ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1821/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 21.08.2020, sub nr. x/103/2020, reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B la plata sumei totale de 519.300,62 lei, reprezentând prejudiciu provocat societății, instituirea unui sechestru asigurător asupra părților sociale deținute de pârât, obligarea sa la plata unor daune cominatorii în valoare de 100/zi, interzicerea pârâtului să folosească datele de identificare și documentele societății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 830/C/28.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/103/2020, Tribunalul Neamț a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 441.364,77 lei, reprezentând daune, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurența sumei de 1.000 lei și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 2.240,64 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a obligat pârâtul să achite statului român suma de 7.778,01 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru cu privire la care a fost scutită reclamanta prin încheierea din data de 16.09.2020, și a respins, ca nefondate, capetele de cerere nr. 4 și 5.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul B, solicitând admiterea apelului și anularea în tot a sentinței apelate, din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce o privește pe reclamantă. În subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat admiterea apelului și anularea în parte a sentinței apelate, pentru criticile aduse acesteia, și pronunțarea cu privire la excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește daunele aferente perioadei decembrie 2011-august 2014, precum și obligarea intimatei C la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac.

Prin decizia civilă nr. 303 din 29.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât B, împotriva sentinței civile nr. 830/C/28.10.2022, pronunțate de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/103/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A S.R.L., a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 267.651 lei, reprezentând daune. Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță, până la concurența sumei de 3.000 lei și obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.000 cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat pârâtul să achite statului român suma de 5.281 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru cu privire la care a fost scutită reclamanta prin încheierea din data de 16.09.2020 și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Totodată, a fost obligată intimata să plătească apelantului suma de 8.009 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 303 din 29.11.2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 20.02.2024, a declarat recurs pârâtul B, solicitând casarea în parte, cu consecința trimiterii cauzei în rejudecare, la instanța de apel.

Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanța de apel avea obligația legală să analizeze cauza sub toate aspectele ei, recurentul B contestând fiecare sumă în parte. Recurentul a arătat că, deși judecata avea loc într-o procedură devolutivă, Curtea de Apel Bacău a apreciat că nu s-au formulat critici în privința diferenței de 119.264 lei și nici cu privire la penalitățile reținute în sarcina acestuia, prin indicarea cuantumului concret, pentru perioada în care a susținut că nu a avut calitatea de administrator.

A precizat recurentul că instanța de apel, deși a reținut în mod greșit că apelantul a inserat în suma de 280.599 lei și valoarea capitalului social de 30.700 lei, rezerve legal constituite, de 6140 lei, sold casa și conturi depuse la bănci de 3.329 lei, active circulante de 30.798 lei, le-a analizat și argumentat de ce a apreciat că acestea trebuie să cadă în sarcina recurentului, însă a refuzat să analizeze restul sumelor contestate prin cererea de apel.

Recurentul a prezentat în continuare situația anumitor debite, atât în perioada în care era administrator, cât și ulterior acestei perioade, susținând că există elemente clare de natură a susține că această creanță de 267.651 lei nu este certă, sens în care a solicitat instanței de apel încuviințarea probei cu expertiză contabilă, probă care i-a fost refuzată.

Raportat la suma de 280.599 lei, recurentul a precizat că a contestat și sumele datorate către Asociația de Proprietari D, E, F, G, H, PFA B, S.C. I S.R.L., S.C. J S.R.L. și S.C. K S.R.L., însă Curtea de Apel Bacău nu s-a considerat legal investită cu analizarea acestor sume.

De asemenea, recurentul a solicitat să se aibă în vedere și cifra de afaceri a societății A S.R.L., societate cu o cifra de afaceri cu valoare mică, administratorul neputând să prejudicieze societatea până la concurența sumei de 267.651 lei.

A subliniat recurentul că prin apelul declarat a solicitat să se anuleze în parte sentința apelată, cu privire la sumele care i-au fost puse în sarcină, astfel încât instanța era obligată, în temeiul caracterului devolutiv și al dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii, în contextul evocării fondului, după înlăturarea apărărilor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, sens în care era necesar să se pună în discuția părților și să fie ordonate chiar și din oficiu probele necesare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Concluzionând, recurentul a arătat că a fost obligat să plătească reclamantei A S.R.L. suma de 267.651 lei, fără a fi efectuată o cercetare judecătorească judicioasă cu privire la această sumă, deși exista obligația legală în acest sens.

La data de 23.04.2024, intimata-reclamantă A S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15.03.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 (ind. 1) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 04.06.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât B este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul formulat de apelantul pârât B, în contradictoriu cu intimata reclamantă A S.R.L., fiind schimbată în parte soluția dispusă de prima instanță în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 267.651 lei cu titlu de daune, în loc de suma de 441.364,77 lei, cât s-a dispus prin sentința apelată, fiind compensate cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 3.000 lei și obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și la plata către stat a sumei de 5.281 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. În esență, instanța de apel a avut în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de acțiunea în atragerea răspunderii individuale a administratorului, fiind avute în vedere prevederile art. 1915, art. 1350, art. 2017 și art. 2018 C.civ., precum și art. 72 din Legea nr. 31/1990 a societăților, arătând că, pe baza probelor administrate, prejudiciul cazat de pârât este în cuantum de 267.651 lei, sumă compusă din: 8.636 lei (creanța încasată de A S.R.L. de la G S.R.L. pe perioada reorganizării judiciare); 6.000 lei (amendă contravențională aplicată societății A S.R.L.); 57.927 lei (debit și cheltuielile de executare achitate de A S.R.L. în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2017 al BEJ L); 4.858 lei (penalități de întârziere menționate în decizia de impunere din 3.03.2020); 119.264 lei (datorii ale societății A S.R.L.); 70.967 lei (capital social, rezerve legal constituite, sold casă, conturi depuse la bănci și active circulante ale A S.R.L.).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât B, urmărind să obțină o rejudecare a apelului cu privire la sumele de 119.264 lei și de 4.858 lei, ca urmare a pretinsei greșite aplicări a unor dispoziții de drept material și de drept procesual.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Premergător analizării criticilor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că, în privința pretinsei încălcări a unor dispoziții de drept procesual, motivul de casare incident este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul pârât a indicat formal incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la darea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă din parcurgerea tuturor criticilor formulate se constată că nu a fost indicată vreo dispoziție legală de drept material pretins încălcată sau greșit aplicată cu prilejul pronunțării deciziei recurate.

În esență, recurentul pârât este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a coroborat probatoriul administrat în cauză, ceea ce reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, iar nu critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Este necesar a se sublinia că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Din această perspectivă, în lipsa indicării unor dispoziții de drept material pretins încălcate sau greșit aplicate, motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

De asemenea, recurentul B a susținut aplicarea greșită a unor norme de procedură civilă, respectiv a art. 22 C. proc. civ., în ceea ce privește rolul judecătorului în aflarea adevărului, a art. 476 C. proc. civ., în ceea ce privește caracterul devolutiv al apelului, și a art. 479 C. proc. civ., referitor la obligația instanței de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Astfel, criticile recurentului vizează faptul că instanța de apel avea obligația legală să analizeze cauza sub toate aspectele ei, în temeiul caracterului devolutiv și a dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., fiind obligată să analizeze toate aspectele de fapt și de drept, sens în care era necesar să se pună în discuția părților și să fie ordonate chiar și din oficiu probele necesare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează hotărârea pronunțată prin încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că motivele invocate, cu privire la încălcarea caracterului devolutiv al apelului, a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., și a dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, astfel că urmează a le respinge.

Dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuând că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Totodată, art. 249 C. proc. civ. statuează că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, raportat la art. 254 alin. (5) și (6) C. proc. civ., care statuează că judecătorul are posibilitatea, și nu obligația, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, iar părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

În speță, nu au fost încălcate normele de procedură care reglementează regulile procesului civil indicate de recurent întrucât, contrar celor susținute, instanța de apel nu a adus atingere limitelor efectului devolutiv al căii ordinare de atac, părții recurente nefiindu-i nici înrăutățită situația în propriul apel.

Într-adevăr, instanța de apel este obligată să verifice stabilirea stării de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, numai în limitele cererii de apel. Ca urmare, deși devolutiv, apelul este limitat numai la criticile formulate prin cerere de către partea nemulțumită de soluția primei instanțe. Altfel spus, devoluțiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, concretizarea primeia regăsindu-se în dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, dar, în același timp, vor trebui evaluate și toate apărările formulate de partea adversă, deoarece numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Or, câtă vreme instanța de apel a admis apelul formulat de apelantul pârât B și a schimbat în parte sentința apelată, este evident că nu se pune problema nici a încălcării limitelor efectului devolutiv, prin raportare la ceea ce s-a apelat de către partea pârâtă, și nici a înrăutățirii situației acesteia în propria cale de atac, nemulțumirea părții fiind dată de modul în care instanța devolutivă a analizat probatoriul și a soluționat cererile, respingându-i, motivat, unele dintre solicitări.

Potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Acest text dă expresie caracterului devolutiv al apelului și enunță principiul potrivit căruia, în limitele cererii de apel, controlul exercitat de instanța superioară poartă asupra modului de stabilire a stării de fapt și a aplicării legii de către prima instanță.

În cauză, instanța de apel a verificat situația de fapt stabilită de prima instanță, precum și aplicarea legii, așadar prima instanță de control judiciar și-a exercitat rolul prevăzut de norma legală. În realitate, prin criticile formulate, recurentul aduce în discuție nu modul de exercitare a atribuțiilor legale de către instanța de apel, ci nemulțumirea că situația de fapt reținută nu concordă cu apărările sale și cu propriul mod de reprezentare a întregii situații de fapt.

Or, stabilirea situației de fapt în cauză nu reprezintă o încălcare de către instanța de apel a celor două reguli de care se prevalează recurentul, ci o manifestare a rolului acesteia în stabilirea adevărului, în deplin acord cu cele statuate prin art. 22 C. proc. civ., pe baza probelor administrate și a apărărilor formulate de părțile aflate în litigiu.

Totodată, Înalta Curte reține și că recurentul, prin invocarea încălcării unor reguli ale procesului civil, urmărește să supună analizei instanței de recurs reevaluarea probelor administrate în proces, argumentând importanța deosebită pe care unele dintre acestea (respectiv proba cu expertiză contabilă) o au pentru soluționarea cauzei, fiind nemulțumit de faptul că prima instanță de control judiciar nu i-a încuviințat suplimentarea acestor probatorii.

Prin urmare, nemulțumirea părții rezidă în modul în care au fost apreciate probele de către instanța de apel, apreciere care ar fi determinat pronunțarea unei soluții greșite, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept.

În concret, recurentul a criticat decizia instanței de apel prin aceea că nu a fost efectuată o rejudecare a fondului cauzei sub toate aspectele, cu privire la toate sumele componente ale prejudiciului reținut de prima instanță. Aceste susțineri sunt nefondate, deoarece, astfel cum s-a reținut în decizia recurată, pe calea apelului nu au fost invocate niciun fel de critici concrete în privința sumei de 119.264 lei reprezentând datoriile societății și a sumei de 4.858 lei reprezentând penalități de întârziere menționate în decizia de impunere din data de 03.03.2020, sume imputate pârâtului, astfel încât curtea de apel s-a pronunțat în mod corespunzător, în limitele învestirii sale.

Totodată, susținerile legate de lipsa culpei pentru plata cu întârziere a debitelor ce au determinat curgerea penalităților de întârziere constituie critici de netemeinicie a hotărârii, nesusceptibile de analiză în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, și celelalte susțineri formulate de recurent, respectiv refuzul instanței de apel de a analiza restul sumelor contestate prin cererea de apel, respectiv sumele datorate către Asociația de Proprietari D, E, F, G, H, PFA B, I S.R.L., J S.R.L. și K S.R.L., împrejurarea că pentru suma de 267.651 lei nu a fost efectuată o cercetare judecătorească judicioasă, solicitarea de a se avea în vedere și cifra de afaceri a societății A S.R.L., societate cu o cifră de afaceri cu valoare mică, administratorul susținând că nu putea să prejudicieze societatea până la concurența sumei de 267.651 lei, vizează practic situația de fapt, analiza acestor critici nefiind permisă în această fază procesuală.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la stabilirea situație de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză.

Instanța de recurs reține că instanțele de fond, devolutive, sunt exclusiv competente să aprecieze asupra concludenței și utilității unor probe, respectiv asupra legăturii cu faptele ce fac obiectul judecății sau la aptitudinea de a conduce la soluționarea procesului, iar aspectele de administrare a probelor țin de stabilirea situației de fapt și reprezintă aspecte de netemeinicie și nu de legalitate.

Aceste chestiuni de netemeinicie nu pot forma obiectul examenului de nelegalitate din recurs, întrucât ceea ce dorește recurentul-pârât este o nouă abordare a probatoriului, or rolul instanței de recurs este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și nu reevaluarea contextului factual stabilit de instanțele devolutive.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B, împotriva deciziei civile nr. 303 din 29 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B împotriva deciziei nr. 303/2023 din 29 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2024.