ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2023

Ședința publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă la data de 02.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 930.213 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren în suprafață de 570 mp și casă în suprafață de 100 mp, situat în Pitești, str. x, jud. Argeș si prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.05.2009 întocmit de către S.C. A. S.A., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 4 februarie 2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.A. și a numitei B..

La data de 1 martie 2022 a fost formulată cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului S.C. A. S.A. de către numita C..

La termenul de judecată din 15 iunie 2022, instanța a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție, fiind constatată ca rămasă fără obiect cererea de intervenție accesorie formulată de către numita C..

Prin sentința nr. 1102 din 29 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 1960A din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat că deși instanța de apel a modificat concluziile și considerentele sentinței apelate, a menținut această hotărâre ca legală și temeinică.

Susține, așadar, existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, din moment ce, prin considerente, s-a reținut ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, 30.06.2009, contrar celor reținute de prima instanță, respectiv data la care s-a verificat și omologat raportul de evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar, cu toate acestea, a menținut ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În aplicarea textului legal, în mod greșit instanța de apel reține că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire.

Arată că, instanța de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere. Se constată că în sistemul Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, ca și în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripției are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că:

"prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

A arătat că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

În acest sens a invocat și prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc alternativ două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, moment pe care îl consideră ca fiind reprezentat de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021) și un moment obiectiv, constând în data - judecătorește stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Drept urmare, impla încălcare a dreptului subiectiv, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Deci, chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor și chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuții diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relația de subordonare existentă între Ministerul Finanțelor și intimata-pârâtă.

Se mai arată că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum lasă să se înțeleagă instanța de apel prin considerentele sale.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției și bineînțeles că nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competențele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcțiilor publice pe care aceștia le dețineau în cadrul instituțiilor de la care au fost desemnați.

Este absurd a se pretinde că aceștia aveau obligația de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, în condițiile în care aceștia nu aveau această specialitate iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca o condiție esențială pentru desemnarea acestora în componența Comisiei. Atribuțiile și competențele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege și a specialității funcțiilor pe care aceștia le îndeplineau în cadrul instituțiilor care i-au desemnat.

Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei nu erau obligați să aibă și calitatea evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au avut capacitatea de a identifica prejudiciul creat prin nerespectarea Standardelor de Evaluare Internaționale la momentul omologării raportului de expertiză.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire sau a titlului de conversie, cum a reținut instanța de apel.

Mai susține și că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 atunci când a statuat că "apelantul reclamant nu doar că putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, dar avea și obligația/atribuția legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare."

Arată că, privitor la răspunderea statului, sunt aplicabile normele dreptului public, având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, privind diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

De asemenea, susține și că instanța de apel a aplicat în mod greșit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condițiile în care, în speță, este aplicabil dreptul comun.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului, ca urmare a nemotivării temeinice a cererii de recurs.

Mai arată intimata că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 862/A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021), în sensul că, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și astfel, excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac sunt, pe de o parte, existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, și pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a normele de drept material privind prescripția extinctivă de către instanța de apel, argumentele recurentului fiind subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., motive de recurs care, însă, deși încadrabile în textul legal menționat, nu pot fi primite.

i. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate acestui motiv de recurs, recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, raportat la faptul că aceasta a reținut că "momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, în litigiul de față, este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiar(ului/lor) - în speță, 30.06.2009, întrucât de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelantul reclamant putea să cunoască paguba ce va urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia", iar, cu toate acestea, a menținut soluția primei instanțe, ca legală și temeinică, deși în cuprinsul acesteia din urmă a fost reținut ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție data la care s-a verificat și omologat raportul de evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Contrar susținerilor recurentului, considerentele enunțate nu sunt contradictorii și nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantului.

De asemenea, se observă și că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Drept urmare, se constată că reținerea de către instanța de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, ca fiind reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire, 30.06.2009, nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluție decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat și de menținere, astfel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest termen (străin de criticile din apelul reclamantului).

Suplimentar, lipsa existenței unei motivări contradictorii nu poate fi susținută nici din moment ce momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, stabilit de prima instanță, a fost pe deplin menținut în soluționarea căii de atac a apelului.

Astfel, instanța de apel a reținut că "reclamantul trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data Deciziei nr. 5371/30.06.2009 - Titlu de despăgubire, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu de la data emiterii titlurilor de conversie [...]."

În același sens a statuat și prima instanță atunci când a reținut că "cel mai târziu reclamantul putea să ia cunoștință de existența unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, la data la care s-a emis titlul de conversie [...]."

Drept urmare, se constată lipsa unei motivări contradictorii, din moment ce considerentele hotărârii primei instanțe și ale deciziei recurate converg în susținerea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentului, dreptul material la acțiune al recurentului fiind împlinit și în raport de acest moment subiectiv.

Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind neîntemeiate.

ii. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 5371/30.06.2009 (titlul de despăgubire), în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de însăși data emiterii Deciziei nr. 5371/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., potrivit raportului de evaluare întocmit inițial, în dosarul nr. x C. civ., de către S.C. A. S.A..

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări, cu valoare de principiu, ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 5371/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarei B., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 5371/30.06.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/15.05.2009, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x de către S.C. A. S.A..

Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 5371/30.06.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 5371/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Față de aceste considerente, se constată că în mod judicios a reținut instanța de apel că statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o instituție înființată special de el.

Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 5371/30.06.2009, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1960A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1960A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.