ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2292/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 23 august 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.284.011 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/11.05.2009 și cea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în ceea ce privește terenul în suprafață de 657,62 mp, situat în Pitești, str. x județul Argeș, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată/de conversie și până la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data achitării titlurilor de plată/de conversie și până la data plății.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a A. S.A., B. și C., prin care a solicitat obligarea acestora la plata sumelor solicitate prin cererea principală, în ipoteza în care aceasta din urmă va fi admisă.

Prin încheierea din 3 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat că cererea de chemare în garanție a fost tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 881 din 23 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu, ca lipsită de interes, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, la 16 august 2022, a declarat apel Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, iar, prin decizia civilă nr. 317A din 2 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, la 10 mai 2023, a declarat recurs Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, solicitând casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente:

Instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, atunci când a reținut că Ministerul Finanțelor nu justifică un interes personal pentru a formula acțiunea în nume propriu. Interesul rezultă din faptul că, potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, titlurile de plată se emit de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și se plătesc de către Ministerul Finanțelor, context în care sunt prevăzute sume pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată în bugetul instituției, la capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile". De asemenea, art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 prevede obligația ordonatorilor de credite de a recupera sumele ce reprezintă plăți nelegale, iar Ministerul Finanțelor este ordonator de credite, astfel că are o atare obligație.

Raționamentul instanței de apel este greșit, rezultând că niciun ordonator de credite nu ar mai avea, în nume propriu, calitate procesuală sau interes în litigiile care au ca obiect recuperarea unor prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice. Ministerul Finanțelor are interesul de a formula cererea de chemare în judecată, întrucât prejudiciul s-a produs în bugetul acestei instituții. În acest sens, prin decizia civilă nr. 382R/13.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, s-a reținut interesul personal al Ministerului Finanțelor de a formula cererea de chemare în judecată în nume propriu.

Instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 247/2005, atunci când a apreciat că acestea ar susține lipsa de interes a Ministerului Finanțelor în promovarea cererii introductive și a căilor de atac. Or, Ministerul Finanțelor a fost prejudiciat cu contravaloarea titlurilor de plată emise în condițiile Legii nr. 165/2013, astfel că justifică un interes personal.

Instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, atunci când a reținut că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei este cel al emiterii deciziei de despăgubire. În realitate, s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x/2021, prin care i s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative și valoarea acestuia realizată cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare.

Chiar dacă Ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, această împrejurare nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Instanța de apel a intepretat în mod greșit și unele paragrafe ale deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate prin această decizie și de materia în care a fost pronunțată (Legea nr. 62/2011).

La 26 iunie 2023, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin memoriul de recurs s-a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale, atunci când a reținut că Ministerul Finanțelor nu justifică interesul personal de a formula acțiunea în nume propriu.

Aceste argumente se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (iar nu celui prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8, astfel cum s-a invocat prin memoriul de recurs), din moment ce se invocă greșita soluționare a criticilor de apel ce au fost formulate în legătură cu soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei de interes.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Analizând criticile de apel referitoare la condiția interesului personal al Ministerului Finanțelor, instanța de apel a reținut, în mod corect, neîndeplinirea în persoana acestuia a interesului de a acționa pentru recuperarea prejudiciului pretins prin cererea de chemare în judecată.

Ca un prim argument, recurentul-reclamant a învederat că titlurile de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în dosarul de despăgubiri nr. x au fost plătite de către Ministerul Finanțelor, în baza dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, iar nu de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, context în care a susținut că devine aplicabilă regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât, chiar dacă, potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, Ministerul Finanțelor este organul administrației publice centrale care plătește titlurile de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, totuși această plată nu este făcută în nume propriu și din bugetul propriu al Ministerului Finanțelor, ci în calitatea sa de reprezentant legal al Statului Român și dintr-un cont de consemnări speciale, astfel că prejudiciul invocat în prezenta cauză nu s-a produs direct în patrimoniul Ministerului Finanțelor, ci în patrimoniul Statului Român, astfel că Ministerul Finanțelor nu justifică interesul personal de a formula cererea introductivă în nume propriu.

La aceeași concluzie se ajunge și în urma coroborării dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Ordinul M.F.P. nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/26.11.2013, act administrativ normativ ce a fost în vigoare de la 26 noiembrie 2013 și până la 24 ianuarie 2017, când a fost abrogat și înlocuit prin Ordinul M.F.P. nr. 90/2017.

Potrivit art. 1 din acest Ordin:

"(1) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților răspunde de realitatea, corectitudinea și legalitatea datelor înscrise în titlurile de plată. În baza acestor date, Ministerul Finanțelor Publice dispune plata. (2) Ministrul Finanțelor Publice sau altă persoană împuternicită în acest sens acționează ca ordonator principal de credite și îndeplinește atribuțiile și răspunderile prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, respectiv cele privind aprobarea angajării bugetare, lichidării și ordonanțării cheltuielilor din fonduri publice. (3) Titlurile de plată emise conform Ordinului președintelui A.N.R.P. nr. 20/2013 se transmit săptămânal de către A.N.R.P. la Ministerul Finanțelor Publice în 5 zile de la emitere. Transmiterea se face prin Serviciul de informații clasificate, în mod centralizat conform anexei care face parte integrantă din prezenta procedură. (...) (5) Lichidarea cheltuielilor se face pe baza Notei de lichidare care poartă viza pentru "Bun de plată" a ordonatorului principal de credite sau a persoanei delegate cu aceste atribuții și care stă la baza înregistrării în contabilitatea patrimonială a instituției publice a obligației de plată față de terții creditori. (6) Plățile se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice în termen de maximum 175 de zile de la primirea titlului, fără a depăși termenul prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Acestea vor fi procesate în ordinea cronologică primirii de la A.N.R.P. și în limita creditelor bugetare deschise cu această destinație. (7) Sumele destinate plății titlurilor se vor derula prin contul deschis la Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București corespunzător cheltuielii bugetare. (8) Ministerul Finanțelor Publice deschide un cont de consemnări speciale la D., în care se virează sumele aferente titlurilor de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013." Conform art. 2 din același Ordin:

"Sumele derulate prin conturile prevăzute la art. 1 alin. (7) și (8) sunt destinate unei afectațiuni speciale, în sensul art. 780 alin. (5) lit. a) din C. proc. civ., respectiv pentru achitarea titlurilor de plată emise conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013".

Coroborând dispozițiile acestui act administrativ cu caracter normativ, se reține că achitarea titlurilor de plată, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se face dintr-un cont destinat unei afectațiuni speciale, asupra căruia Ministerul Finanțelor nu are drept de dispoziție, sumele necesare plății fiind virate de la bugetul de stat special cu acest titlu, astfel că Ministerul acționează în calitate de mandatar al Statului Român, îndeplinind atribuțiile prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Recurentul-reclamant a mai învederat că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, învederând că, potrivit acestui act normativ, cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în temeiul Legii nr. 165/2013 sunt prevăzute în bugetul anual al Ministerul Finanțelor cu această destinație, care, în calitate de ordonator principal de credite, transmite propunerea privind proiectul de buget pe anul următor, care cuprinde credite de angajament și bugetare la Capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile".

Nici aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a avut în vedere Ordinul M.F.P. nr. 1857/2013, care cuprinde dispoziții speciale referitoare la angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor derivate din titlurile de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar Legea nr. 500/2002 nu cuprinde dispoziții specifice sub acest aspect, care să nu fi fost avute în vedere sau încălcate de către instanța de apel.

Referitor la prevederile art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, nici acestea nu justifică interesul Ministerului Finanțelor de a participa în nume propriu în cadrul litigiului de față, din moment ce nu instituie obligația Ministerului Finanțelor, în calitate de ordonator principal de credite, de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, ci stipulează că "recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele". Acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul că instituie, exclusiv în sarcina Ministerului Finanțelor, obligația de a întreprinde orice măsură legală pentru recuperarea prejudiciului creat fondurilor publice, scopul reglementării fiind de a impune perceperea de accesorii, în cazul recuperării sumelor reprezentând plăți nelegale din fonduri publice.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, lipsa de interes a Ministerului Finanțelor de a promova cererea de chemare în judecată în nume propriu rezultă și din prevederile art. 10

1

ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cu care vărsămintele la Fondul "Proprietatea" sunt efectuate de către Statul Român, iar nu de către organul central al administrației de stat.

În ceea ce privește referirea recurentului-reclamant la decizia civilă nr. 382R/13.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București într-o cauză similară, este de menționat că jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

În considerarea celor expuse, se reține că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că Ministerul Finanțelor nu are interesul personal de a formula cererea de chemare în judecată în nume propriu, astfel că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a invocat și motivulul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data emiterii deciziei nr. 6373/03.09.2009 (titlul de despăgubire), neputând fi primită interpretarea că nu putea cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x/18.01.2021.

Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs și, oricum, reglementarea este identică și în noul C. civ. (art. 2528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul de lege nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, acesta fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Cu alte cuvinte, păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării, în evidențele sale, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative, printre care și în dosarul de despăgubiri nr. x

Aceste susțineri nu pot fi primite, fiind în mod corect înlăturate de instanța de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul Român trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În acest context, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei nr. 6373/03.09.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând nicio relevanță, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. x/18.01.2021.

Statul Român își exercită/îndeplinește funcțiile constituționale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează și cărora le atribuie atribuții specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare și de funcționare. În temeiul acestui raport de sorginte constituțională, instituțiile și/sau autoritățile publice au obligația de a acționa în reprezentarea Statului Român, pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile/autoritățile pe care le-a creat și organizat.

Cum în mod corect a reținut instanța de apel, Statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reține că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate publică centrală, special creată și abilitată de Statul Român să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist-

Conform art. 13

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reține că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și prin preluarea activității, a personalului, a personalului delegat și a reprezentanților altor instituții care își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru.

Potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri și are următoarea componență: a) președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; b) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul proprietății funciare și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor; f) doi reprezentanți ai Ministerului Justiției. (3) Componența nominală a Comisiei Centrale se stabilește prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziția sa o listă de evaluatori autorizați (...). (7) Comisia Centrală va desemna în mod aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având și dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul anului 2009. Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, neputând invoca faptul că nu a știut despre activitatea și măsurile dispuse. Chiar dacă este o instituție autonomă, aflată sub control parlamentar, totuși Curtea de Conturi este creată tot de Statul Român și funcționează în cadrul normativ stabilit de către acesta.

Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013. În ceea ce privește imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reține că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituția special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susținerea că nici la data întocmirii raportului de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a evaluăriii.

Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, însă, conform susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

A accepta o altă interpretare juridică înseamnă a permite Statului, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale.

Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuții în procedura de restituire și că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluționare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, Statul se confundă cu instituțiile/autoritățile publice cărora le-a delegat atribuțiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de față cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv și că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 6373/03.09.2009, reprezentând titlul de despăgubire, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcții și atribuții de control), avea obligația să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparație, cu respectarea cadrului normativ existent.

În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială. Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea titlului de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său.

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus de către Înalta Curte de Casație și Justiție la paragraful 53 al deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019.

În consecință, instanța de apel a reținut, în mod corect, că paguba s-a produs la data adoptării deciziei nr. 6373/03.09.2009 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, când Statul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea și trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plății despăgubirilor.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu prezintă nicio relevanță data înregistrării la Ministerul Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 317A din 2 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2023.