ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1020/2024

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 23 septembrie 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.564.484 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.895.600 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/16.10.2009 întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x, și valoarea de 334.116 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, în ceea ce privește terenul intravilan în suprafață de 2.000 mp, situat în Pitești, Calea x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie, respectiv de la data plății titlurilor de plată, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data plății, în cazul sumelor aferente titlurilor de plată. La 6 aprilie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a A. S.R.L., B., C., D. și E., prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii cererii principale, să fie obligați aceștia la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1507 din 7 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție și a respins această cerere, ca tardiv formluată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea principală, ca prescrisă, a obligat pârâta la plata către chematul în garanție B. a sumei de 4.000 de RON, către chemata în garanție C. a sumei de 5.000 RON și către chemata în garanție A. S.R.L. a sumei de 1.766,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea chematului în garanție D. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanul și pârâta. Prin decizia civilă nr. 848A din 8 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile, a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimata-chemată în garanție A. S.R.L. a sumei de 1.766,65 RON, către intimata-chemată în garanție C. a sumei de 3.000 RON și către intimatul-chemat în garanție B. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursurile exercitate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii, la 29 septembrie 2023, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripția. Recurentul-reclamant a argumentat că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii deciziei de despăgubire, deși, în realitate, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care i s-a adus la cunoștință existența unei diferențe dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare 4.2. La termenul din 11 aprilie 2024, Înalta Curte a calificat drept recurs incident pct. II din întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a solicitat modificarea deciziei recurate, în principal, în sensul exonerării de plata cheltuielilor de judecată, iat, în subsidiar, în sensul diminuării cuantumului acestor cheltuieli. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel i-a reținut, în mod nelegal, culpa procesuală, în condițiile în care aceasta aparține reclamantului, întrucât, în lipsa cererii principale, nu ar fi formulat cerere de chemare în garanție, astfel că trebuie avută în vedere legătura de dependență între cele două cereri. Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 18.533,23 RON, fără a se raporta la dificultatea, amploarea și durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reține în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale, precum și în jurisprudența C.E.D.O.

Apărările formulate în cauză La 20 noiembrie 2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului principal, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. La 28 noiembrie 2023, intimații-chemați în garanție B. și E. au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat. La 4 decembrie 2024, respectiv 5 decembrie 2023, intimatele-chemate în garanție A. S.R.L. și C. au depus la dosar întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului principal, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul principal, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, recurentul-reclamant s-a conformat acestor exigențe legale, întrucât unele dintre argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare care a fost avută în vedere de către Înalta Curte, în ședința publică din 11 aprilie 2024, când a respins, ca nefondată, excepția nulității. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă în cauză termenul de prescripție extinctivă. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data emiterii deciziei nr. 10557 din 15 februarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire, neputând fi primită interpretarea recurentului-reclamant că nu putea cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021. Din moment ce, în litigiul de față, se solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs și, oricum, reglementarea este identică în art. 2.528 alin. (1) din noul C. civ. Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii victimei cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Cu alte cuvinte, păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret. În cauză, recurentul-reclamant a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării, în evidențele sale, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care pârâta i-a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative, printre care și în dosarul de despăgubiri nr. xCC/2009. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul Român trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În acest context, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei nr. 10557/15 februarie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând relevanță, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, adresa nr. x/18.01.2021. Aceasta, întrucât Statul își exercită/îndeplinește funcțiile constituționale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează și cărora le atribuie atribuții specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare și de funcționare. În temeiul acestui raport de sorginte constituțională, instituțiile și/sau autoritățile publice au obligația de a acționa în reprezentarea Statului, pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile/autoritățile pe care le-a creat și organizat. Cum în mod corect a reținut instanța de apel, Statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. În această ordine de idei, se reține că, potrivit cadrului normativ, la momentul emiterii deciziei nr. 10557/15 februarie 2010 reprezentând titlul de despăgubire, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având și dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop. De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul anului 2009. Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, neputând invoca faptul că nu a știut despre activitatea și măsurile dispuse. Chiar dacă este o instituție autonomă, aflată sub control parlamentar, totuși Curtea de Conturi este creată tot de Stat și funcționează în cadrul normativ stabilit de către acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013. În ceea ce privește imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reține că, în anul 2013, Statul a exercitat din nou, prin instituția special creată în acest scop - Curtea de Conturi - controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susținerea că nici la data întocmirii raportului de evaluare și nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare. Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, însă, conform susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare juridică înseamnă a permite Statului, care se consideră persoană păgubită, să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale. Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuții în procedura de restituire și că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluționare a dosarului de despăgubiri. În realitate, Statul se confundă cu instituțiile/autoritățile publice cărora le-a delegat atribuțiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de față cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de către un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de către Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc. Ca atare, nu pot fi primite susținerile că Statul nu a avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv și că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 10557 din 15 februarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu atribuții de control), avea obligația să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparație. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanțelor). Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 martie 2019. În consecință, instanța de apel a reținut, în mod corect, că paguba s-a produs la data adoptării deciziei nr. 10557 din 15 februarie 2010 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, când Statul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, în sensul dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea și trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat. Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plății despăgubirilor. Nu poate fi primită nici susținerea că, față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului răspunderea pentru prejudiciul produs pentru fapte ce aparțin instituțiilor sale. După cum s-a arătat deja, Statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv, de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, căreia i-a delegat o parte din atribuțiile sale, având obligația de a exercita supravegherea/controlul modului în care sunt îndeplinite. În concluzie, pentru determinarea momentului de început al prescripției, nu prezintă nicio relevanță data înregistrării, la Ministerul Finanțelor, a adresei nr. x/19.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv. Față de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat este neîntemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de către reclamant. Examinând recursul incident, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: În cadrul pct. II din întâmpinare, ce a fost calificat, în ședința publică din 11 aprilie 2024, drept recurs incident, pârâta a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, argumentând că reclamantul este cel care a căzut în pretenții și trebuie să suporte cheltuielile de judecată, în contextul în care, în lipsa cererii principale, cererea de chemare în garanție nu ar fi fost formulată. Se constată că aceste critici se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce aduc în discuție modalitatea de aplicare a unei norme de procedură. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție A. S.R.L., C. și B., dat fiind că, prin formularea cererii de chemare în garanție, s-a născut un raport procesual direct între pârâtă și persoanele pe care a înțeles să le cheme în garanție, neputând fi primită susținerea că reclamantul este cel care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile efectuate de chemații în garanție. Instituția reglementată la art. 72-74 din C. proc. civ. consacră o formă de intervenție forțată, prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea, în cadrul aceluiași proces, atât a cererii principale, cât și a cererii în garanție sau în despăgubiri, pe care ar putea să o formuleze și în mod separat. Scopul părții care apelează la această formă de intervenție este de a-și asigura despăgubirea, în cazul în care soluția dată cererii principale i-ar fi defavorabilă, valorificându-și, pe cale incidentală, dreptul de a fi garantat sau despăgubit. Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată". Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În cauză, se constată că această normă procesuală a fost interpretată și aplicată, în mod corect, de către instanța de apel, dat fiind că raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terții pe care i-a chemat în garanție, neexistând un astfel de raport și între reclamant și chemații în garanție. Deși cererea de chemare în garanție nu are caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea principală, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice cererii de chemare în judecată, printre care se numără și aceea că determină nașterea unui raport de drept procesual doar între titularul cererii și persoana chemată în garanție, nu și între aceasta din urmă și reclamant. O atare particularitate se răsfrânge și în ceea ce privește stabilirea părții care va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de către terțul chemat în garanție, inclusiv în calea de atac a apelului. Referitor la criticile care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum corect au învederat și intimații-chemați în garanție în ședința publică din 11 aprilie 2024. În această ordine de idei, se reține că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent a soluționa recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii obligatorii, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reținut următoarele aspecte: "34. Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat, plătit de partea care a câștigat procesul, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, măsura luată de instanță neavând niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. 36. Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nici la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod". Cum recurenta-pârâtă a înțeles să critice decizia instanței de apel și din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat corespunzător prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită prin promovarea căii de atac fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, prin prisma căreia se reține că acele argumente care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel nu pot fi analizate în recurs. Față de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat nu este întemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de către pârâtă. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind partea care a pierdut procesul în raport cu cererea de chemare în garanție pe care a formulat-o, la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 2.500 RON către intimata-chemată în garanție C., conform dovezilor aflate la dosar, a sumei de 2.500 RON către intimatul-chemat în garanție B., potrivit dovezii aflate la dosar, precum și a sumei de 1.766,65 RON către intimata-chemată în garanție A. S.R.L., conform dovezilor aflate la filele x verso și 164 din dosar. În privința cheltuielilor de judecată solicitate de E., acestea nu pot fi acordate, întrucât din interpretarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. rezultă că doar părțile din proces pot cere cheltuieli de judecată, iar, în ședința publică din 11 aprilie 2024, Înalta Curte a constatat că E. nu are calitatea de parte în calea de atac a recursului.