ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2749/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2021, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.233.495 lei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 0,4171 ha situat în municipiul Pitești, jud. Argeș și prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 19404/R din 20 aprilie 2010, realizat de Societatea A S.R.L., în dosarul de despăgubire nr. x/CC, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății debitului. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a numiților Societatea A S.R.L., B, C, D, E, F, G, H, I, J și K. La termenul din data de 8 iunie 2022, Tribunalul București a respins cererea de chemare în garanție, ca fiind tardiv introdusă. Prin încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022, instanța a constatat că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 459 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Hotărârile pronunțate de instanța de apel Prin încheierea din data de 20 februarie 2024, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a calificat susținerile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților referitoare la prescripția extinctivă, cuprinse în întâmpinare, ca fiind apel incident. Prin decizia civilă nr. 591A din 27 mai 2024, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 459 din 20 aprilie 2023 pronunțate de către Tribunalul București – Secția a V–a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. A admis apelul incident. A schimbat, în tot, sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 591A din 27 mai 2024 și a încheierii din data de 20 februarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea, în tot, a hotărârilor recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Acesta apreciază că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În primul rând, arată că încheierea supusă controlului judiciar încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel a procedat la calificarea întâmpinării depuse de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind apel incident. Procedând în această manieră, a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, în apel, se rejudecă fondul în limitele stabilite de apelant, dar trebuie avută în vedere calea de atac formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziția părții. Recurentul învederează că, în cauză, prin încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a constatat că dreptul la acțiune s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, fiind incidente dispozițiile noului Cod civil. Prin urmare, raportat la data depunerii întâmpinării, a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive. Soluția nu a fost atacată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat apel doar împotriva sentinței civile nr. 459 din 20 aprilie 2023 a Tribunalului București, nu și împotriva încheierii din data de 6 octombrie 2022 a aceleiași instanțe, care a dobândit autoritate de lucru judecat. În opinia recurentului, întâmpinarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nu putea fi calificată ca fiind apel incident din moment ce aceasta nu a înțeles să formuleze o astfel de cale de atac. De asemenea, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident, acesta nu poate viza decât hotărârea atacată prin apelul principal. În concluzie, calificarea realizată de către instanța de apel atrage motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În al doilea rând, recurentul susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 2528 C. civ. Acesta arătă că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire. Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesară existența unui prejudiciu, însă nici la data emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi de existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. 19404 din 22 aprilie 2010 era sau nu conform standardelor internaționale de evaluare. Prin urmare, la momentul indicat de instanța de apel, anume cel al emiterii deciziei de despăgubire, Statul Român nu putea cunoaște nici existența și nici întinderea prejudiciului. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare și reevaluarea imobilelor, pentru a se stabili prejudiciul. Recurentul mai arată că, din circumstanțele cauzei, reies două raporturi de prepușenie, unul născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și unul născut în temeiul raporturilor de muncă, între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Apreciază că era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de evaluare de către Societatea L S.R.L. Ca atare, în opinia sa, instanța de apel, în mod eronat, a reținut că a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior înregistrării adresei nr. 168 GB din 18 ianuarie 2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Pentru aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 28 octombrie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 28 noiembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând atât încheierea premergătoare, cât și decizia ce au fost supuse controlului judiciar, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 591A din 27 mai 2024 și încheierea din data de 20 februarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, critică cele două hotărâri ale instanței de apel, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În primul rând, subsumat cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, acesta arată că hotărârile încalcă, pe de o parte, principiul devoluțiunii reglementat de dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și, pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din data de 6 octombrie 2022 a Tribunalului București. Motivul de recurs este fondat. Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia, fapta ilicită imputată fiind cea de omologare a unui raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și a dispozițiilor legale aplicabile. Prin întâmpinarea depusă la data de 3 decembrie 2021, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. La termenul de judecată din data de 5 octombrie 2022, instanța de fond a pus în discuția părților excepția menționată, ocazie cu care reprezentantul recurentului-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat decăderea intimatei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților din dreptul de a o invoca. Prin încheierea din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a constatat că dreptul material la acțiune al Statului Român s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins excepția, ca fiind tardiv invocată. Pe fondul cauzei, prin sentința civilă nr. 459 din 20 aprilie 2023, aceeași instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, apreciind că nu există nicio faptă ilicită care să justifice atragerea răspunderii civile delictuale a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Împotriva sentinței civile nr. 459 din 20 aprilie 2023 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, susținând existența faptei ilicite apte să atragă răspunderea civilă delictuală a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, iar în situația admiterii căii de atac și rejudecării cauzei, să se respingă acțiunea, ca neîntemeiată sau prescrisă. La termenul din data de 20 februarie 2024, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, constatând că intimata-pârâtă a invocat, prin întâmpinare, incidența prescripției dreptului material la acțiune, a calificat aceste susțineri ca fiind apel incident. Conduita procesuală a instanței de apel este criticată prin cererea de recurs, recurentul-reclamant aducând în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului, prin calificarea juridică a cererii, și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs evocă prevederile art. 175-176 din actul normativ menționat cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178-179 din același act normativ, referitoare la regimul juridic al nulității și efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurentul-reclamant presupune încălcarea principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, care implică, conform dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului, respectiv ale căilor de atac. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate, regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile, fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. În același sens, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, având în vedere și apărările expuse în întâmpinare. Or, în cauza de față, nu s-a pus în discuția părților natura apărărilor din întâmpinare, nu există o confirmare explicită a părții în sensul că scopul urmărit a fost să declare apel incident. De altfel, nici nu există elemente, în cadrul întâmpinării, care să sugereze că intimata ar fi înțeles să conteste încheierea de ședință din 6 octombrie 2022 a Tribunalului București. Prin urmare, Curtea de Apel București nu avea îndreptățirea de a se autoînvesti cu o cale de atac nedeclarată de partea care ar fi putut fi interesată de aceasta. Procedând în această manieră, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și pe cel al devoluțiunii apelului, a soluționat o cale de atac care nu a fost declarată și cu care nu a fost învestită, afectând astfel drepturile și interesele procesuale ale apelantului principal, care s-a văzut pus în situația de a formula concluzii asupra unei excepții cu privire la care s-a dat o soluție în favoarea sa de către prima instanță, neatacată în condiții procedurale. În acest sens, criticarea soluției instanței de fond, sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, implica obligativitatea formulării exprese a intenției de a apela (fie pe cale principală, fie în mod incident), întrucât simpla reproducere a unor texte legale referitoare la instituția prescripției, în cuprinsul întâmpinării, nu poate fi echivalată declarării unei căii de atac. Calea de atac a apelului, fie el și incident, se obiectivează în intenția reală a părții de a modifica într-un anumit sens sentința apelată. O întâmpinare poate fi calificată drept apel incident numai în măsura în care se manifestă, în cuprinsul ei, intenția declarată de desființare/schimbare a unei soluții, lipsa menționării termenului ,,apel” fiind doar rezultatul unei erori materiale, a unei omisiuni neintenționate. Însă, intenția de atacare a unei hotărâri, care trebuie indicată, e necesar să fie certă și explicită, iar nu doar dedusă din implicațiile posibile ale unor apărări formulate într-o întâmpinare. În Cartea a II-a, Titlul II, ,,Căile de atac” a Codului de procedură civilă, se analizează condițiile intrinseci ale cererii de apel, obligatorii din punctul de vedere al formei și fondului actului de procedură, precum și condițiile extrinseci vizând obligațiile apelantului. În secțiunea vizând indicarea hotărârii apelate se arată că această cerință conține în mod subînțeles, dar neîndoielnic, obligația formulării unei cereri scrise de apel, cu obligația de a preciza motivele de fapt și de drept care permit controlul judiciar complet, iar în privința apelului incident, prevederile art. 472 C. proc. civ. subliniază condiția cerinței scrise, a obiectului acestui tip de apel și a cerinței comune de indicare a hotărârii apelate. Astfel, pentru a-și produce efectele, actul procedural trebuie să respecte condițiile de formă și de fond în absența cărora nu este posibilă derularea procesului civil. Or, actul de procedură depus de intimata-pârâtă nu îndeplinește cerințele unui apel incident, fiind o întâmpinare ce cuprinde apărările pe care aceasta le-a apreciat ca fiind relevante pentru susținerea punctului său de vedere. Înalta Curte reține că, în speță, conduita procesuală a instanței de apel încalcă dispozițiile legale, de ordin procedural, și dintr-un alt punct de vedere. Așa cum s-a reținut anterior, prin încheierea din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins excepția, ca fiind tardiv invocată. Instanța a reținut, în considerentele încheierii, că Statul Român trebuia să cunoască existența prejudiciului la momentul la care a primit adresa nr. 168GB din 18 ianuarie 2021. Fiind incidente dispozițiile Codului civil din 2009, excepția prescripției dreptului material la acțiune are caracter relativ, putând fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, în primă instanță, prin întâmpinare. Întrucât întâmpinarea a fost depusă tardiv, în opinia instanței de fond, pârâta este decăzută din dreptul de a o mai invoca. Conform dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanța soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase constituie o încheiere interlocutorie, de care instanța de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia. Împotriva încheierilor interlocutorii se poate face apel, în considerarea prevederilor art. 466 alin. (4) din același act normativ, numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel. În speță, încheierea din 6 octombrie 2022 a Tribunalului București nu a fost atacată pe calea apelului principal sau incident (prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situația juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) și, ca atare, soluția instanței de fond, privind chestiunea excepției prescripției dreptului la acțiune a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat. Așadar, întrucât excepția a fost invocată în fața primei instanțe și a fost apreciată ca fiind de ordine privată, susceptibilă de a fi susținută într-un anumit termen, chestiune ce nu a fost atacată, rezultă că problema de drept a dobândit caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Cu toate acestea, prin hotărârile recurate, instanța de apel a analizat instituția juridică a prescripției extinctive și a reținut că, față de data de la care curge termenul de prescripție, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, reglementare ce recunoaște caracterul de ordine publică a prescripției, care poate fi invocată de părți și/sau instanță în orice etapă a litigiului. Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor. Efectul autorității de lucru judecat operează și în privința încheierilor interlocutorii, care sunt hotărâri ale instanței, astfel cum prevăd dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ. Or, în contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu un apel declarat împotriva încheierii din 6 octombrie 2022, în care instanța a reținut caracterul privat al excepției prescripției dreptului la acțiune, care să tindă la schimbarea acestei hotărâri, rezultă că această chestiune nu putea fi repusă în discuție de către instanța de apel. Prin urmare, soluția Curții de Apel București, încalcă și autoritatea de lucru judecat a chestiunii tranșate prin încheierea din data de 6 octombrie 2022 a Tribunalului București. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu consecința casării hotărârilor atacate și trimiterii cauzei la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea apelului acestuia, în raport de chestiunile de drept stabilite, cu titlu definitiv, prin prezenta decizie. Înalta Curte constată, totodată, subsumat motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că recurentul-reclamant critică decizia recurată sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor de drept material referitoare la prescripția extinctivă și momentul de la care, în opinia sa, curge acest termen. Însă, în privința acestor critici, Înalta Curte reține faptul că ele nu pot fi analizate, date fiind efectele pe care le produce soluția ce urmează a fi pronunțată în considerarea încălcării regulilor de procedură detaliate anterior, rămânând în sarcina instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, cu ocazia analizei și a stabilirii în concret a raporturilor dintre părți, să aibă în vedere susținerile pe care le apreciază ca fiind relevante cauzei.