ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 237/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren (și construcții) în suprafață totală de 384,2 mp situat în București, str. (...), Sector 2, și valoarea de 13.611.500 lei reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 13/169/04.08.2004, respectiv 13.105.000 lei, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății debitului. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la 26 noiembrie 2021, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 01 februarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A S.A., B, C și D având în vedere că S.C. A S.A. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B, C și D sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. La termenul din data de 06 aprilie 2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind tardiv introdusă. La termenul din data de 08 iunie 2022, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 465/20.04.2023 pronunțată Tribunalului București – Secția a V-a civilă în dosar nr. x/3/2021 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 322A din 18 martie 2024, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis formal apelul principal declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 465/20.04.2023 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosar nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A schimbat sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei nr. 322A din 18 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că hotărârea a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul reclamant a arătat că, prin încheierea de ședință din data de 08.06.2022, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. Această soluție nu a fost atacată pe calea unui apel principal sau incident de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că momentul de început al termenului de prescripție extinctivă ar atrage incidența Decretului nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică. Recurentul reclamant a apreciat că această abordare a instanței de apel este eronată atât în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție extinctivă, raportat la acest aspect, instanța de apel considerând eronat că excepția ar fi de ordine publică, cât și în ceea ce privește posibilitatea instanței de apel de a repune în discuție o excepție care a fost invocată și soluționată în primă instanță fără ca această dezlegare a primei instanțe să fi fost atacată cu apel. În al doilea rând, chiar și în ipoteza în care excepția în discuție ar fi considerată excepție de ordine publică, nu este posibil ca aceasta să fie pusă în discuție de două ori, în cadrul aceluiași litigiu în condițiile în care soluția dată de prima instanță în privința excepției nu a fost atacată, intrând în puterea de lucru judecat. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ., instanța de control judiciar reținând greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul „reprezentat de data emiterii deciziei, respectiv 29.01.2010.” Recurentul reclamant a citat decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă și a precizat că eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul-apelant din cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În primul rând, reclamantul-apelant din litigiul pendinte este Statul Român prin Ministerul Finanțelor iar decizia de despăgubire ce reprezintă, în opinia instanței de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripției, este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului - apelant în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Recurentul reclamant a arătat că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operațiuni. Astfel, recurentul reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Recurentul reclamant a susținut că instanța de apel în mod eronat a apreciat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 166/GB/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care a fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Apreciază că incorect s-a arătat că în speță ar fi incidente considerentele deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii nr. 19/03.06.2019. În drept, recurentul-reclamant a indicat motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulare în cauză. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o cauză similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți, pronunțată în dosarul nr. y/3/2021) iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că, prin invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, prin încheierea de ședință din 08 iunie 2022, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, soluția nefiind atacată pe calea unui apel principal sau incident de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., nulitatea reprezentând principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Înalta Curte constată că în cauză a fost invocată încălcarea dispozițiilor procedurale care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, și anume art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Deși apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, acest efect al apelului este limitat prin dispoziția legală expusă care instituie obligația instanței de apel de a judeca în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Așadar, și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, astfel încât efectul devolutiv al apelului este limitat prin voința apelantului, care poate reitera pretențiile sau apărările formulate în fața primei instanțe în totalitate sau numai parțial. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din data de 08 iunie 2022, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, ca neîntemeiată. Respectiva soluție nu a fost atacată pe calea unui apel principal sau incident de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății. În apel, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că în speță sunt incidente prevederile Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă și, întrucât în vechea reglementare prescripția extinctivă avea caracter de ordine publică, a apreciat că aceasta poate fi invocată și de instanță, din oficiu, în orice etapă procesuală, independent de faptul că excepția a făcut obiectul analizei primei instanțe iar soluția cu privire la excepție nu a fost apelată. În acest sens, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că instanța superioară este limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și se va pronunța doar în aceste limite. Pe de altă parte, a reținut incidența art. 246 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, a statuat că prescripția reprezintă o excepție de ordine publică fiind, deci, o excepție absolută, iar caracterul absolut al excepției și momentul când poate fi aceasta invocată vin în concurs cu reglementarea limitelor efectului devolutiv al apelului. Instanța de apel a concluzionat că ordinea publică și protejarea acesteia primează față de interesele private iar la reformarea unei hotărâri, instanța trebuie să aibă în vedere respectarea ordinii de drept, conform art. 1 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte constată că, prin sentința tribunalului, demersul judiciar inițiat de reclamant a fost respins, astfel că aceasta a declarat apel împotriva sentinței. În situația expusă, pârâta a avut calitatea de intimat în apelul principal și, deși nu avea un interes pregnant de a formula apel principal, o critică a soluției primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu putea fi valorificată pe calea apărărilor formulate împotriva apelului principal, prin intermediul căruia nu s-a atacat soluția cuprinsă în respectiva încheiere. Astfel, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, era de observat că apărarea poziției pârâtului de parte câștigătoare în proces necesita formularea unui apel în condițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluția primei instanțe cuprinsă în încheierea în discuție și pe care nu ar putea-o supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, respectiva soluție ar intra sub autoritatea lucrului judecat. În contextul expus, formularea apelului de către pârât nu ar viza soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței, care îi este favorabilă, ci aceea cuprinsă într-o încheiere, urmărind astfel o reformare a hotărârii primei instanțe prin înlăturarea unei soluții defavorabile, care, astfel, nu va dobândi autoritate de lucru judecat. Invocând excepția respinsă de prima instanță în lipsa unei căi de atac care să o învestească cu o critică îndreptată împotriva acelei soluții, instanța a procedat la înfrângerea efectelor autorității de lucru judecat dobândite de partea din hotărârea primei instanțe care nu a fost atacată, și anume soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, chestiune care nu mai putea fi supusă, în contextul procesual al speței, controlului judiciar exercitat de instanța de apel. Deși aprecierile asupra caracterului de ordine publică al excepției prescripției dreptului material la acțiune în reglementarea Decretului nr. 167/1958 sunt corecte, asupra chestiunilor deja tranșate și neapelate instanța de apel nu mai poate reveni în nicio manieră, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. În cauză, excepția procesuală a fost soluționată printr-o încheiere interlocutorie iar efectul autorității de lucru judecat operează și în privința sa, încheierile fiind hotărâri ale instanței, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, art. 235 C. proc. civ. dispune în mod expres că instanța ,,este legată” de încheierile interlocutorii. În concluzie, în cazul în care intimatul care a câștigat procesul a invocat la prima instanță o excepție procesuală care a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie, aceasta nu ar putea fi reiterată în apel de pe poziția de intimat sau invocată din oficiu de instanță, chiar dacă este o excepție de ordine publică, învestirea instanței de apel operând doar prin exercitarea căii de atac și formularea unor critici împotriva soluției date de prima instanță asupra excepției prin respectiva încheiere interlocutorie. În această situație, reținând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., văzând prevederile art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 322A din 18 martie 2024 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. În contextul procesual expus, nu se mai impune analiza criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât acestea vizează modul în care instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată în apel cu nerespectarea normelor procesuale, conform celor arătate mai sus.