ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2747/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2021, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.159.555 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de 2.340.600 lei - prețul imobilului cuprins în raportul de evaluare nr. 2316 din 15 aprilie 2009 și valoarea de 1.181.045 lei stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 2.594 mp, situat în Cluj Napoca, str. (...), jud. Cluj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, la data de 5 noiembrie 2021, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar la data de 7 februarie 2022 a formulat cerere de chemare în garanție a numitelor Societatea A S.R.L. și B. La termenul din data de 8 iunie 2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind tardiv introdusă. Prin încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022, instanța a constatat că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 479 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 121A din 5 februarie 2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis, formal, apelul declarat de către apelantul - reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 479 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A admis motivul de apel de ordine publică, invocat din oficiu, privind prescripția dreptului material la acțiune. A schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea de chemare în judecată, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 121A din 5 februarie 2024 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Acesta apreciază că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În primul rând, arată că hotărârea recurată încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității întrucât instanța de apel a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Procedând în această manieră, a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, în apel, se rejudecă fondul în limitele stabilite de apelant și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată. Recurentul învederează că, în cauză, prin încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a constatat că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, fiind incidente dispozițiile noului Cod civil. Prin urmare, raportat la data depunerii întâmpinării, a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive. Soluția nu a fost atacată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Cu toate acestea, Curtea de Apel București a apreciat că sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Or, în aprecierea sa, și în ipoteza în care excepția ar fi considerată ca fiind de ordine publică, nu era posibil să fie pusă în discuție de două ori, în cadrul aceluiași litigiu. În al doilea rând, recurentul susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 2528 C. civ. A arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este 28 octombrie 2010, când a fost emisă decizia de despăgubire. În acest sens, a înțeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este chiar data deciziei de despăgubire sau cea a titlurilor de conversie. În aprecierea sa, data nașterii dreptului la acțiune este cea la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit sau trebuia să fie exercitat, însă data începutului prescripției extinctive este cea la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială și juridică de a face acte de întrerupere a prescripției, de a acționa în justiție. Există două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și un moment obiectiv, constând în data – judecătorește stabilită – când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea acestui drept. Deși intimata și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Nici la data întocmirii raportului inițial și nici ulterior nu a existat vreun indiciu cu privire la nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare. Recurenții nu aveau cum să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă s-a desfășurat în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei. A apreciat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire sau a titlului de conversie. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies două raporturi de prepușenie, unul născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior înregistrării adresei nr. 168 GB din 18 ianuarie 2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 2 iulie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 28 noiembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 121A din 5 februarie 2024 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin care a fost admis, formal, apelul declarat de către recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 479 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a fost admis motivul de apel de ordine publică, invocat din oficiu, privind prescripția dreptului material la acțiune, a fost schimbată sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, critică hotărârea instanței de apel, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În primul rând, subsumat cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, acesta arată, pe de o parte, că a fost încălcat principiul devoluțiunii care impunea rejudecarea fondului în limitele stabilite prin cererea de apel și, pe de altă parte, că au fost aplicate eronat normele de procedură, prin invocarea și admiterea, de către instanța de apel, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care încheierea din data de 6 octombrie 2022 a Tribunalului București a rămas definitivă, prin neapelare. Motivul de recurs este fondat. Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia, fapta ilicită imputată fiind cea de omologare a unui raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și a dispozițiilor legale aplicabile. Prin întâmpinarea depusă la data de 5 noiembrie 2021, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. La termenul de judecată din data de 5 octombrie 2022, instanța de fond a pus în discuția părților excepția menționată, ocazie cu care reprezentantul recurentului-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat decăderea intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților din dreptul de a o invoca. Prin încheierea din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins excepția, ca fiind tardiv invocată. Instanța a reținut, în considerentele încheierii, că Statul Român trebuia să cunoască existența prejudiciului la momentul la care a primit adresa nr. 168GB din 18 ianuarie 2021. Fiind incidente dispozițiile Codului civil din 2009, excepția prescripției dreptului material la acțiune are caracter relativ, putând fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, în primă instanță, prin întâmpinare. Întrucât întâmpinarea a fost depusă tardiv, pârâta este decăzută din dreptul de a o mai invoca. Pe fondul cauzei, prin sentința civilă nr. 479 din 20 aprilie 2023, aceeași instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, apreciind că nu există nicio faptă ilicită care să justifice atragerea răspunderii civile delictuale a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Conform dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanța soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase constituie o încheiere interlocutorie, de care instanța de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia. Împotriva încheierilor interlocutorii se poate face apel, în considerarea prevederilor art. 466 alin. (4) din același act normativ, numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel. În speță, încheierea din 6 octombrie 2022 a Tribunalului București nu a fost atacată de intimata – pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe calea apelului principal sau incident (prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe, care să corespundă interesului său, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situația juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) și, ca atare, soluția instanței de fond, privind chestiunea excepției prescripției dreptului la acțiune a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat. Așadar, întrucât excepția a fost invocată în fața primei instanțe și a fost apreciată ca fiind de ordine privată, susceptibilă de a fi susținută într-un anumit termen, chestiune ce nu a fost atacată de intimata-pârâtă, în scopul de a obține schimbarea soluției, în raport cu poziția sa procesuală și cu drepturile pretinse în cadrul litigiului, rezultă că problema de drept a dobândit caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Singura modalitate de desființare a încheierii prin care a fost reținut caracterul privat al excepției, cu toate consecințele pe care le atrage o astfel de situație, era cea a exercitării căilor de atac, astfel încât, în lipsa declarării unui apel principal sau incident de către intimata - pârâtă, chestiunea prescripției nu mai poate fi adusă în discuție. Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, față de data de la care curge termenul de prescripție, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, reglementare ce recunoaște caracterul de ordine publică a instituției prescripției extinctive, care poate fi invocată de părți și/sau instanță în orice etapă a litigiului. Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor. Efectul autorității de lucru judecat operează și în privința încheierilor interlocutorii, care sunt hotărâri ale instanței, astfel cum prevăd dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ. Or, în contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu un apel declarat de intimata - pârâtă împotriva încheierii din 6 octombrie 2022, în care instanța a reținut caracterul privat al excepției prescripției dreptului la acțiune, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, din perspectiva propriului interes, rezultă că această chestiune nu putea fi invocată, din oficiu, și repusă în discuție de către instanța de apel. Prin urmare, soluția Curții de Apel București, care a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, încalcă nu doar autoritatea de lucru judecat a chestiunii tranșate prin încheierea din data de 6 octombrie 2022 a Tribunalului București, ci relevă și o nesocotire a principiului disponibilității și a dispozițiilor referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, prevăzut de dispozițiile art. 477 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea apelului acestuia, în raport de chestiunile de drept stabilite, cu titlu definitiv, prin prezenta decizie. În al doilea rând, subsumat motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică decizia recurată sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor de drept material referitoare la prescripția extinctivă și momentul de la care, în opinia sa, curge acest termen. Însă, în privința acestor critici, Înalta Curte reține faptul că ele nu pot fi analizate, date fiind efectele pe care le produce soluția ce urmează a fi pronunțată în considerarea încălcării regulilor de procedură detaliate anterior, rămânând în sarcina instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, cu ocazia analizei și a stabilirii în concret a raporturilor dintre părți, să aibă în vedere susținerile pe care le apreciază ca fiind relevante cauzei. În consecință, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune casarea deciziei civile recurate cu consecința trimiterii cauzei, la aceeași instanță de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.