Decizia nr. 287/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

I. Circumstanțele cauzei: I.1.

Primul ciclu procesual: I.1.1 Obiectul cererii deduse judecății: Prin cererea înregistrată la 24 august 2021, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.159.555 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 2.340.600 RON - prețul imobilului cuprins în raportul de evaluare nr. x din 15 aprilie 2009 și valoarea de 1.181.045 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 2.594 mp, situat în Cluj Napoca, județul Cluj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, la 05 noiembrie 2021, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar la 07 februarie 2022 a formulat cerere de chemare în garanție a numitelor A. S.R.L. și B.. La termenul din 08 iunie 2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind tardiv introdusă. Prin încheierea de ședință din 06 octombrie 2022, instanța a constatat că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune. I.1.2.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 479 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată. I.1.3.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 121A din 05 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis, formal, apelul declarat de către apelantul - reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 479 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a admis motivul de apel de ordine publică, invocat din oficiu, privind prescripția dreptului material la acțiune; a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea de chemare în judecată, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 2747 din 28 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 121A din 5 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. I.2. Al doilea ciclu procesual: I.2.1.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel, în rejudecare: Prin decizia civilă nr. 615A din 16 iunie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul promovat de către apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 479 din 20 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 615A din 16 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 21 august 2025, sub nr. x/2021*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 01 septembrie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs: Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel pe aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 9 și art. 269 - 271 C. proc. civ., a art. 1000 din vechiul C. civ. (art. 1373 din noul C. civ.) și a celor ale art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ. în materie de contracte).

În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că noțiunea de "probă" are mai multe accepțiuni, în speță având relevanță sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic, făcând trimitere la dispozițiile art. 1170 din vechiul C. civ., potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ". Recurentul-reclamant a precizat că noțiunii de "înscris" i se circumscriu adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate.

A invocat și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit și de aici rezultă prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - în cauză, funcționari ai intimatei-pârâte. A susținut că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, așa încât cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei. A subliniat, de asemenea, că în raport cu dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ., din punct de vedere al forței sale probante, înscrisul se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

Recurentul-reclamant a precizat că intimata-pârâtă era partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare). A menționat că înscrisurile pe care le-a depus la dosar reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ., din moment ce au fost înaintate chiar de intimata-pârâtă, iar aceasta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers prin care să conteste actele întocmite de expertul verificator C., respectiv de expertul evaluator S.C.

D. S.R.L., transmise spre valorificare recurentului-reclamant. Mai mult decât atât, intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului, reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L., solicitându-i să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. În aceste circumstanțe, recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce rezultă din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost comunicată chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei.

Neprocedând astfel, decizia pronunțată de instanța de apel reprezintă rezultatul încălcării art. 269 - 271 C. proc. civ. și a art. 1241 C. civ., ceea ce atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a precizat că a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, inclusiv corespondența prin care aceasta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat (1.159.555 RON ca diferență dintre evaluarea inițială și cea finală).

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de prejudiciului care rezultă din înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condițiile în care intimata-pârâtă nu le-a contestat, neurmând procedura înscrierii în fals cu privire la acestea, recurentul-reclamant consideră că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte, prin încuviințarea unei apărări pe care nu a solicitat-o. În consecință, recurentul-reclamant a afirmat că susținerea instanței de apel, potrivit căreia nu a dovedit existența prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia.

De asemenea, a considerat că nu poate fi menținută nici interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu ar exista un raport de prepușenie între expertul care a întocmit raportul de evaluare inițial și intimata-pârâtă, câtă vreme selectarea și contractarea experților evaluatori autorizațți și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către intimata-pârâtă, potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru și a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată este și rezultatul încălcării art. 1000 din vechiul C. civ. (art. 1373 din noul C. civ.), situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe acest aspect, a precizat că doar între intimata-pârâtă și S.C. A. S.R.L. există un contract de prestări servicii, în baza căruia această societate are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă, iar între recurentul-reclamant și evaluator nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, așa încât prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului (intimata-pârâtă) pentru faptele prepusului său evaluator.

II.2. Apărările formulate în cauză: II.2.1. Întâmpinarea: La 18 septembrie 2025, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, cu referire la istoricul litigiului, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului pe aspectul nemotivării căii de atac, întrucât recurentul-reclamant a înțeles să se folosească de un argument, deja, statuat în mod definitiv, într-o speță similară (decizia civilă nr. 501/15.03.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021), în sensul că instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune A menționat că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost soluționate un număr foarte mare de spețe similare, în care hotărârile Tribunalului București și ale Curții de Apel București au fost menținute de Înalta Curte, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune sau netemeinicia cererii de chemare în judecată, respingând cererea de chemare în judecată formulată de Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, ca neîntemeiată.

Mai mult, intimata-pârâtă a supus atenției instanței de recurs prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, aceasta fiind la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. II.2.2. Răspuns la întâmpinare: Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu a depus răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților i-a fost comunicată, la 29 septembrie 2025, conform procesului-verbal de înmânare aflat la 19 din dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc.

civ. Prin rezoluția din 23 septembrie 2025, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la 24 februarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, termen le care instanța a rămas în pronunțare, principal, pe excepția nulității recursului și, în subsidiar, pe fondul căii de atac. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc.

civ. În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind, și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc.

civ., normă de ordine publică. În contextul reperelor teoretice enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant, deși partea s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., motivarea acesteia nu reliefează în concret aspecte de nelegalitate a deciziei recurate susceptibile de a fi încadrate în aceste cazuri de casare a unei hotărâri judecătorești. Cu titlu prealabil, întrucât comportă chestiuni comune ce privesc, în ansamblu, modul de interpretare și apreciere de către instanța de apel a mijloacelor de probă, criticile recurentului-reclamant circumscrise celor două motive de casare vor fi examinate împreună.

Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material. În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ., cum ar fi: nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, încălcarea dreptului la apărare, lipsa dezbaterilor pe fond, aplicarea greșită a sancțiunii decăderii din dreptul de administrare a unor probe, etc. În schimb, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. vizează situația în care instanța aplică norme de drept substanțial cu totul străine cauzei deduse judecății sau aplică în mod greșit norme de drept aplicabile cauzei. Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept, ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deși se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers, etc. Pretinzând nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel din perspectiva acestor motive de casare, recurentul-reclamant susține doar la nivel formal încălcarea normelor procedurale conținute de prevederile art. 269-271 C. proc.

civ., precum și a celor de drept material prevăzute de art. 1000 (art. 1373 din noul C. civ.) și art. 1171 (art. 1241 din noul C. civ.) din C. civ. de 1864, din moment ce aduce în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății din calea extraordinară de atac a recursului, doar aspecte legate de valoarea probatorie conferită de instanța de apel înscrisurilor administrate în cauză, în analiza pe care aceasta a făcut-o asupra condițiilor cumulative ce se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din perspectiva dispozițiilor art. 998-1003 din C. civ.

de la 1864. Astfel, fără a indica în concret în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, recurentul-reclamant se rezumă la a afirma, doar sub aparența unor critici de nelegalitate relative la aplicarea greșită a normelor de drept procesual și material, că instanța de apel a nesocotit caracterul autentic al înscrisurilor evocate în dovedirea pretențiilor deduse judecății menite a atesta existența și întinderea prejudiciului, aducând în discuție pe acest aspect inversarea sarcinii probei în cauză și neînscrierea în fals a părții adverse.

Or, prin aceste afirmații, recurentul-reclamant tinde, în realitate, doar la obținerea unei noi evaluări asupra aspectelor de fapt ale cauzei și a elementelor probatorii avute în vedere de instanța de apel în analiza condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, susținerile formulate vizând doar chestiuni ce țin de relevanța dată probelor de instanța devolutivă în soluționarea cauzei și care nu pot face obiectul cenzurii în recurs.

Faptul că, în urma examinării probatoriului, în verificarea aspectelor de neconformitate a rapoartelor în discuție având drept consecință supraevaluarea despăgubirilor, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurentul-reclamant, respectiv că nu există argumente pentru a se reține prevalența noii evaluării realizate prin ultimul raport și, implicit, existența prejudiciului clamat, nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției adoptate în apel, susținerile recurentului vizând, în realitate, maniera în care au fost analizate elementele de fapt ale cauzei și concluzia la care instanța a ajuns în urma acesteia.

În speță, soluția pronunțată în apel a avut la bază concluziile ce au rezultat în urma comparării raportului de evaluare din 2010 cu cel de verificare din 2018, instanța de apel procedând la evaluarea conformității acestora prin prisma modalității de analiză a pieței imobiliare, a lipsei unei argumentări a celei mai bune utilizări a terenului evaluat, a selectării comparabilelor dintre tranzacțiile efective realizate cu privire la imobile similare celui ce a făcut obiectul evaluării în perioada respectivă, a nesolicitării unor informații despre tranzacțiile imobiliare și a utilizării metodei de evaluare.

Astfel, în urma analizei efectuate, observând că cele două rapoarte au aceeași valoare probatorie în cauză, fiind realizate pe cale extrajudiciară, și că nu există niciun motiv pentru a acorda prevalență noii evaluări concretizate în ultimul raport, instanța de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile cumulative necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Pretinzând, prin motivele de recurs, probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege, și dacă sau în ce măsură au fost apte să formeze convingerea instanței, recurentul-reclamant își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel în urma analizării probelor administrate și de modalitatea în care acestea au fost valorificate în soluționarea pretențiilor deduse judecății.

Limitându-se doar la a contesta puterea de apreciere exclusivă a instanței devolutive cu privire la înlăturarea anumitor susțineri și probe aduse de parte, în contextul cercetării întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, opunând argumentelor reținute de aceasta propriile sale opinii, recurentul-reclamant urmărește doar reevaluarea elementelor de fapt și a probatoriului în sensul recunoașterii valenței juridice de înscrisuri autentice a rapoartelor de evaluare în discuție, tinzând, astfel, la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect privește strict cercetarea conformității deciziei atacate cu normele legale incidente, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept.

În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. nu se circumscrie unui veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce și aceasta pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, iar nu o nesocotire propriu-zisă a limitelor de care aceasta era ținută atunci când a procedat la examinarea cauzei, astfel cum au fost stabilite prin susținerile și apărările părților prin actele de procedură ce au determinat o atare învestire.

Așadar, prin invocarea nerespectării principiului disponibilității, recurentul-reclamant înțelege să critice, în aceeași manieră, valoarea probatorie recunoscută celor două rapoarte care stau la baza pretențiilor sale, or, în recurs, limitele în care poate fi exercitat controlul de legalitate a deciziei atacate nu permit o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. De altfel, se observă că instanța de apel, în analiza motivelor de apel privitoare la valoarea probatorie a respectivelor înscrisuri nu a făcut altceva decât să stabilească, în virtutea prevederilor art. 476 alin. (1) raportat la art. 264 C. proc.

civ. și cu respectarea principiilor tantum devolutum quantum iudicatum și tantum devolutum quantum apellatum, forța doveditoare de care se bucură respectivele mijloace de probă, aspect care nu presupunea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, existența unei apărări prealabile a părții adverse pe acest aspect. Deopotrivă, lipsite de efectul urmărit de parte sunt și argumentele referitoare existența unui raport de prepușenie între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și expertul evaluator. Deși susține că aprecierile în sens contrar ale instanței de apel sunt greșite, invocând, în acest sens, faptul că selectarea și contractarea experților s-a efectuat de către ANRP potrivit H.G.

nr. 527/2006, nu demonstrează modalitatea în care instanța devolutivă a încălcat dispozițiile art. 1000 C. civ. de la 1864 ci se limitează la a reda conținutul acestui text legal, în raport cu care consideră că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuos întocmită nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său. Or, simpla trimitere la prevederilor art. 1000 din C. civ. de la 1864 și H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 nu relevă prin ea însăși un element de nelegalitate a hotărârii atacate, câtă vreme critica formulată nu se raportează în concret la considerentele hotărârii în care s-a reținut în mod explicit că între A. S.R.L.

și intimata pârâtă a fost încheiat un contract de prestări servicii, ceea ce exclude existența unui raport de prepușenie, raport care ar presupune existența unei subordonări, respectiv, posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului care ar avea obligația corelativă de a respecta îndrumările primite, ceea ce, în mod evidenr, nu este cazul în privința evaluatorilor în raporturile cu ANRP: Calitatea de prepus a fost reținută de instanța de apel în ceea ce îi privește pe angajații intimatei care au avizat raportul de evaluare, având în vedere raporturile de muncă existente între aceștia și ANRP, or recurenta nu a contestat aceste statuări ale instanței de apel, limitându-se la a relua aspectele susținute în fața instanțelor de fond cu privire la calitatea de prepuși a evaluatorilor.

Practic, critica formulată reflectă aceeași nemulțumire a părții cu privire la modul în care au fost interpretate aspectele de fapt ale cauzei și au fost stabilite raporturile dintre părți, împrejurări care, după cum s-a arătat în cele ce preced, nu pot fi reevaluate în această etapă procesuală. Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 615A din 16 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Constată nul recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 615A din 16 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2026.