Decizia nr. 2384/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 604/2022 a Tribunalului București-

Pretențiile dedusă judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalul București-Secția a IV-a civilă la 28 iulie 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.105.261 lei, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x/CC și cea stabilită ulterior cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, în ceea ce privește imobilul compus din teren intravilan în suprafață de 1.000 mp și construcții demolate în suprafață de 123 mp, situat în Pitești, Bd. (...), județul Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată/emiterii titlului de conversie și până la data plății, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată/emiterii titlului de conversie și până la data plății. Odată cu întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2021, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A S.R.L., B, C, D, E, F, G, H.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din 7 februarie 2022, Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în garanție, ca tardivă. Prin sentința civilă nr. 604 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București- Secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins cererea principală, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. Prin decizia civilă nr. 1489A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul și a respins, ca neîntemeiată, cererea intimaților I, E, F, B, C, D, G și H, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Recursurile exercitate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 1 martie 2024, reclamanții au declarat recurs principal, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia este nemotivată față de reclamantul Ministerul Finanțelor, argumentele instanței de apel vizând exclusiv pe reclamantul Statul Român. Au mai invocat recurenții-reclamanți motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sens în care au învederat că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei, este un termen rezonabil de 3 ani de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, în realitate aflându-se în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferența de valoare privind imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative. 4.2. Odată cu întâmpinarea depusă la 10 mai 2024, chemata în garanție I a declarat recurs incident, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel. Recurenta-chemată în garanție a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, atunci când a respins cererea privind cheltuielile de judecată efectuate în apel, a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ. și pe cele ale art. 1349 și art. 1357 C. civ. În acest sens, a arătat că i-a fost comunicată cererea de apel și a fost citată cu mențiunea de formula întâmpinare, context în care a angajat un avocat, care a depus întâmpinare, cheltuielile de judecată solicitate fiind în legătură cu soluționarea apelului reclamanților, iar nu cu formularea cererii de intervenție accesorie, ce a fost respinsă ca inadmisibilă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Recurenta-chemată în garanție I a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția tardivității, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active și excepția nulității, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul principal, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nemotivată față de reclamantul Ministerul Finanțelor, întrucât considerentele instanței de apel se referă exclusiv la reclamantul Statul Român. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația motivării hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 din Convenție implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (Albina contra României). Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, în condițiile în care a fost învestită cu o singură cerere de apel, formulată de către Ministerul Finanțelor, atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român, în cadrul căreia s-au invocat mai multe critici de apel, care au fost analizate punctual de către instanța de apel. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, din moment ce s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. 168/GB/18.01.2021. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Contrar susținerii recurenților-reclamanți, nu se poate reține că momentul la care trebuiau să fie cunoscute paguba și cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. 168/GB/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă și valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare. Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Textul precitat instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). De asemenea, textul în discuție nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret. În cauză, recurenții-reclamanți au susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative. Această susținere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, neavând relevanță, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. 168/GB/18.01.2021. Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Stat, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. 168/GB/18.01.2021, de un alt organ al său. Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019. În schimb, Statul a rămas în pasivitate până în iulie 2021, când a inițiat prezentul litigiu, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes. În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă relevanță data înregistrării în evidențe a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, recurenții-reclamanți ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv. Pentru considerentele expuse, constatând că ambele motive invocate de recurenții-reclamanți sunt neîntemeiate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal. Examinând recursul incident, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurenta-chemată în garanție a susținut că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 1349 și art. 1357 C. civ., atunci când a respins cererea de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel. Chiar dacă recurenta-chemată în garanție a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., se reține că argumentele prezentate în memoriul de recurs se circumscriu doar motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a aplicat normele de drept procesual referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată”. Contrar susținerilor recurentei-chemate în garanție, instanța de apel a aplicat, în mod corect, această normă procesuală, reținând că titularii cererilor de intervenție accesorie nu pot pretinde obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, întrucât cererile de intervenție au fost respinse ca inadmisibile, prin încheierea din 7 noiembrie 2023. Referitor la susținerea recurentei-chemate în garanție că, în realitate, cheltuielile de judecată solicitate sunt în legătură cu soluționarea apelului, iar nu cu formularea cererii de intervenție accesorie, nici aceasta nu poate fi primită. Aceasta, întrucât între reclamantul din cererea principală și partea chemată în garanție de către pârâtă nu există un raport juridic direct, care să fundamenteze obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de chematul în garanție. Deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre care se numără și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în garanție. Pe de altă parte, se constată că pârâta nu a declarat apel, iar reclamanții nu au formulat critici de apel care să vizeze soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de chemare în garanție, astfel că între reclamanți și chemata în garanție nu există un raport juridic procesual direct, care să permită aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. Astfel, prin încheierea din 7 februarie 2022, prima instanță a respins cererea de chemare în garanție ca tardivă, soluție ce nu a fost atacată, raporturile procesuale din apel desfășurându-se între reclamanții Statul Român și Ministerul Finanțelor, în calitate de apelanți, și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în calitate de intimată. Acesta a fost și motivul pentru care chemații în garanție au formulat cerere de intervenție accesorie în apel, care a fost respinsă ca inadmisibilă. Prin urmare, între reclamanți și chemata în garanție I nu există un raport juridic procesual direct în apel, care să justifice obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către aceasta în apel. Constatând că motivul de casare invocat de recurenta-chemată în garanție nu este întemeiat, Înalta Curte va respinge și recursul incident, ca nefondat. Față de aceste considerente, având în vedere că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal și recursul incident, soluție în raport cu care nu poate fi admisă cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de către recurenta-chemată în garanție I.