ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4105/2024

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, la data de 17.06.2022, și înregistrată sub nr. x/118/2022, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 799.792 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada 13.09.2018 - 17.01.2020, prin emiterea de către aceasta a Deciziei nr.1095/13.09.2018 de retragere a avizului de membru al Consiliului de Supraveghere al B (actuala C SA); cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea de declinare Tribunalul Constanța - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința civilă nr. 1394 din 25.10.2022, a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Constanța - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Constanța - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința civilă nr. 41 din 14.03.2023: a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată; a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către reclamantul A a sumelor de: 285.034 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suportat în perioada 13.09.2018-17.01.2020; - 5.060 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.

Calea de atac exercitată 4.1. Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a declarat recurs principal împotriva sentinței anterior arătate în care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare: - admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune; - respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată; - obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. 4.1.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a invocat nerespectarea de către prima instanță a drepturilor sale procesuale, întrucât nu a pus în discuția părților puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 1382 din 29.09.2021 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021**, deși a reținut-o ca argument în favoarea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune. Recurenta a susținut faptul că partea adversă nu a invocat prin acțiunea introductivă de instanță incidența acestui dosar, ci s-a limitat să precizeze această chestiune doar în concluziile scrise (pct. 14-17) depuse după terminarea cercetării judecătorești. 4.1.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 1349 art. 1353 și art. 1357 C.Civil. Prima instanță nu a ținut seama de faptul că intimatul A a cunoscut întinderea pagubei de la momentul introducerii acțiunii în anularea Deciziei ASF nr. 1095/2018, acțiune care au format obiectul dosarului nr. x/2/2018. Ca atare, la data de 13.11.2018, intimatul cunoștea întinderea pagubei în privința indemnizațiilor aferente lunilor septembrie-noiembrie 2018, neîncasate, și putea solicita instanței actualizarea prejudiciului până la data la care acesta urma să-și reia activitatea în calitatea de membru al Consiliului de Supraveghere. În raport de această dată, acțiunea fundamentată în drept pe dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 era prescrisă. Recurenta a opinat în sensul că intimatul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei la unul dintre cele trei evenimente obiective, respectiv: - 17.01.2020 - data admiterii cererii de suspendare a executării Deciziei A.S.F. nr. 1095/13.09.2018; - 17.01.2020 - data reîncadrării în funcția de membru CS al B SA ("în prezent C S.A.) și înregistrarea mențiunii la O.N.R.C.; - 30.01.2020 - data admiterii cererii intimatului de anulare a Deciziei A.S.F. nr. 1095/2018. Pe cale de consecință, în opinia sa, este eronată motivarea instanței de fond privind puterea de lucru judecat în privința chestiunii rămânerii definitive a hotărârii de anulare a Deciziei ASF nr. 1095/2018, moment de la care începe să curgă și termenul pentru acordarea despăgubirilor. În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și de cele ale art. 1349 art. 1353 și art. 1357 C. civ. (care prevăd momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune în cazul prestațiilor succesive), prin raportare la oricare dintre datele anterior indicate, acțiunea intimatului este prescrisă. Soluția primei instanțe nu a ținut seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de RIL nr. 22/2019. Împrejurarea că intimatul a ales, anterior acțiunii din prezenta cauză, o alta cale judiciară pentru a obține despăgubirile și nu cea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reținută ca un efect pozitiv pentru întreruperea curgerii termenului special de prescripție prevăzut de norma în discuție. 4.2. Reclamantul A a declarat recursuri incidente împotriva sentinței anterior menționate. 4.2.1. Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, la data de 22.10.2023, partea a solicitat casarea în parte a sentinței pentru neacordarea renumerației brute. În motivarea căii de atac, recurentul a menționat faptul că hotărârea atacată fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 1349 art. 1531 art. 1385 C. civ.. În concepția sa, prima instanță a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ., întrucât a apreciat că autorul acțiunii deduse judecății este îndreptățit la plata unui prejudiciu echivalent cu remunerația netă și nu cu remunerația brută. Instanța nu a observat că, potrivit legislației în vigoare, veniturile rezultate din contractele de administrare sunt supuse următoarelor impozite și contribuții: - contribuția de asigurări sociale de sănătate, prevăzută de Codul Fiscal și Legea nr. 95/2006, contribuție care se datorează atât de către administrator cât și de către societatea comercială cu care administratorul a încheiat contractul de administrare, dar care se calculează și se plătește de către această din urmă societate; - contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale, prevăzută de Codul Fiscal și O.G. nr. 158/2005, contribuție care se datorează și se plătește de către societatea comercială cu care administratorul a încheiat contractul de administrare; - contribuția de asigurări sociale, reglementată de Codul fiscal și Legea nr. 263/2010, contribuție care se datorează și se plătește de către administrator, în măsura în care acesta realizează în mod exclusiv un venit brut pe an calendanstic, echivalent cu cel puțin de patru ori câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat; - administratorii care realizează venituri din contractele de administrare se vor putea asigura, facultativ, în sistemul asigurărilor pentru șomaj; contribuția de asigurări pentru șomaj este reglementată de Codul Fiscal și de Legea nr. 76/2000; - contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale, prevăzută de Codul Fiscal și Legea nr. 346/2002. În fine, recurentul a arătat că, în situația în care ar fi încasat remunerația brută, ar fi beneficiat de asigurările sociale mai sus menționate și de majorarea punctului de pensie. 4.2.2. Prin recursul incident înregistrat pe rolul aceleași instanțe la data de 13.11.2023, partea a criticat considerentele sentinței civile nr. 41 din 14.03.2023 care au fundament soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Recurentul a menționat că termenul de prescripție a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. nr. x/2/2018*, prin care s-a dispus anularea actului administrativ cauzator de prejudiciu. În opinia sa, în raport de conținutul, natura și efectele produse de actul în discuție, act prin care s-a dispus încetarea calității sale de membru în Consiliul de Supraveghere al B SA, nu putea să cunoască în mod obiectiv și rezonabil întinderea pagubei la data formulării acțiunii în anularea acestui act, la data suspendării efectelor sale sau la data reîncadrării în funcția deținută anterior.

Apărările formulate în cauză 5.1. Recurentul A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, pentru apărările prezentate la filele 55-60 dosar. 5.2. Recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului incident înregistrat pe rolul instanței la data de 22.10.2023, întrucât acesta nu este încadrat în drept în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, partea a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat, în raport de argumentele dezvoltate la filele 92-99 dosar.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinările depuse la dosar, a cadrului normativ aplicabil în cauză și a probatoriului administrat, Înalta Curte reține: 6.1. Referitor la recursul principal 6.1.1. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. (“când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”), Motivul de casare în discuție are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil. Contrar celor expuse de recurentă și prezentate la pct. 4.1.1 din decizia de față, Înalta Curte apreciază că prima instanță nu a încălcat dreptul la apărare al părții. În concluziile orale puse în fața primei instanțe, consilierul juridic al recurentei Autoritatea de Supraveghere Financiară a invocat dosarul nr. x/3/2021** în care Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a pronunțat sentința nr. 1382 din 29.09.2021 prin care a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantul A ca urmare a emiterii deciziei de eliberare din funcția de membru CS al B SA (soluție rămasă definitivă prin decizia nr. 864/A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel- Secția a IV-a Civilă). În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât chiar reprezentantul părții a adus în discuție puterea de lucru judecat în raport de existența dosarului anterior nominalizat și a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. 6.1.2. Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.: (“când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”) Recurenta susține faptul că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe cele ale art. 1349 art. 1353 și art. 1357 C. civ., întrucât nu a ținut seama de faptul că recurentul a cunoscut existența și întinderea pagubei de la data promovării acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2/2018, acțiune ce a avut ca obiect anularea Deciziei ASF nr. 1095/2018 prin care s-a retras aprobarea acordată recurentului A în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al B prin avizul nr. ASF nr. 422/26.07.2017. Or, în raport de acest moment, acțiunea în contencios administrativ, întemeiată în drept pe prevederile art. 19 din legea în discuție era prescrisă. Înalta Curte consideră că motivul de recurs este nefondat în raport de argumentele ce vor fi redate în continuare. Prin sentința nr. 1382 din 29.09.2021, soluționând acțiunea în despăgubire formulată pe calea dreptului comun, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2021**, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a reținut faptul că nu se poate vorbi despre comiterea unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară în urma emiterii deciziei de eliberare a reclamantului A din funcția de membru al Consiliului de Supraveghere al B SA până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2/2018*. Prin decizia nr. 864/A/31.05.2022, Curtea de Apel - Secția a IV-a Civilă a respins apelul declarat împotriva sentinței anterior nominalizate, iar în considerentele acesteia a menționat faptul că apelantul are deschisă calea acțiunii la instanța de contencios administrativ pentru a obține repararea prejudiciului produs în urma adoptării măsurii administrative materializate în Decizia ASF nr. 1095/2018. Ca atare, așa cum s-a reținut și de către prima instanță în sentința recurată în prezenta cauză, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de un an, reglementat de prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, operează puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 1382 din 29.09.2021, în raport de prevederile art. 431 alin. (2) C.proc.civ. Cu alte cuvinte, momentul de început al acestui termen este cel al pronunțării deciziei nr. 1960/30.03.3022 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal. Acțiunea în contencios administrativ ce formează obiectul prezentului demers judiciar a fost introdusă de recurent la data de 17.06.2022, cu respectarea termenului de 1 an de la data rămânerii definitive a sentinței nr.13 din 30.01.2020 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ, respectiv, așa cum s-a menționat anterior, la data de 30.03.2022, când a fost pronunțată decizia nr. 1960 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile formulate în cauză. 6.2. Referitor la recursul înregistrat la data de 22.10.2023 Instanța de primă jurisdicție a considerat că, admițând existența faptei ilicite săvârșite de pârâtă prin emiterea Deciziei nr. 1095/13.09.2018, anulate prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 285.034 lei, a cărei compensare corespunde cu indemnizația netă cuvenită reclamantului în perioada 13.09.2018 – 17.01.2020, față de caracterul neimpozabil al despăgubirii, în raport de prevederile art. 62 lit. h din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, întrucât actul nelegal emis de pârât, având ca obiect retragerea aprobării acordate prin avizul nr. ASF nr. 422/26.07.2017, a împiedicat reclamantul să beneficieze de indemnizația aferentă calității de membru al Consiliului de Supraveghere al B S.A. (actuala C S.A.) Recurentul A arată că prima instanță a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de dispozițiile art. 1385 C. civ., deoarece a considerat că acestuia i se cuvine doar acordarea remunerației nete și nu a celei brute pe perioada eliberării sale din funcția deținută în cadrul B. Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Conform prevederilor art. 527 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu diferența între veniturile obținute în perioada respectivă și cuantumul salariilor indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public. Așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 16, vol. I fond, emis de C (fostă B SA), în perioada 13.09.2018 – 17.01.2020, pentru activitatea de membru al Consiliului de Supraveghere al B, recurentului i s-ar fi cuvenit o indemnizație totală în sumă de 487.252 lei brut (285.043 lei net). În temeiul dispozițiilor art. 76 alin. (2) lit. f din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și în privința remunerației obținute de directorii cu contract de mandat și de membrii directoratului de la societățile administrate în sistem dualist și ai consiliului de supraveghere, potrivit legii, precum și drepturilor cuvenite managerilor, în baza contractului de management prevăzut de lege. În baza prevederilor art. 137 alin. (1) lit. a C.fisc., contribuabilii, plătitorii de venit la sistemul public de pensii (…) datorează contribuția de asigurări sociale (…) pentru veniturile din salarii sau asimilate salariilor, definite conform art. 76 Din interpretarea dispozițiilor normative anterior menționate, rezultă faptul că, pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului ce i-a fost cauzat recurentului A, ca efect al emiterii Deciziei ASF nr. 1095/2018, acestuia din urmă i se cuvine acordarea despăgubirilor constând în drepturile bănești care i s-ar fi acordat pentru perioada 13.09.2018 – 17.01.2020, după reținerea și virarea contribuțiilor și altor obligații fiscale datorate potrivit legii, aferente acestor sume. 6.3. Referitor la recursul incident înregistrat la data de 13.11.2023 În raport de argumentele prezentate la pct. 6.1.2, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului ca nefondat. 6.4. În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în calitate de parte care a căzut în pretenții, va fi obligată să plătească recurentului A cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 lei, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din același act normativ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul principal și recursul incident înregistrat la data de 13.11.2023, ca nefondate, va admite recursul incident înregistrat la data de 22.10.2023, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea, va obliga pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către reclamant a despăgubirilor constând în drepturile bănești care i s-ar fi cuvenit pentru perioada 13.09.2018 – 17.01.2020, după reținerea și virarea contribuțiilor și altor obligații fiscale datorate potrivit legii, aferente acestor sume. Totodată, instanța de control judiciar va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate și va obliga recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară la 5.000 lei, cu titlul de judecată către recurentul A. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge recursul principal formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și recursul incident formulat de reclamantul A, înregistrat la 13 noiembrie 2023, ambele declarate împotriva sentinței nr. 41 din 14 martie 2023 a Curții de Apel Constanța – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Admite recursul incident formulat de reclamantul A împotriva aceleiași sentințe, înregistrat pe rolul instanței la 22 octombrie 2023. Casează în parte sentința atacată și, rejudecând: Admite acțiunea reclamantului. Obligă pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către reclamant a despăgubirilor constând în drepturile bănești care i s-ar fi cuvenit pentru perioada 13.09.2018-17.01.2020, după reținerea și virarea contribuțiilor și altor obligații fiscale datorate potrivit legii, aferente acestor sume. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Obligă recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată în recurs către recurentul A, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Definitivă. Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.