Decizia nr. 2416/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. x/254/2020 din 27.08.2020, reclamanții A și B au chemat în judecată pe pârâta Regia Națională C – Direcția D pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.200.000 de lei reprezentând sporul de valoare dobândit de imobilul situat în mun. Mangalia, Șos. (...), jud. Constanța, și să constate că au un drept de retenție asupra imobilului până la plata acestei sume sau, în subsidiar, să oblige pârâta la plata către reclamanți a sumei de 30.000 de lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la același imobil și să constate că au un drept de retenție asupra imobilului până la plata acestei sume și, totodată, să dispună obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1615/21.12.2021 Judecătoria Mangalia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1673/24.05.2023, Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea reclamanților A și B de obligare a pârâtei Regia Națională C – Direcția D, la plata sumei de 1.200.000 lei, ca prescrisă. A respins cererea reclamanților A și B, de instituire a unui drept de retenție.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curții de Apel Constanța – Secția I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1673 din 24 mai 2023 pronunțate de Tribunalul Constanța, s-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea pe fond.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curții de Apel Constanța – Secția I civilă, au declarat recurs reclamanții, precum și pârâta. În cuprinsul declarației de recurs formulate de reclamanți, aceștia au menționat că declară recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În memoriul de recurs, pârâta a invocat incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța a admis în mod greșit apelul, cu încălcarea normelor de drept material, întrucât a reținut că termenul de prescripție de 3 ani pentru recuperarea contravalorii investițiilor efectuate de foștii chiriași a început să curgă la data la care instituția și-a manifestat intenția de a reintra în posesia imobilului. Recurenta pârâtă a considerat că tribunalul a reținut în mod corect că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Noului Cod Civil) astfel că acesta era împlinit la data sesizării instanței. Recurenta pârâtă a menționat că reclamanții au susținut în mod expres prin cererea de chemare în judecată faptul că ar fi efectuat anumite investiții în imobilul pe care îl ocupau în calitate de chiriași „începând cu anul 1999 și până la intrarea în vigoare a noului Cod civil”. Recurenta pârâtă a invocat Decizia nr. 1/2014, pronunțată în recurs în interesul legii de instanța supremă și a considerat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958. Faptul că reclamanții au locuit în respectivul imobil și ulterior efectuării presupuselor investiții, în baza unor alte contracte de locațiune decât cele sub imperiul cărora s-au realizat investițiile, nu reprezintă o întrerupere a termenului prescripției. Fiecare contract nou încheiat între părți a dat naștere unor raporturi juridice noi. Recurenta pârâtă a arătat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă abia după ce aceștia au fost acționați în instanță pentru evacuare și evocă dispozițiile art. 1788 alin. (3) C. civ. A mai susținut că nu există nicio prevedere legală care să stabilească că dreptul locatarului de a cere contravaloarea investițiilor se naște la momentul la care se stinge interesul acestuia pentru utilizarea respectivelor îmbunătățiri. Niciunul din contractele de locațiune încheiate ulterior perioadei în care s-au realizat presupusele investiții nu au mențiuni cu privire la preluarea anumitor amenajări/investiții realizate de locatar și nu conțin prevederi contractuale prin care să se transfere anumite drepturi de creanță de la un contract la altul. O dovadă a faptului că dreptul de a solicita contravaloarea presupuselor investiții s-a stins este materializată și prin însușirea de către intimat a procesului-verbal de predare primire anexat Contractului de închiriere nr. 265/01.05.2017, care atestă faptul că imobilul ce face obiectul contractului respectiv se preda în stare perfectă de funcționare, în conformitate cu destinația de pentru care a fost închiriat, respectiv aceea de locuință. În concluzie, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și menținerea sentinței tribunalului.

Apărări formulate în cauză. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți, întrucât acesta nu conține motivarea. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând recursul exercitat de către reclamanți sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate a căii extraordinare de atac, a cărei analiză este prioritară, în raport cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motivele de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ,,(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”. Art. 487 alin. (1) din același act normativ prevede că ,,recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs”. Așadar, motivarea recursului se face prin însăși cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, în ambele cazuri fiind necesar a se respecta termenul de exercitare a recursului. Excepțiile prevăzute de textele procedurale precizate vizează motivele de casare de ordine publică sau situația în care termenul de exercitare a căii de atac curge de la alt moment decât cel al comunicării hotărârii. Conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Prin urmare, obligației procesuale instituite prin textul de lege cuprins în art. 487 alin. (1) C. proc. civ. îi corespunde, corelativ, și o sancțiune, aceea a nulității prevăzute de art. 489 alin. (1) din același act normativ. Se constată că în cuprinsul declarației de recurs formulate de reclamanți se menționează doar faptul că aceștia declară recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurenții-reclamanți nu au formulat critici care să se grefeze pe raționamentul curții de apel ce a determinat anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare și care să tindă a demonstra nelegalitatea acestei soluții. Lipsa totală a motivării recursului conduce la inexistența unor critici care să indice care sunt normele de drept încălcate de curtea de apel, ce ar putea atrage, prin ipoteză, casarea hotărârii recurate, ceea ce conduce la imposibilitatea examinării, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecății. Drept urmare constatându-se că nu au fost formulate motive de nelegalitate și nu sunt incidente nici dispozițiile de excepție ale art. 489 alin. (1) C. proc. civ., arătate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, și va constata nul recursul declarat de reclamanți. Examinând recursul declarat de către pârâtă, prin prisma motivelor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Criticile formulate în recurs de către recurenta pârâtă vizează, în esență, soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune, aceasta contestând stabilirea momentului de început al termenului de prescripție, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Situația de fapt reținută în cauză de către instanțele de fond și necontestată de către părți, relevă că între părțile litigante s-au încheiat mai multe contracte de închiriere (nr. 12/1.02.1999, nr. 108/10.06.2009, nr. 101/19.12.2012, nr. 31/5.03.2014, 62/4.02.2015, nr. 265/1.05.2017), cu privire la un imobil cu destinație de locuință și teren aferent, iar prin demersul pendinte se solicită contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestuia, de-a lungul timpului, de către reclamanți, care au susținut că imobilul a fost predat spre închiriere într-o situație improprie. Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, reținând că ,,toate lucrările și îmbunătățirile efectuate la imobilul proprietatea pîrîtei din Mangalia, str. (...) au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Noului cod civil” iar termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, termen care a început să curgă cel târziu la data de 1.10.2011 și era împlinit la data sesizării instanței. În schimb, instanța de apel a constatat că ,,termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv din momentul în care proprietarul imobilului, pârâta, și-a manifestat intenția de a intra în posesia acestuia, inclusiv a pretinselor îmbunătățiri realizate de reclamanți, respectiv atunci când pârâta s-a adresat Judecătoriei sectorului 2 București cu acțiunea înregistrată sub nr. x/300/2018”. Instanța de apel a considerat că ,,din aceeași dată se poate pune problema îmbogățirii pârâtei fără just temei cu valoarea pretinselor îmbunătățirilor și a diminuării patrimoniul apelanților, ceea ce are drept consecință nașterea dreptului la acțiune pentru recuperarea acestei contravalori și respectiv a începerii prescripției”. S-a mai reținut, referitor la dobândirea pretinselor îmbunătățiri de către proprietarul imobilului prin accesiune imobiliară artificială, că termenul de prescripție extinctivă pentru creanța constructorului, dacă este cazul, aspect care privește fondul litigiului, începe să curgă de la data la care proprietarul imobilului ridică pretenții cu privire la construcții. din Legea nr. 71/2011, text legal situat în cap. VIII secțiunea 1, intitulat ,,Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a «Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor» a Codului civil”, constituie, atât prin amplasarea sa în corpul legii, cât și prin câmpul său de aplicare - destinat reglării tranzitorii a domeniului particular privitor la prescripțiile în curs la data intrării în vigoare a Codului civil - o normă tranzitorie specială (sau normă conflictuală specială). Potrivit acestei norme, ,,prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.” Astfel, reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul în care proprietarul imobilului, pârâta, și-a manifestat intenția de a intra în posesia acestuia, moment situat în timp după data de 1 octombrie 2011, situație în care prescripția este guvernată de dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În situația expusă, nu se pune problema aplicării dezlegării date prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii ce a vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și pentru punerea în aplicare a privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și privind Codul civil, invocată de recurenta pârâtă. Prin această decizie s-a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor privitor la prescripția extinctivă, or, astfel cum s-a arătat, prescripția extinctivă în cauză a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011. Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la incidența Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune al reclamanților născându-se după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Potrivit dispozițiilor art. 2528 C. civ. „1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”. Textul legal menționat stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. În speță, instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță momentul efectuării lucrărilor de îmbunătățire sau cel al prelungirii contractului inițial încheiat între părți, întrucât reclamanții au avut posesia și folosința imobilului teren și a construcției aferente până la data la care pârâta și-a manifestat intenția de a intra în posesia acestuia, formulând cererea de evacuare împotriva reclamanților, obiect al dosarului nr. x/300/2018. Înalta Curte constată că dreptul reclamanților de a fi despăgubiți pentru pretinsele lucrări efectuate asupra imobilului este întemeiat pe instituția îmbogățirii fără justă cauză care impune, astfel cum este prevăzut în mod expres prin art. 1345 C. civ., îndeplinirea cumulativă a trei condiții: o creștere fără justă cauză a patrimoniului pârâtului, o scădere a patrimoniului reclamantului și o legătură de cauzalitate între creșterea patrimoniului pârâtului și scăderea patrimoniului reclamantului. Așadar, pentru acțiunile izvorând din îmbogățirea fără justă cauză termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia se îndreaptă cu acțiunea în pretenții bănești. În cauză, paguba constând în micșorarea patrimoniului reclamanților nu s-a produs câtă vreme aceștia au avut posesia și folosința construcției asupra căreia au fost realizate lucrările, ci atunci când s-au aflat în imposibilitatea de a mai folosi construcția și terenul asupra cărora pretind că au efectuat lucrări, dreptul lor la acțiune nefiind născut înainte de producerea acestei pagube. În acest context, nu se poate reține că momentul de început al prescripției dreptului la acțiune ar fi raportat la data efectuării lucrărilor, astfel cum susține recurenta, câtă vreme la acel moment nu exista o eventuală îmbogățire a pârâtei, fără just temei, cu valoarea pretinselor lucrări, nici o diminuare corelativă a patrimoniului reclamanților. Or, acestea sunt elementele de care legea aplicabilă prescripției leagă nașterea dreptului la acțiune pentru recuperarea acestei contravalori și, respectiv, a începerii prescripției, fiind lipsit de relevanță sub acest aspect atât momentul efectuării lucrărilor cât și cel al prelungirii contractului inițial încheiat între părți. Acesta este raționamentul în raport cu care soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune apare ca legală, el regăsindu-se expus în considerentele instanței de apel, în condițiile în care prin acestea s-a afirmat, în legătură cu excepția prescripției, că termenul a început să curgă de la data formulării acțiunii de evacuare, dată față de care cererea de chemare în judecată pendinte, înregistrată pe rolul instanței judecătorești în data de 27.08.2020, este formulată cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani. Argumentele recurentei pârâte prin care aceasta a invocat dispozițiile art. 1788 alin. (3) C. civ., conținutul unor prevederi contractuale sau faptul însușirii de către intimat a procesului-verbal de predare-primire anexat contractului de închiriere nr. 265/01.05.2017, care ar atesta faptul că imobilul ce face obiectul contractului respectiv se predă în stare perfectă de funcționare, în conformitate cu destinația de pentru care a fost închiriat, reprezintă chestiuni subsumate fondului pretențiilor invocate, care urmează a fi cercetate în faza rejudecării. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă RNP C, Direcția D R.A. împotriva deciziei nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curții de Apel Constanța – Secția I civilă.