ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat

următoarele

:

Prin cererea

înregistrată la data os 18 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, sub nr. 50217/3/2010, reclamanta SC Y.F. SRL a chemat în

judecată pe pârâtul Primarul Sectorului 6 București solicitând ca prin

hotărârea ce o va pronunța instanța sa dispună obligarea acestuia la plata

sumei de 1.722.720.82 lei.

Prin

sentința civilă nr. 930 din 18 mai 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că intre reclamantă și pârâtă s-au

derulat o serie de procese civile in fața mai multor instanțe și în care

societatea reclamantă a avut câștig de cauză.

Reclamanta

și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 998 -999 C. civ., potrivit

cărora orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din

a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

În

cauza nu au fost probate elementele necesare angajării răspunderii civile

delictuale a pârâtului și anume: fapta ilicită, prejudiciul și legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit de reclamantă.

Astfel,

fapta de a promova o acțiune în justiție sau de a formula apărări în proces,

având în vedere poziția de „pârât" a Primarului Sectorului 8, nu

reprezintă o faptă ilicită.

De

asemenea, plata onorariului de avocat nu reprezinte un prejudiciu decât în

măsura în care partea ar fi pierdut procesul situație care nu se regăsește în

speță,  iar reclamanta nu a justificat nici interesul în formularea prezentei

acțiuni.

Față

de considerentele reținute, în temeiul art. 1189 C. civ., potrivit căruia cel

ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, tribunalul a

respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentințe, la data de 21 ianuarie 2012 a declarat apel reclamanta SC Y.F.

SRL, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, Ia data de 31 octombrie 2011.

în

motivare, apelanta reclamantă a arătat că instanța a fost sesizată de către

reclamantă cu analizarea raportului juridic delictual ce are Ia baza culpa

procesuală a pârâtului» care a demolat nelegal construcțiile reclamantei și

datorită acestui fapt ilicit pârâtul a pierdut procesul și a fost obligat Ia

plata despăgubirilor.

Drept

consecință directă este și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de

judecată ce au fost determinate de cauza privind anularea actelor

administrative ilicite și obligarea Ia despăgubiri civile.

Astfel,

atâta vreme cât s-a admis capătul de cerere principal privind obligarea

pârâtului Ia plata despăgubirilor civile, este legitimă și admiterea capătului

de cerere, formulat pe cate separată, privind obligarea acestuia Ia plata

cheltuielilor de judecată.

Cu

alte cuvinte, cererea accesorie privind obligarea la plata cheltuielilor de

judecată nu poate avea decât regimul juridic al capătului principal de cerere,

în sensul că și cererea ce face obiectul prezentei cauze trebuie să fie admisă.

Instanța

de fond a apreciat într-un mod surprinzător că în cauză nu s-a făcut dovada

existenței elementelor necesare pentru antrenarea răspunderii pârâtului,

considerând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 938 - 999 C. civ.

În

realitate, ne aflăm în fața unui caz clasic de răspundere reglementată de

textele de lege menționate, care arata clar că cel care produce o pagubă altuia

este ținut a o repara.

Poziția

pârâtului reprezintă un comportament culpabil care a fost sancționat într-o

primă fază prin admiterea acțiunii în daune formulate de reclamantă împotriva

primarului, prin sentința civila nr. 1745 din 30 mai 2008 a Tribunalului

București, secția a IX contencios administrativ și fiscal.

Acțiunea

de față este urmarea firească a celei de mai sus, prin care reclamanta, în

perfectă conformitate cu legea și cu practica judiciară constantă în materie,

solicită pe cale separată cheltuieli de judecată. Aceste sume sunt datorate de

pârât ca urmare a reținerii culpei sale și reprezintă, în același timp, parte a

prejudiciului suferit de reclamantă.

Susținerile

instanței de fond legate de „lipsa de interes

”

a

reclamantei de a-și recupera cheltuielile de judecată sunt lipsite de logică,

de vreme ce aceste cheltuieli (onorariu de avocat) au fost efectuate de

reclamantă în vederea și pentru promovarea acțiunii în pretenții (care a trecut

prin toate fazele procesuale, inclusiv contestații în anulare, contestații la

executare, strămutări ale cauzei etc.) pentru realizarea unei apărări de

specialitate care, în final a contribuit în mod decisiv la obținerea unei

sentințe de admitere a acțiunii.

Cum

aceste cheltuieli sunt reale, au fost dovedite cu actele depuse la dosar și au

fost solicitate pe cale separată, instanța de fond nu avea altă soluție decât

aceea de a verifica exactitatea acestor sume relativ la actele depuse la dosar

și admiterea acestora.

Apelanta

reclamantă a mai arătat că speța a fost una de mare dificultate, a comportat un

volum de muncă deosebit pentru apărător, a impus numeroase deplasări și, în

plus, onorariul de avocat a fost un onorariu în limitele legii, acceptat și

achitat de reclamantă.

Legat

de această problemă, nu trebuie omis faptul că reclamanta și avocatul său sunt

din Bacău, iar litigiile s-au desfășurat în București și în Brașov. Toate

cheltuielile cu aceste deplasări, consecințele acestora asupra celorlalte cauze

în care avocatul a fost angajat, la numeroasele termene, inclusiv faptul că se

pierdea o zi întreagă numai cu această cauză, au fost cuprinse în cuantumul

onorariului de avocat.

În

afara practicii judiciare interne, aplicabilă în speță este și jurisprudența Curții

de Ia Strasbourg în materie, care a statuat că rambursarea cheltuielilor

trebuie să se facă în măsura în care acestea sunt reale, necesare și rezonabile

(cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții

împotriva României, Raicu împotriva României),

La

termenul din 26 ianuarie 2012, intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea apelului ca nefundat.

I.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că în lipsa complinirii acestor

obligații de către apelantă la prima zi de înfățișare, intimatul a solicitat

decăderea acesteia din dreptul de a motiva apelul.

II.

Intimatul pârât a mai arătat că nu reiese de nicăieri cine este semnatarul

cererii de apel.

III.

Instanța a fost sesizată cu o cerere având ca obiect pretenții constând în

cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat și nu cu un raport

juridic delictual deja stabilit de o altă instanță. Nu exista nicio consecință

„directă

”

ce ar putea rezulta din simpla anulare a unor

acte administrative și acordare de despăgubiri.

IV.

„Regim juridic” și „admiterea” unei cereri, fie ea și accesorie (ceea ce nu

este cazul în speța de față) nu sunt echivalente, în ciuda susținerilor

apelantei reclamante.

O

cerere de anulare a unui act administrativ nu are același set de reglementări

(temeiuri juridice) ca și o cerere de restituie onorariu de avocat, ci sunt

cereri distincte, analizate separat și independent de către instanță.

V.

Apelanta reclamanta confundă paguba, astfel cum era ea prevăzută de art. 998 -

999 C. civ. - în speță onorariul de avocat - cu așa-zisele pierderi pentru care

a primit despăgubiri.

Astfel,

în mod corect a reținut instanța de fond faptul că în cauză nu s-a făcut dovada

existenței elementelor necesare pentru antrenarea răspunderii instituției

pârâte.

Așadar,

instanța de fond a apreciat corect și temeinic faptul că formularea de apărări

de către Primarul Sectorului 6 nu reprezintă o faptă ilicită și nici un

comportament culpabil.

VI.

În continuare, intimatul pârât a arătat că nu a invocat „lipsa de interes”, ci

inadmisibilitatea cererii de acordare a onorariului de avocat, având în vedere

faptul că acesta a fost achitat în baza unui pact de quota lis, ce este expres

interzis de lege - art. 135 din Statutul profesiei de avocat.

VII

În ceea ce privește jurisprudența Curții de la Strasbourg, invocată în apărare

de către apelanta-reclamantă, intimatul pârât a învederat că în speța Costin

împotriva României cheltuielile se refereau în special la cheltuieli de

transport, cazare etc. pe care de altfel acea reclamanta nu Ie-a dovedit.

VIII.

Contrar susținerilor apelantei reclamante, nu s-a făcut dovada cheltuielilor.

Simplele

copii necertificate depuse la dosarul instanței nu au nicio forță probantă.

În

concluzie, apelanta reclamantă nu poate justifica cuantumul exorbitant al

onorariului de avocat prin îndeplinirea, de fapt, a obligațiilor contractuale

de către avocat.

La

solicitarea instanței, au fost atașate dosarele la care s-a făcut referire în

cererea de chemare în judecată: - Dosarul nr. 48238/3/2006 al Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și litigii de muncă; - Dosarul nr.

46238/3/2005 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal; - Dosarul nr. 25403/3/CA/2007 al Tribunalului București,

secția a IX - a contencios administrativ și fiscal; - Dosarul nr. 25403/3/2007

al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal;

- Dosarul nr. 25403/3/2007 al Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal; - Dosarul nr. 992/84/2009 al Curții de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal; - Dosarul nr. 23659/281/2011 al

Judecătoriei Ploiești (la care sunt atașate Dosarul nr. 16250/303/2010 al

judecătoriei Sectorului 8 București; - Dosarul nr. 40999/3/2010 al Tribunalului

București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, și Dosarul nr.

16250/303/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă); - Dosarul nr.

6827/1/2010 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin

Decizia civilă nr. 200 din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul

declarat de apelanta reclamantă SC Y.F. SRL. Bacău împotriva sentinței

tribunalului pe care a schimbat-o în tot în sensul că:

S-a

admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 86.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

A

fost obligat pârâtul ia piața sumei de 1.865,5 lei, cu titlu cheltuieli de

judecată (reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă apelului) către

reclamant.

S-a

luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată în fond.

În

motivarea apelului, instanța de apel a prezentat pe larg dosarele care au fost anexate

în vederea stabilirii situației de fapt cu privire la cererile apelantei

reclamante formulate în motivele de apel, cauze ce s-au derulat în perioada

2006 - 2011.

În

data de 13 mai 2008 între Societatea Civilă de Avocați C.C. pe de o parte, și H.F.,

pe de altă parte, a fost încheiat contractul de asistență juridică nr. x din 13

mai 2008, având ca obiect asistență și reprezentare juridica în Dosarul nr.

25403/3/2007 ai Tribunalului București,secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, făcându-se mențiunea „acțiunea începând anterior încheierii în scris a

contractului

”

. Cu privire Ia onorariu, s-a prevăzut că

„este în cuantum de 15% + TVA din valoarea ce va fi încasată de către SC V.F. și

se va plăti în momentul încasării, dar numai după rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârii

”.

Prin

actul adițional Ia contractul de asistență juridică din 13 mai 2008 încheiat la

data de 12 iunie 2008, părțile au contenit ca „domnul avocat C.M. să formuleze

cereri, memorii, să reprezinte și să asiste în continuare SC Y.F. SRL în

recursul la Dosarul nr. 25403/3/2007 la Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, în orice litigii, accesorii sau conexe la Dosarul principal

nr. 25403/3/2007; inclusiv în faza de executare silită și în orice altă

problemă legată de despăgubiri ce formează obiectul dosarului mai sus menționat

”

. S-a arătat, de asemenea, că toate clauzele din contractul

nr. x din 13 mai 2008 rămân nemodificate.

În

baza facturii din 05 octombrie 2010 emise de Societatea Civilă de Avocatură C.C.,

reclamanta SC Y.F. SRL a achitat onorariul de avocat - contract de asistență

juridica din 13 mai 2008, în cuantum de 1.388.510,98 Iei plus TVA în cuantum de

333.242,84 lei, în total 1.721.753,82 Iei, cu ordinul emis de BCR la data de 05

octombrie 2010. Este de precizat faptul că suma de 1.388.510,98 lei reprezintă

15% din suma acordată prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.

1745 din 30 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 25403/3/2005 (5.141009 iei +

4.115.730,85 Iei = 9.256.739,85 iei).

Referitor

la cheltuielile de judecată constând în onorariul avocatului C.M. aferent

asistenței juridice acordate în Dosarul nr. 25403/3/2007 la Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, instanța de apel a constatat

că acestea au făcut obiectul cererii formulate Ia termenul din 16 mai 2008,

când au avut loc dezbaterile asupra fondului, în fața instanței învestite cu

soluționarea cererii principale, ocazie cu care s-a solicitat expres obligarea

pârâtului la plata atât a onorariului de expert, cât și a onorariului

avocațial. Prin sentința civilă nr. 1745 din 30 mai 2008, Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a obligat pârâtul Primarul

Sectorului 6 București numai ia plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.200

lei, reprezentând onorariu de expert, respingând astfel implicit cererea în

partea sa referitoare la onorariul avocatului angajat. Este de observat că la

dosar nu se afla dovada achitării acestuia, data plătii onorariului fiind de

altfel ulterioară (05 octombrie 2010).

S-a

reținut că între cele două cereri există tripla identitate de părți, obiect și

cauză cerută de art. 186 C. proc. civ. și instanța de apel a constatat

caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantei în legătură cu partea din

onorariul avocatului corespunzătoare primei faze a litigiului din Dosarul nr.

25403/3/2007, în considerarea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. și art.

1202 alin. (2) C. civ.

În

ceea ce privește cheltuielile de judecată constând în onorariul avocatului C.M.

aferent asistenței juridice acordate în celelalte dosare menționate în cererea

de chemare in judecată instanța de apel, a aplicat dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

De

asemenea, în soluționarea problemei privind plata cheltuielilor de judecată,

instanța de apel a apreciat că, dacă reclamantul nu cere obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată la data soluționării litigiului principal nu îl

exonerează pe aceasta din urmă de la plata lor, câtă vreme legea permite

implicit prin dispozițiile art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii

nr. 148/1995 solicitarea lor pe cale separată. In același sens, instanța de

apel statuează că textul de lege menționat are în vedere partea care a câștigat

irevocabil procesul. De altfel, în acest sens dispoziția legală este

interpretată printr-o jurisprudență constantă, precum și în literatura de

specialitate.

Subsecvent,

aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, instanța de apel a

constatat, sub un prim aspect, în privința cheltuielilor de judecată legate de faza

recursului în Dosarul nr. 25403/3/2007, caracterul fondat al cererii cu acest

obiect numai referitor la cele care corespund asigurării apărării în legătură

cu recursul părții-adverse, ce a fost respins, nu și Ia cele corespunzătoare

apărării formulate în cadrul recursului propriu, care a fost la rândul său

respins.

Sub

un al doilea aspect, s-a reținut că pârâtul se află în culpă procesuală și în

ce privește declanșarea litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr.

992/84/2009 al Curții de Apei Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

în condițiile în care contestația în anulare formulată de acesta a fost

respinsă.

Sub

cel de-al treilea aspect, s-a constatat că procesul care a fost inițial înregistrat

pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. 16250/303/2010 nu a fost

soluționat irevocabil, fiind pronunțată numai o hotărâre în primă instanță, în

privința căreia nu s-a făcut dovada ca nu ar fi fost atacată cu recurs.

În

ceea ce privește cererea de strămutare care a format obiectul Dosarului nr. 6327/1/2010

al haltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, instanța de apel a apreciat că aceasta constituie numai un incident

procedura! cu privire la instanța sesizată în Dosarul nr. 16250/303/2010 al

Judecătoriei Sectorului 6 București, iar nu o cauză distinctă, astfel că

stabilirea culpei procesuale se va putea face numai momentul soluționării

irevocabile a acestui din urmă dosar.

În

concluzie, s-a reținut numai culpa procesuală a pârâtului în ce privește

respingerea recursului declarat în Dosarul nr. 2603/3/2007 al Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și a contestației

în anulare ce a format obiectul Dosarului nr. 992/64/2009 al Curții de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Referitor

la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel învestită cu o

asemenea cerere, în soluționarea ei a considerat ca pârâtul să fie obligat

numai la plata sumei de 86.000 lei.

În

stabilirea acestui cuantum, instanța de apel a avut în vedere timpul și volumul

de muncă solicitate pentru pregătirea apărării, stabilite în raport de

împrejurarea ca avocatul C.M. a fost prezent în cursul judecării recursului în

Dosarul nr. 25403/3/2001 numai Ia trei termene de judecată, la restul prezentându-se

partea reprezentată de alți avocați că reclamanta a formulat prin administrator

numeroase note scrise, că notele de concluzii finale prin care s-a solicitat

respingerea recursului declarat de către pârât nu reprezintă decât un rezumat

a! întâmpinării formulate la data de 03 octombrie 2008 de către reclamantă,

prin administrator, iar în cursul judecării Dosarului nr. 992/64/2009 al Curții

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a fost prezent Ia

patru termene de judecate, partea și-a redactat singură întâmpinarea și

raționamentul expus în notele de concluzii scrise finale este construit, în

esență, pe aceleași elemente învederate și în întâmpinare, iar pe de altă

parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru

cauze cu un grad de dificultate asemănător.

Instanța

de apel a apreciat că problema pusă în discuție prin prezenta cerere de apel

poate fi încadrată Ia aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., aplicație a art. 398-999 C. civ.

În

concluzie, instanța de apel a constatat că nu sunt incidente prevederile art.

287 alin. (2) C. proc. civ. privind sancțiunea decăderii.

În

ceea ce privește apărarea legată de stipularea unui pactele quota litis în

contractul de asistență juridică, interzis de art. 135 din Statutul profesiei

de avocat, în vigoare ia acea dată, instanța de apel a reținut că, principial,

instanța poate constata pe cate incidentală, deci exclusiv în considerente, că

un act juridic este lovit de nulitate și fără a fi învestită cu un capăt de

cerere distinct cu un astfel de obiect.

Un

asemenea procedeu nu poate fi admis însă în ipoteza în care în care în actul

juridic vizat figurează o parte ce nu a fost atrasă în litigiul declanșat între

alte subiecte de drept pentru executarea unor obligații ce intră în conținutul

unui raport juridic civil distinct.

Este

adevărat și că în cauză o asemenea constatare nu ar produce niciun efect în

privința raporturilor dintre părțile contractului de asistență juridică, întrucât

efectul substanțial al hotărârii conduce Ia o modificare a situației juridice numai

între părți.

Cu

toate acestea, Ia constatarea pe cale incidentală a nulității contractului de

asistență juridică, chiar fără a produce vreun efect față de terțul Societatea

Civilă de Avocatură C.C., se opune un principiu de drept procesual civil cu

forță juridică superioară, respectiv principiul contradictorialității, în temeiul

căruia acesta trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la

aspectele invocate de către intimatul pârât.

S-a

constatat ca reclamanta nu a dovedit vreo cheltuială cu transportul, cazarea,

însă cheltuielile de judecată nu au fost solicitate cu acest titlul, ci ca

onorariu avocațial a cărui plată a fost dovedită,

În

fine, deși la dosar nu există o fotocopie a registrului de evidență a

contractelor de asistență juridică ținut de Societatea Civilă de Avocatură

C.C., instanța de apel a constatat că apare, în schimb, în contractul de

asistență mențiunea, atestată de avocat, privind respectarea acestei obligații.

De

aceea, sarcina dovedirii unei situații de fapt contrare revenea, conform

regulii cu valoare de principiu din materia probelor, instituite de art. 1169

Cod civil, celui care a afirmat-o, respect intimatului pârât, acesta având posibilitatea

de a solicita în temeiul art. 174 C. proc. civ. înfățișarea fotocopiei

respective.

Fată

de considerentele expuse, instanța de apel a admis apelul reclamantei și a

schimbat sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea

reclamantei și a fost obligat pârâta la plata sumei de 86.000 lei cu titlu ele

cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., precum și ia plata sumei de 1.665,5 lei, cu titlu cheltuieli de Judecată

(reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiile admise, calculată

conform art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 11 alin. (1) liniuța 2 din Legea nr.

146/1997, în forma în vigoare Ia data sesizării instanței) către reclamant.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, reclamantul și pârâta au declarat recurs.

1.

- Prin recursul declarat de pârâtul Primarul Sectorului 6 București a criticat

soluția din apel sub aspectul că în mod greșit s-a stabilit că avocatul C.M. a

fost prezent doar la șapte termene și că în afara acestui apărător a mai fost

reprezentat de alt avocat pe parcursul soluționării celor două Dosare nr.

25403/3/2007 al Tribunalului București și nr. 992/84/2007 al Curții de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

1.1.

- În aceste condiții, recurentul a arătat că este surprinzătoare și eronată

suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, în suma de 88.000 lei, care

nu reflectă timpul și volumul de munca prestat pentru pregătirea apărării, mai

ales că domnul H.F. a depus toate înscrisurile, iar avocatului ales în persoana

lui M.C. s-a angajat numai cu privire la reprezentare și asistență judiciară în

Dosarul nr. 25403/3/2007 al Tribunalului București.

1.2.

- Prin cea de-a două critică, recurentul - pârât a arătat că eronat instanța de

apel a apreciat că deși nu există o fotocopie a registrului de evidență a

contractelor de asistență judiciară, apare în schimb în contractul de asistență

juridica a avocatului Societatea Civilă de Avocatură C.C., mențiunea atestată

de avocat, asupra căreia, instanța de apel a statuat că dovedirea unei situații

contrare revenea celui care o invocă, în temeiul art. 174 C. proc. civ, Or, în

opinia acestui recurent, aprecierile instanței de apel sunt eronate, în

condițiile în care instanța de apel a acordat onorariu de avocat numai pentru

recurs și contestația în anulare fazele procesuale și litigiile ce au fost

prevăzute în actul adițional Ia contractul de asistență juridică din 13 mai

2008 a cărei dovadă a fost solicitată, intra în atribuția exclusivă a părții

adverse. Cum partea adversă nu a depus dovada solicitată, acțiunea reclamantei

este nedovedită,

1.3.

- Cea de-a treia critică formulată de pârât vizează pactul quota litis - pact

de cotă de legare - în sensul că deși, instanța de apel a constatat că este

interzis de legea avocaților, totuși nu s-a pronunțat asupra acestuia, dat

fiind că societatea de avocatura C. nu și-a exprimat punctul de vedere. Astfel,

în acest sens, recurentul a arătat că au fost încălcate principiile

contradictorialității și al rolului activ al instanței, în opinia recurentului

această problemă trebuia pusă în discuția părților și să introducă această casă

de avocatură și trebuia să se pronunțe asupra nulității contractului de

asistență juridică.

În

final, recurentul a mai arătat că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată

și nu s-a probat faptul că actul adițional Ia contractul de asistență juridică

la data ia care au fost încheiate, fără a se depune dovada înregistrării

acestora în registrul oficial de evidență al cabinetului de avocați.

Față

de motivele formulate, recurentul a concluzionat în sensul că nu se justifică

cuantumul exorbitant al onorariului de avocat în sumă de 88.000 iei, întrucât

nu reflectă realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului

cheltuielilor de judecată.

2.

- Prin recursul declarat de reclamantă s-a criticai soluția din apel după cum

urmează:

2.1.

- Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității în sensul încălcării principiilor care guvernează procesul civil,

critici înscrise în motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a arătat că nu se putea reține

în considerentele deciziei de o autoritate de lucru judecat, în ceea ce

privește onorariul de avocat corespunzător primei faze a litigiului din Dosarul

nr. 25403/3/2007.

Atâta

timp cât autoritatea de lucru judecat este o excepție procesuală și absolută și

nu a fost pusă în discuția părților în celelalte faze procesuale. Ori, prin

admiterea excepției în cadrul soluționării propriului său apel, i-a fost

încălcat principiul statornicit în art. 298 C. proc. civ.

Referitor

Ia motivarea instanței ele apei, potrivit căreia onorariul perceput de Societatea

Civilă de Avocatură C.C. a fost încasat de abia în 2010, drept pentru care nu

avea cum să fie solicitat în 2008, aceasta este o eroare de tehnoredactare a

instanței, sau cel mult o referire la onorariul celuilalt avocat care a

reprezentat această recurentă. în același context, acest recurent a susținut că

plata onorariului de avocat nu se putea ia acea dată, întrucât plata

onorariului de avocat stabilit de părți depindea de rezultatul procesului, în

care se includea și exercitarea căilor de atac.

Mențiunea

din încheierea de dezbateri la instanța de fond cu privire la cererea

recurentei a onorariului de avocat, în opinia recurentei este o eroare care nu

poate fi luată în considerare.

2.2.

- Cea de-a două critică invocată de reclamantă a vizat nestabilirea unei

situații complete, în sensul că deși apărările sunt semnate de reprezentantul

legai al societății reclamante, redactarea și tehnoredactarea, apărările,

întâmpinările au fost făcute de către apărătorul ales, în virtutea clauzelor

contractuale de reprezentare a părții. împrejurarea că toate apărările au rost

semnate de reprezentantul legal ai societății reclamante, nu înseamnă decât

faptul că acesta nu s-a angajat să le semneze în altă ordine de idei,

reclamanta a mai arătat că deși onorariul avocatului a fost achitat Ia 5

octombrie 2010, activitatea acestuia nu a încetat, dat fiind că onorariul

stabilit de părți nu s-a rezumat exclusiv pe onorariu de rezultat, ci s-a avut

în vedere și alte cauze conexe, contractul având un conținut mai larg.

2.3.

- Cea de-a treia critică formulată de această recurentă a vizat art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în argumentarea căruia reia susținerea de Ia cel de-al doilea

motiv de recurs cu mențiunea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor

chestiuni de fapt sau a făcut o examinare parțială care țineau de stabilirea

corectă a activității și obligațiile avocatului ales, în baza contractului de

asistență juridică, care, în esență, cuprind elemente care țineau de aplicarea

legii din perspectiva contractului încheiat ele părți In opinia sa, sub acest

aspect, această recurentă a arătat că a fost aplicată greșit legea contractului

cu privire la activitatea și complexitatea muncii avocațiale.

Înalta

Curte a constatat că recursurile sunt nefondate conform considerentelor ce se

vor arăta în continuare:

1.1.

- În ce privește prima critică a pârâtului Înalta Curte urmează să o respingă,

ca nefondată, întrucât în mod corect instanța de apel în stabilirea cuantumului

onorariului de avocat a avut în vedere criteriile care stau Ia baza evaluării

activității avocatului ales, de complexitatea pricinii și volumul de muncă prestat

de apărător coroborat cu atitudinea culpabilă a pârtii adverse.

La

baza obligației de acordare a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al

acordării, se află în culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în

pretențiuni”.

Procedând

la acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 86.000 Iei, reprezentând

onorariu de avocat achitat de reclamantă, instanța de apel a ținut seama de

criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de

valoarea pricinii și de munca depusă de avocat și de soluția dată de prima

instanță

Ceea

ce constată Înalta Curte este că instanța de apel a luat în considerare în mod

legal și temeinic valoarea pricinii precum și celălalt criteriu prevăzute de

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., proporționalitatea onorariului de avocat cu

volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de

elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului raportat la

dispozițiile legale vizând Statutul profesiei de avocat.

Așa

încât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor de art. 274

alin. (3) C. proc. civ, având în vedere criteriile de apreciere la stabilirea

cuantumului onorariului de avocat, instanța de judecată fiind abilitată să

aprecieze în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie

suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de

complexitatea cauzei.

1.2.

- Nici cea de-a doua critică formulată de recurent nu este întemeiată, întrucât

așa cum corect a stabilit instanța de apel, când o parte contesta o probă,

sarcina dovedirii unei situații de fapt contrare revenea pârâtului - celui care

a cerut-o - conform regulii cu valoare de principiu din materia probelor, instituite

de art. 1189 C. civ., care avea posibilitatea de a solicita în temeiul art. 174

C. proc. civ. înfățișarea fotocopiei respective.

Sub

acest aspect, celelalte critici referitoare la nedovedirea pretențiilor în baza

actului adițional și nescrierea acestuia în registrul de evidență al avocatului,

de asemenea sunt nefondate atâta timp cât avocatul și-a atestat-o cu mențiune

în contractul de asistență judiciară. De menționat, că potrivit art. 128 din

Statutul profesiei de avocat se prevede că: „Părțile pot modifica contractul de

asistență juridică, cu respectarea dispozițiilor legale, a prezentului statut

și, după caz, a condițiilor prevăzute în contract, în acest caz, dispozițiile

art. 131 din prezentul statut rămân aplicabile”. La rândul său, art. 131 din

evocatul statut se prevede că:

„(1)

Contractul de asistență juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe

care clientul le conferă avocatului, în oaza acestuia, avocatul se legitimează

față de terți prin împuternicirea avocațiala întocmită conform anexei nr. II -

este menționat mandatul avocațial - la prezentul statut.

(2)

În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice

act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea

intereselor clientului.

(3)

Pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de

asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia

avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de

conservare, administrare, sau dispoziție în numele și pe seama clientului”.

Așa

fiind, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile incidente în cauză,

constatând că certificarea avocatului cu privire la întinderea mandatului dat

de client a fost legal interpretat. Pe altă parte, instanța de judecată nu

trebuie să fie de un formalism excesiv cu privire la contractul de asistență

juridică, în condițiile în care acesta își exercită atribuțiile asumate prin

contract în fața clientului.

1.3.

- Criticile formulate de recurent cu privire la pactul de quota litis a fost analizat

corect de instanța de apel raportat Ia cabinetul de avocați C.C., cabinet care

este un terț în prezenta cauză.

În

soluționarea acestui aspect, instanța de apel a avut în vedere că principial,

instanța poate constata pe cale incidentală, că un act juridic este lovit de

nulitate și fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de

obiect. De altfel, această ipoteza nu poate fi avută în vedere atâta timp cât

în actul juridic vizat figurează o parte ce nu a fost atrasă în litigiul declanșat

între alte subiecte de drept pentru executarea unor obligații ce întră în

conținutul unui raport juridic civil distinct.

Pentru

considerentele anterior expuse, Înalta Curte nu poate examina celelalte critici

vizând acest aspect.

În

consecință, Înalta Curte constată că motivele invocate de pârât sunt nefondate,

instanța de apel a examinat și soluționat problemele de drept incidente în

cauză în spiritul dispozițiilor legale privind contractul de asistență

juridică.

2.

- Referitor la recursul reclamantei

2.1.

- Referitor la criticile acestei recurente, întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ. că instanța de apel a reținut o autoritate de lucru

judecat care nu a fost pusă în discuția părților ia fond și în apei, dat fiind

o excepție procesuala absolută, Înalta Curte urmează să le înlăture ca

nefondate» întrucât cheltuielile de judecată constând în onorariul avocatului C.M.

aferent asistenței juridice acordate în Dosarul nr. 25403/3/2007 la Tribunalul

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a constat că

acestea au făcut obiectul cererii formulate la termenul din 18 mai 2008, când

au avut loc dezbaterile asupra fondului, în fața instanței învestite cu

soluționarea cererii principale, ocazie cu care s-a solicitat expres obligarea

pârâtului la piața atât a onorariului de expert, cât și a onorariului

avocațial. Prin sentința civilă nr. 1745 din 30 mai 2008, Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a obligat pârâtul Primarul

Sectorului 6 București numai la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.200

lei, reprezentând onorariu de expert, respingând astfel implicit cererea în

partea sa referitoare la onorariul avocatului angajat.

Instanța

de apel, tot sub acest aspect, a constatat că din modul în care este

reglementată instituția juridică a puterii lucrului judecat rezultă că suplimentarea

mijloacelor de dovadă a pretenției promovate în justiție în cadrul celei de-a

doua cereri de chemare în judecată nu poate înlătura incidența acestei excepții

procesuale de fond.

Este

vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca

prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu

raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au

fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți,

fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel

spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces

care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul

litigios dezlegat anterior, tară posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această

reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârilor judecătorești, Prezumția nu oprește judecata celui de-al

doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței

constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și

care nu pot fi ignorate.

Cum

potrivit art. 1200 pct.4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în

relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă

că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților

din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii

contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu

chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este

ceea ce, în mod corect, a făcut și instanța de apel, care a dat eficiență

prezumției de lucru judecat atunci când a reținut că între cele două cereri

există tripla identitate de părți, obiect și cauză cerută de ari 166 C. proc. civ.,

și caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantei în legătură cu partea din

onorariul avocatului corespunzătoare primei faze a litigiului din Dosarul nr.

25403/3/2007.

2.2.

- Nici criticile formulate de această recurentă cu referire la obligațiile

apărătorului în contextul contractului de asistență juridică nu pot fi primite,

deoarece după modul în care au fost formulate, acestea tind spre stabilirea

unei noi situații de fapt și o reapreciere a probelor cu privire la obligațiile

contractuale dintre client și avocat, ceea ce în recurs nu pot fi supuse

controlului judiciar, decât numai din perspectiva motivelor de nelegalitate

prevăzute expres și limitativ de pct. 1 - 3 al art. 304 C. proc. civ.

2.3.

- Nici motivul de recurs invocat Ia pct. 3 nu este fondat, întrucât , deși se

invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ aplicarea greșită a legii vizând contractul

de asistență judiciară, de fapt această recurentă își arată nemulțumirea cu

privire la onorariul de avocat, în susținerea căruia - efectuarea numeroaselor

înscrisuri, apărări în contextul cauzei dedus judecății, etc. - tinde la

restabilirea situației de fapt și reaprecierea probelor cu referire la

activitatea apărătorului în demersul judiciar întreprins și soluționat corect

de instanța de apel în limitele învestirii sale și cu respectarea principiului

de art. 298 C. proc. civ.

În

concluzie, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, Înalta Curte

constată că recursul reclamantei nu este fondat, instanța de apel analizând

pricina sub toate aspectele, limitele învestirii sate și cu respectarea

principiilor care guvernează procesul civil și cu aplicarea corectă a legii în

spiritul textelor de lege invocate în cauză.

În

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează

să respingă recursurile ca nefondate.

Așa

fiind,

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC Y.F. SRL Bacău și pârâtul Primarul

sectorului 6 București împotriva Deciziei civile nr. 200/ A din 3 mai 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.