamanților, C., în baza Legii naționalizării nr. 119/1948, prin procesul-verbal nr. x din 14.06.1948. Potrivit art. 1 din Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, "se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituției Republicii Populare Romane, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații…" Totodată, la art. 6 din acest act normativ se prevede "Prin efectul naționalizării, întreprinderile trec în proprietatea Statului cu fondul de comert și cu toate obligațiunile contractate în vederea exploatării lor; întreprinderile sub formă de societate sau asociațiuni își păstreaza patrimoniul, asa precum el va reieși din bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de Stat în urma naționalizării…" Față de aspectele expuse, se constată că Statul Român justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, calitate ce rezultă din prevederile actului de naționalizare, în baza căruia a fost formulat capătul doi de cerere, având ca obiect plata daunelor materiale și morale. Această constatare este în acord cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății." Calitatea procesuală se determină, așadar, în raport cu litigiul dedus judecății, presupunând existența identității între persoana reclamantului, titulară a dreptului în raportul juridic (calitate procesuală activă) și între cea a pârâtului, care este persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Susținerea recurentului potrivit căreia legea nu prevede în sarcina acestuia obligații în sensul acordării de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor fiind cea în sarcina căreia sunt puse activitățile de validare/invalidare a deciziilor emise de unitățile notificate, respectiv cea care emite deciziile de compensare a imobilelor, nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul capetelor de cerere de cerere privind acordarea daunelor morale și a celor materiale pentru durata nejustificat de lungă a procedurii parcurse pentru repararea prejudiciului cauzat prin naționalizare. Cum Statul Român a fost inițiatorul și beneficiarul direct al procesului de naționalizare, proces care, așa cum a reținut în mod corect curtea de apel, a reprezentat factorul determinant, cauza prezentei acțiuni, reiese că tot acestuia îi revine obligația de reparare a prejudiciilor cauzate foștilor proprietari/moștenitorilor acestora, prin adoptarea unei legislații ineficiente care a condus la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Este adevărat că, potrivit Legii nr. 165/2013, pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor îi revine obligația emiterii deciziilor de compensare prin puncte, aceasta fiind și entitatea care a fost obligată la plată prin hotărârea tribunalului, care ulterior a și rămas definitivă sub acest aspect, prin respingerea apelului reclamanților. Însă, așa cum a fost arătat anterior, nu în legătură cu acest petit, formulat în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a fost reținută calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, ci în legătură cu capătul de cerere care a fost respins de instanțele de fond, și care privea acordarea de daune morale și daune materiale constând în lipsa de folosință pentru perioada în care reclamanții au fost lipsiți de bunurile a căror restituire în natură sau prin echivalent a fost solicitată. Pe cale de consecință, Curtea de apel București a dat o dezlegare corectă apărărilor Statului Român în legătură cu calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză, raportându-se strict la cererile formulate în contradictoriu cu acesta, pe care le-a respins, în mod definitiv, ca fiind neîntemeiate. În privința celorlalte petite ale acțiunii, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, și care au fost admise de instanțe, respectiv cele prin care s-a solicitat validarea Deciziei nr. 317/03.11.2009 a AVAS si Dispoziției 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploiești și stabilirea în favoarea reclamanților a cuantumului măsurilor compensatorii pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploiești, str. x (fosta str. x), jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 5200 mp, clădire principală în suprafață construită la sol de 556 mp și clădire secundară în suprafață construită la sol de 400 mp., hotărârea curții de apel este definitivă, nefiind susceptibilă de recurs. Aceasta întrucât art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stipulează în sensul că în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței prevăzute la alin. (1), respectiv secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor, iar la alin. (4) al articolului se prevede că hotărârile judecătorești pronunțate sunt supuse numai apelului. Totodată, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Conform dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". De asemenea, dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs. Reiese deci, că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea specială nr. 165/2013, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din același act normativ, este supusă numai apelului. În raport cu toate acestea, se constată că cel de-al doilea motiv de recurs, formulat de recurentul-pârât în legătură cu modalitatea de evaluare și stabilire a măsurilor compensatorii, nu poate fi primit, fiind inadmisibile orice critici care vizează partea din hotărâre prin care s-a dispus în legătură cu cererile întemeiate pe art. 35 din Legea nr. 165/2013, pentru care legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării cu recurs a deciziei pronunțate în apel. Mai mult decât atât, recurentul-pârât nu justifică un interes în legătură cu solicitarea de schimbare a soluției instanței de apel de stabilire în favoarea reclamanților a unui număr de 368.4791 puncte în compensare pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploiești, str. x (fosta str. x), jud. Prahova, în condițiile în care această dispoziție a instanței o vizează pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Art. 32 alin. (1) C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes. Conform art. 33 teza I C. proc. civ.: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual." Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie. Existența interesului se impune a fi examinată pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță, ci și în căile de atac, prin raportare la finalitatea urmărită de către titularul acesteia. Ca atare, interesul procesual determinat, legitim, personal, născut și actual este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs. În acest sens sunt și dispozițiile art. 458 C. proc. civ., potrivit cărora căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile sau a unei căi de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii formulate. Verificând condiția vizând interesul exercitării prezentului recurs, Înalta Curte constată că, prin sentința pronunțată în cauză, menținută prin anularea/respingerea apelurilor formulate de către părți, cererea de chemare în judecată formulată împotriva recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și care viza acordarea de daune morale și materiale pentru întârzierile în procesul de restituire a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind admisă doar cererea formulată în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care viza validarea deciziei AVAS și a dispoziției Primarului Mun. Ploiești, precum și plata despăgubirilor prin acordarea de puncte compensatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Ca atare, în prezenta cauză pârâtul Statul Român nu a fost obligat la plata despăgubirilor, nefiind parte căzută în pretenții, astfel încât nu există o finalitate practică care să poată fi justificată din punct de vedere juridic de către recurentul-pârât în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, lipsa interesului decurgând din pronunțarea unei soluții favorabile în contradictoriu cu acesta, singura parte căzută în pretenții, și care ar putea justifica un interes în atacarea hotărârii curții de apel, dacă aceasta ar fi fost susceptibilă de recurs, fiind Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.