ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 826/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 1.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 11.052,72 RON inclusiv TVA, egală cu valoarea triplului remuneraților corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în magazinul din Municipiul Constanța, Bulevardul x, județ Constanța, în perioada: septembrie 2017 - martie 2020, iulie 2020 - septembrie 2020; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.684,24 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraților restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul principal de cerere, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; la plata sumei de 8.975,09 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 14.09.2020 pentru întârzierea plății remuneraților specificate la capătul subsidiar; la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 15.09.2020 și până la data plății efective a sumei de 3.684,24 RON; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 549/7.04.2021 Tribunalul București, secția a III-a Civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9288 RON reprezentând triplul contravalorii remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spațiile administrate de pârâtă, în perioadele septembrie 2017 - martie 2020 și respectiv, iulie - septembrie 2020; a respins cererea cu privire la acordarea de TVA; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 120 RON cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru și contravaloare certificat ONRC; a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1268/21.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței menționate; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins în tot acțiunea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Au fost încălcate exigențele cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Hotărârea recurată a preluat ca atare apărarea intimatei-pârâte, în sensul că boxa a fost instalată în spațiul în litigiu de alte persoane, la un moment anterior preluării de către aceasta a folosinței spațiului.

Acest considerent nu este rezultatul propriului demers al instanței de apel, de interpretare a probelor pentru stabilirea situației de fapt la care urma să aplice legea. Nu rezultă din hotărâre care este proba pe baza căreia instanța de apel a reținut drept reală și dovedită situația de fapt evocată de pârâtă cu privire la momentul și persoana care a instalat boxa în spațiul în litigiu.

- Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 13 lit. f), art. 20 și art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996 și punctului 2.b) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, în condițiile în care s-a apreciat că răspunderea intimatei pârâte ar fi putut fi atrasă numai dacă boxa ar fi fost instalată personal de către aceasta.

Textele legale incidente nu condiționează nașterea dreptului la protecția dreptului patrimonial de autor de faptul instalării personale de către pârâtă a mijloacelor de sonorizare pe care le folosește în spațiul său pentru a comunica public opere muzicale.

- Instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care trebuia coroborat cu dispozițiile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu cele alin. (2) al art. 11 bis din Convenția de la Berna ratificată prin Legea nr. 77/1998 și art. 5 din Directiva 2001/29.

Potrivit metodologiei, partea finală de sub tabel, "Se consideră utilizare pentru proba tehnică de suporturi sau aparate utilizarea operelor muzicale în prezenta clientului care a solicitat o astfel de testare, prin intermediul unui aparat audio oferit spre vânzare și supus testării la standuri special amenajate. Nu reprezintă probă tehnică, ci utilizare în scop ambiental a operelor muzicale menținerea în stare de funcționare a unuia sau mai multor aparate în incinta unității comerciale ori în afara acesteia."

Decizia recurată face referire la probe materiale, constând în înregistrări depuse de intimata-pârâtă la dosar, fără să descrie faptele reținute, fără să arate în mod concret ce anume se afla pe acel CD.

Contrar deciziei recurate, pe acel CD nu sunt înregistrări ale unor probe tehnice, cu atât mai puțin ale unora din perioada în litigiu, care să se limiteze la ceea ce prevăd textele legale mai sus invocate.

Așadar, dacă instanța de apel ar fi analizat cu atenție proba materială și ar fi descris în decizie aspectele de fapt cuprinse în acestea, ar fi ajuns la o alta soluție întrucât: înregistrările nu sunt din perioada în litigiu; utilizările operelor muzicale din înregistrările respective nu sunt limitate la proba tehnică, la un stand special amenajat; nu reprezintă probă tehnică menținerea în stare de funcționare a unor aparate de redare a muzicii.

Recurenta-reclamantă a făcut referire și la considerentele Hotărârii CJUE din cauza C- 301/15.

- Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că, în speță, ar fi incidentă soluția CJUE din cauza Marco Del Corso.

Acea cauză privește drepturile conexe de artist interpret și de producător de fonograme de a obține o compensare, o remunerație echitabilă, în cazurile în care Directiva impune exceptări de la dreptul de autoriza și de a interzice comunicarea lor publică, or, în speță, s-a pretins încălcarea dreptului patrimonial de autor de autoriza și de a interzice utilizarea operelor muzicale.

Instanța de apel avea obligația ca, în raport de dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv Convenția de la Berna și ale art. 13 din Legea nr. 8/1996, să decidă dacă utilizarea operelor muzicale s-a realizat în mod licit sau ilicit, respectiv dacă era sau nu necesară autorizarea prealabilă a titularilor drepturilor patrimoniale de autor.

Spre deosebire de cazul drepturilor conexe evocate în cauza Marco Del Corso, în speță fapta ilicită constă în utilizarea neautorizată a operelor muzicale și nu în cea de neplată a remunerației echitabile.

Chiar CJUE a reținut și a subliniat în considerentele hotărârii din cauza Marco Del Corso faptul că noțiunea de comunicare publică din articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, aplicabilă în cazul drepturilor de autor, nu este identică cu noțiunea de comunicare publica din articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100, aplicabilă în cazul drepturilor conexe și că acestea privesc finalități parțial divergente.

Prin urmare, este lipsită de temei hotărârea recurată, prin care este aplicată în speță o hotărâre a CJUE care privește o altă noțiune de comunicare publica decât cea în litigiu, care nu este identică celei în litigiu și care se află în divergență parțială cu aceasta.

În egală măsură, este nelegală aplicarea directă a dispozițiilor unei directive în litigiile dintre particulari.

- Decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, în ceea ce privește respingerea apelului A..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. se referă la o împrejurare de fapt pretinsă de către recurenta-reclamantă a fi fost reținută prin decizia recurată, anume instalarea boxei audio, în spațiul deținut de către pârâtă, de către altă persoană decât utilizatorul, respectiv pârâta din cauză, la un moment anterior preluării de către aceasta a folosinței spațiului.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel neindicarea probei din care ar rezulta acest fapt, iar, pe de altă parte, încălcarea și aplicarea greșită a legii, care nu condiționează nașterea dreptului la protecția dreptului patrimonial de autor de faptul instalării personale de către utilizator a mijloacelor de sonorizare pe care le folosește în spațiul său pentru a comunica public opere muzicale.

În acest context, Înalta Curte constată că motivele de recurs se bazează pe susțineri greșite referitoare la considerentele de fapt și de drept expuse în sprijinul concluziei inexistenței unei comunicări publice de opere muzicale, în virtutea căreia a fost admis apelul pârâtei B. S.R.L..

Din motivarea deciziei recurate rezultă că instanța de apel a cercetat posibilitatea prezumării comunicării publice din faptul necontestat al existenței unei boxe audio în tavanul magazinului, constatând că acest fapt nu are prin el însuși aptitudinea de a susține prezumția respectivă, ținându-se cont de situația de fapt presupusă de o aplicare corespunzătoare a criteriilor desprinse din jurisprudența CJUE pentru calificarea unui act de utilizare a unei opere drept "comunicare publică".

În acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi trebuit să probeze că boxa audio a fost montată în urma intervenției pe deplin conștiente a utilizatorului în scopul de a crea o ambianță plăcută cu consecințe directe asupra potențialului atractiv al magazinului în raport cu publicul destinatar.

Așadar, ceea ce s-a reținut prin decizia recurată rezidă în nedovedirea de către recurenta-reclamantă a neîndeplinirii unuia dintre criteriile esențiale astfel cum acestea au fost menționate în jurisprudența constantă a CJUE (din care s-a citat în decizia recurată), anume intenția utilizatorului de a efectua un act de comunicare publică, în sensul art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, prin intermediul piesei de echipament audio existente în incinta magazinului.

De altfel, în raport de criteriul jurisprudențial la care se face referire în decizia recurată, ar fi fost suficient a se dovedi de către reclamantă difuzarea de muzică ambientală, în sensul că pârâta a folosit în mod efectiv, în acest scop, piesa de echipament audio montată în magazin, indiferent dacă a instalat-o ea însăși sau dacă piesa fusese instalată anterior intrării pârâtei în folosința spațiului și, eventual, cu un alt scop decât acela al difuzării de muzică ambientală.

Or, în cauză, reclamanta nu a produs o asemenea dovadă, iar această concluzie a instanței de apel, întemeiată pe aprecierea coroborată a probelor administrate, nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, relevând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, căreia i se circumscriu cazurile de recurs enumerate limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu și-a fundamentat concluzia inexistenței unui act de comunicare publică pe împrejurarea că boxa audio nu a fost instalată chiar de către pârâtă și nici nu a formulat o apreciere în sensul că răspunderea intimatei-pârâte ar fi putut fi atrasă numai dacă boxa ar fi fost instalată personal de către aceasta.

În consecință, nu au suport criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și vor fi respinse ca atare.

În condițiile în care instanța de apel a constatat că reclamanta nu a probat folosirea efectivă a respectivei piese de echipament audio cu scopul efectuării unor acte de comunicare publică, este lipsită de relevanță împrejurarea dacă o "comunicare publică" era exclusă din motivul că boxa audio ar fi fost folosită ca "probă tehnică", în sensul art. 38 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, respectiv pentru verificarea funcționalității sistemelor de iluminat, care încorporează sisteme audio, comercializate de către pârâtă.

Drept urmare, nu se impun a fi analizate susținerile recurentei-reclamante privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor sus-menționate, în legătură cu scopul de "probă tehnică" al utilizării boxei audio.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita fundamentare a soluției instanței de apel pe dezlegările din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui Marco Del Corso, se constată următoarele:

Astfel cum, în mod corect, afirmă recurenta-reclamantă, hotărârea CJUE a fost pronunțată într-o cauză vizând drepturile conexe ale artiștilor interpreți și ale producătorilor de fonograme, ce implică, în cazul comunicării publice de fonograme, prerogativa obținerii unei remunerații echitabile cu caracter compensator, ulterior unei utilizări, spre deosebire de titularii de drepturi din prezenta cauză, care dispun chiar de dreptul patrimonial de a autoriza o utilizare a operelor lor.

În considerentele hotărârii s-a arătat, într-adevăr, că noțiunea de "comunicare publică" din cuprinsul dispozițiilor diferite - care au în vedere, pe de o parte, pe titularii drepturilor conexe, iar, pe de altă parte, pe titulari ai dreptului de autor - "este utilizată în contexte care nu sunt identice și privesc finalități care, deși sunt, desigur, similare, sunt totuși parțial divergente" (pct. 74 din hotărâre).

Această distincție nu a avut, însă, altă rațiune decât aceea a unei abordări individualizate a utilizatorului, precum și cea a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată (astfel cum s-a expus la pct. 78 din hotărâre), dar aprecierea globală a situației concrete, care revine instanței naționale, se face în aplicarea acelorași criterii complementare, neautonome și interdependente, indiferent de titular, eventualul rezultat diferit putând rezulta din aplicarea acestor criterii atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte (pct. 79-80).

Prin urmare, nu se poate considera că, în cauza de față, instanța de apel a procedat greșit raportându-se, în analiza sa, la criterii din jurisprudența constantă a CJUE, enunțate în cauze ce priveau autori de opere muzicale și reamintite chiar în hotărârea din cauza C-135/10, ce vizează drepturile conexe, respectiv: intervenția deliberată a utilizatorului de a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată; o "comunicare" destinată unui "public", iar acesta este un public "nou"; caracterul lucrativ al comunicării.

Criteriul de analiză a cărui neîndeplinire a fost constatată în prezenta cauză, potrivit căruia simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă un act de comunicare publică în sensul legii, a fost, de altfel, validat în jurisprudența ulterioară a CJUE, indiferent de titular (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 22 iunie 2021 pronunțată în cauzele C-682/18 și C-683/18 YouTube și Cyando, pct. 79, dar și hotărârea din 31 mai 2016 pronunțată în cauza C-117/15 Reha Trading, care viza o cauză în care s-a pretins încălcarea prin același act de comunicare publică, în egală măsură, a drepturilor de autor, dar și a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, respectiv ale producătorilor de fonograme).

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și o va respinge ca atare.

În ce privește susținerea din motivarea recursului referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, Înalta Curte constată că nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, în absența oricărui argument în sprijinul afirmării existenței unei încălcări a normelor de drept fiscal și în combaterea raționamentului juridic expus în decizia recurată.

În aceste condiții, nu este posibilă declanșarea controlului de legalitate al deciziei de apel pentru cercetarea modului de aplicare a legii în soluționarea apelului reclamantei, susținerea recurentei-reclamante pe acest aspect urmând a fi înlăturată.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1268A din data de 21 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2023.