ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2961/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.08.2022 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2022, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară:

Prin sentința civilă nr. 141 din 31 ianuarie 2023, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins capetele 7 și 8 de cerere ale acțiunii formulate de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca inadmisibile și a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul A, prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct.5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În susținerea căii de atac promovate, recurentul a evocat, în esență, printr-un prim set de argumente, încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 9 alin. (2) art. 22 alin. (6) și art. 194 lit. d C. proc. civ., apreciind că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la temeinicia / netemeinicia următoarelor motive de fapt și de drept inserate în cuprinsul cererii introductive și în notele scrise:

Tot în motivarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.5 C. proc. civ., recurentul – reclamant a arătat că nerespectarea principiului disponibilității și al rolului activ al instanței, ca reguli generale ce guvernează desfășurarea procesului civil, reprezintă încălcări ale legii care generează aplicarea sancțiunii nulității actului jurisdicțional emis, deoarece numai prin anularea acestuia se poate înlătura vătămarea produsă, care, în cazul său rezultă din faptul că pretențiile sale, astfel cum au fost deduse judecății, nu au format obiectul analizei instanței, caz în care a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO.

Printr-un alt set de argumente, recurentul – reclamant a susținut teza nemotivării hotărârii atacate, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., arătând, în esență, că motivarea nu constă doar în afirmarea unor concluzii, ci acestea trebuie dovedite. În acest sens recurentul – reclamant a subliniat că, prin sentința atacată, judecătorul fondului nu a demonstrat cauzalitatea dintre volumul de muncă „ridicat” și neredactarea, timp de 6 luni, a hotărârii magistratului vizat de sesizarea disciplinară, instanța de fond nedemonstrând de ce „redactarea cu respectarea termenului legal a unui număr de 200 de hotărâri judecătorești", alături de îndeplinirea altor activități specifice profesiei de judecător, „dar și de redactarea altor hotărâri judecătorești cu întârziere” ar constitui „o imagine clară despre volumul ridicat de activitate". Totodată recurentul - reclamant a clamat că „volum ridicat de activitate” este un termen relativ, nefiind arătat niciun criteriu pentru ceea ce ar însemna „ridicat”.

De asemenea, recurentul - reclamant a învederat că instanța de fond nu a demonstrat cum întârzierile în redactarea hotărârilor ale altor judecători reprezintă un motiv întemeiat pentru întârzierea cu mai mult de 6 luni a redactării hotărârii ce îl viza, iar din actele depuse la dosar nu rezultă care ar fi exact activitățile „constând în studierea ședințelor de judecată, a dosarelor, a legislației și jurisprudenței, în deliberare, în întocmirea și verificarea lucrărilor ulterioare ședințelor".

A mai arătat recurentul – reclamant că, din actele depuse la dosar, nu rezultă că judecătorul vizat de sesizarea disciplinară ar fi redactat și alte hotărâri cu întârziere, în perioada în cauză, iar argumentele instanței de fond referitoare la redactarea în ordinea pronunțărilor ar reprezenta o eronată aplicare a prevederilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.

Printr-un alt set de argumente, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recurentul – reclamant a clamat și o eronată interpretare a prevederilor art. 99 lit. r din Legea nr.303/2004, raportat la termenul maxim de 90 de zile reglementat de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. și la prevederile art. 1349 alin. (1) și art. 1351 C. civ.

În acest sens, recurentul – reclamant a arătat că dispozițiile art. 99 lit. r din Legea nr. 303/2004 nu pot fi interpretate în sensul că justițiabilului îi revine sarcina dovedirii unor motive imputabile, acestea fiind prezumate de lege prin simpla depășire a termenului, mai precis prin neîndeplinirea obligației legale impuse de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. În opinia recurentului, întrucât legea nu definește noțiunea de „motive imputabile”, neimputabilitatea la care se referă art. 99 lit. r din Legea nr.303/2004 trebuie dovedită.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material și procedural incidente cauzei pendinte, urmare unei motivări conforme obligației ce incumbă, în acest sens, instanței.

În opinia intimatei, susținerile părții reclamante nu relevă incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct.5, 6 și 8 C. proc. civ. și nici existența unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r din Legea nr. 303/2004.

În raport de apărările formulate de intimata - pârâtă, recurentul – reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a învederat, în esență, faptul că argumentele expuse de Inspecția Judiciară prin întâmpinare nu sunt de natură să invalideze motivele de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 31 mai 2022 (filele 36-37 ale dosarului de fond), recurentul-reclamant A a solicitat intimatei-pârâte efectuarea cercetărilor cu privire la pretinsa comitere a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 alin. (1) lit. h și art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr.303/2004 de către judecătorul titular al completului Cx din cadrul secției a II-a a JudecătorieiX – judecător B.

Elementul material al acestor abateri evocat prin sesizare a fost nerespectarea dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ. în demersul de redactare a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr.x/3/2020, în sensul că termenul scurs între data pronunțării soluției și data redactării hotărârii într-un atare dosar a fost excedentar termenului de 90 de zile reglementat de textul normativ indicat supra.

Prin Rezoluția de clasare emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători sub nr.1231/28.06.2022 în dosarul 22-1857 („Rezoluția de clasare” - filele 74 -75 ale dosarului de fond), confirmată prin Rezoluția Inspectorului Șef nr.D22-3260/08.08.2022, privind respingerea plângerii formulate împotriva rezoluției nr.1231/28.06.2022 („Rezoluția Inspectorului Șef” - filele 86 - 87 ale dosarului de fond), inspectorul judiciar nu a constatat existența unor indicii cu privire la săvârșirea, de către judecătorul vizat de sesizare, a abaterilor disciplinare clamate de reclamantul A, iar cu verificarea legalității acestor rezoluții a învestit recurentul – reclamant instanța de contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința recurată, a respins contestația reclamantului.

a. Răspunzând punctual motivelor de casare invocate, Înalta Curte le găsește nefondate pe cele subsumate de partea recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.5 C. proc. civ., prin care se evocă, în esență, atât teza încălcării regulilor de procedură reglementate de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., coroborate cu art. 194 lit. d din același cod, în sensul neexaminării, prin hotărârea atacată, a tot ceea ce s-a cerut, cât și teza încălcării art. 6 § 1 din Convenția EDO, sub forma neascultării efective a pretențiilor părților.

Din cuprinsul normativ al art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. rezultă că elementele de referință în raport de care se apreciază respectarea sau nerespectarea, de către instanță, a acestor prevederi sunt obiectul cauzei și limitele învestirii.

Din examinarea cererii de chemare în judecată din cauza pendinte, corelată și cu soluția pronunțată de instanța de fond prin încheierea de la termenul de judecată din data de 10.01.2023, când prima instanță a admis excepția de inadmisibilitate a capetelor 7 și 8 de cerere, a calificat punctul al doilea al cererii ca reprezentând o solicitare în probațiune și punctele 3 și 4 ca reprezentând argumente pentru petitele 5 și 6 (soluție în raport de care, prin calea de atac exercitată, recurentul – reclamant nu a formulat critici) se reține că obiectul cauzei constă în solicitarea de desființare a Rezoluției de clasare și a Rezoluției Inspectorului Șef.

De asemenea, cauza juridică evocată prin cererea de chemare în judecată a fost cea privind nerespectarea prevederilor art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr.303/2004, coroborate cu cele ale art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în demersul de soluționare, prin cele două rezoluții indicate supra, a sesizării reclamantului.

Argumentele esențiale evocate au fost, după cum chiar recurentul – reclamant arată în fila 4 a căii de atac, următoarele:

Greșita utilizare a criteriului volumului de muncă în analiza identificării indiciilor privind săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de lit. r a art. 99 alin. (1) din Legea nr.303/2004, în sensul că un volum de muncă mare nu reprezintă, în mod implicit, un motiv justificat de întârziere pentru redactare hotărârii într-o manieră generală și la un interval de 6 luni față de data pronunțării;

Nedovedirea, prin Rezoluția de clasare și Rezoluția Inspectorului Șef, a aspectului unei încărcături neobișnuite de dosare repartizate judecătorului vizat de sesizarea disciplinară sau a unui volum semnificativ de muncă a acestuia, în contextul în care nu există o definiție sau cuantificare a ce înseamnă volum de muncă relevant pentru reținerea caracterului imputabil sau neimputabil al neredactații în termen, precum și nedovedirea legăturii de cauzalitate dintre respectivul volum de muncă și întârzierea în redactare în cazul specific al reclamantului;

Ignorarea, prin Rezoluția de clasare și Rezoluția Inspectorului Șef, a aspectului nerespectării, de către judecătorul vizat de sesizare, a ordinii de redactare a hotărârilor judecătorești în funcție de data pronunțării, partea reclamantă învederând că ordinea în care judecătorul ar fi redactat hotărârile nu ar fi avut o cauză obiectivă și ar reprezenta o încălcare a obligației de imparțialitate, cu consecința discriminării reclamantului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, din perspectiva noțiunii de „limite ale învestirii”, relevante sunt argumentele esențiale evocate, iar nu cele secundare, ce au doar rolul de a le susține pe cele principale.

Din verificarea sentinței recurate rezultă că prima instanță a soluționat solicitarea de desființare a Rezoluției de clasare și a Rezoluției Inspectorului Șef (obiectul cauzei), în sensul respingerii acesteia drept neîntemeiată, iar, prin considerentele expuse, judecătorul fondului a examinat, în mod concret, acele argumentele esențiale evocate de reclamant ce au prezentat relevanță din perspectiva soluției pronunțate și a aspectelor evocate de instanță în motivarea soluției.

În acest sens, Înalta Curte observă că, în contextul în care prima instanță a reținut că, din perspectiva incidenței prevederilor art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr.303/2004, condiția neîndeplinită a fost cea a imputabilității motivelor care au determinat întârzierea, iar nu existența sau inexistența unei întârzierea, argumentul precum faptul că termenul limită pentru redactarea hotărârilor judecătorești nu este o recomandare, ci este o obligație legală (ce vizează, în esență, existența unei întârzieri) sau argumentul conform căruia prevederile art. 99 lit. r teza I din Legea nr. 303/2004 nu menționează că, pentru a fi considerată abatere disciplinară, trebuie să existe condiția repetabilității depășirii, de către magistrat, a termenelor nu reprezintă elemente decisive pentru rezultatul procedurii, astfel încât nu impun un răspuns specific, în sensul prevederilor art. 6 § 1 din Convenția EDO.

De asemenea, aspectele numerotate de la 3 la 15 în punctul A) al secțiunii memoriului de recurs intitulate „Motivele care justifică admiterea recursului” (filele 5-7 ale recursului), astfel cum au fost acestea evidențiate în punctul I.3. al prezentei hotărâri, reprezintă doar argumente subsidiare în susținerea motivelor (argumentelor) principale indicate de parte, astfel încât examinarea lor a fost realizată de către judecătorul fondului, în mod grupat, prin considerentele referitoare la argumentele esențiale evocate.

Se mai reține că, din perspectiva caracterului imputabil sau neimputabil al motivelor care au determinat întârzierea, judecătorul fondului a reținut, pe lângă considerentele privind imaginea conturată de datele statistice extrase din sistemul Ecris în privința volumului ridicat de activitate al doamnei judecător vizate de sesizare și faptul că, în determinarea caracterului imputabil sau neimputabil al întârzierii, relevante sunt și datele care indică o situație generală a întârzierilor în redactare la nivelul secției instanței în care activa judecătorul menționat, cauzată de volumul mare de activitate al respectivei instanțe, cea mai mare judecătorie la nivel național.

Or, în raport de aceste considerente, elementele din cuprinsul cererii de chemare în judecată evidențiate de recurent ca neprimind un răspuns expres, punctual, din partea instanței de fond, au, în mod evident, din perspectiva soluției pronunțate de instanță, un caracter subsidiar, iar nu esențial.

Cât privește chestiunea discriminării, se reține că aceasta a fost evocată cu titlu de argument secundar în susținerea argumentului principal reprezentat de nerespectarea, de către judecătorul vizat de sesizare, a ordinii de redactare a hotărârilor judecătorești în funcție de data pronunțării. Or unui atare argument principal instanța i-a răspuns prin paragraful aflat la fila 7 a sentinței. Cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederile O.G. nr.137/2000, iar reclamantul nu a învestit instanța cu un petit prin care să solicite constatarea unei fapte de discriminare în sensul art. 2 din acest act normativ.

În contextul descris mai sus, din perspectiva chestiunilor examinării a tot ceea ce s-a cerut și a ascultării efective a pretențiilor părților, examinate în raport de argumentele evidențiate sub numerotația de la 1 la 15 în filele 5 -7 ale recursului, nu se poate reține o încălcare, de către prima instanță, nici a regulilor de procedură reglementate de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., coroborate cu art. 194 lit. d din același act normativ, judecătorul fondului soluționând cauza conform obiectului acesteia și în limitele învestirii. Totodată, nu se poate reține nici o încălcare a obligației reglementate de art. 6 § 1 din Convenția EDO, câtă vreme argumentele în discuție nu au natura unora principale.

Pentru considerentele, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..

b. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., lecturând sentința civilă atacată din perspectiva respectării, de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., Înalta Curte constată stabilirea, în conținutul, acesteia a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanță sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea de chemare în judecată în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată, prima instanță arătând punctual de ce a respins acțiunea.

c. Verificând, în continuare, criticile recurentului - reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză (art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.) Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, câtă vreme a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, după cercetarea judicioasă a fondului și a probatoriilor administrate, în mod nerelevant încercând recurentul să se prevaleze de aspecte de fapt ori de dispoziții legale dispersate, fără aplicabilitate în speță.

Chestiunea ce generează divergență între părțile litigante este cea a modului în care, în examinarea sesizării formulate de recurentul – reclamant, intimata – pârâtă a efectuat cercetări în vederea identificării, din perspectiva laturii subiective (ca element constitutiv al abaterii disciplinare), a existenței sau inexistenței unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în legătură cu redactarea sentinței pronunțate în dosarul nr. x/3/2020.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește, pe de o parte, că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă intimata - pârâtă a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr.317/2004).

Înalta Curte reține că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr.317/2004 și a prevederilor Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr.317/2004 și de Regulament.

Faptul că, ulterior efectuării unei analize a documentelor existente la filele 40 -73 din dosarul de fond, inspectorul judiciar nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumție relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor, iar în cauza pendinte, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a realizat o examinare a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, procedând la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme, concluzia caracterului complet și suficient al verificărilor realizate pentru pronunțarea soluției de clasare, respectiv de menținere a acestei soluții de către Inspectorul Șef, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar. Contrar celor evocate de recurentul – reclamant, nu s-a reținut nicăieri în cuprinsul hotărârii atacate, că sarcina dovedirii motivelor imputabile ar incumba justițiabilului.

Totodată, se impune evitarea realizării unei confuzii între noțiunea de mijloc de probă în cadrul verificărilor prealabile realizate de inspectorul judiciar și noțiunea de „indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare”, în sensul art. 45 din Legea nr.317/2004, ce vizează o analiză a situației de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr.303/2004.

Se mai reține că, pentru existența indiciilor privind săvârșirea unei abateri disciplinare nu este suficient să se constate că magistratul a comis o faptă de încălcare a unor norme care guvernează activitatea în sistemul judiciar, ci este necesar să se stabilească dacă această faptă a fost comisă de autorul ei sub forma de vinovăție prevăzută de lege, prevederile Legii nr.303/2004 reprezentând normă specială, derogatorie de la prevederile art. 1349 alin. (1) și art. 1351 și urm. C. civ..

Aplicând aceste repere chestiunii în discuție în cauza pendinte, Înalta Curte reține că, în cazul reglementat de art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a reglementat condiția specifică potrivit căreia neredactarea în termen a hotărârii trebuie să fie generată de culpa magistratului, mai exact să îi fie imputabilă acestuia.

Pe cale de consecință, contrar afirmațiilor recurentului – reclamant, simpla întârziere în redactarea unei hotărâri nu generează, de plano, reținerea indiciilor săvârșirii abaterii în discuție, Inspecției Judiciare incumbându-i obligația de a examina, în mod integrat, toate contextele ce au generat o atare întârziere, spre a verifica dacă sunt întrunite toate condițiile constitutive, inclusiv cele aferente laturii subiective, de natură a genera concluzia existenței unor indicii privind săvârșirea unei abateri.

Deși legea nu reglementează criteriile care determină caracterul imputabil sau neimputabil al conduitei de a nu redacta în termen hotărârile judecătorești, se impune a fi subliniat faptul că, prin statuările de ordin principial ce se degajă din cuprinsul jurisprudenței consolidate în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2021, par. 42 a Completului de 5 judecători , Decizia nr. 161/2022 din 20 iunie 2022, par. 57 a Completului de 5 judecători) s-a reținut că îndatorirea ce incumbă judecătorului de a asigura supremația legii, inclusiv sub aspectul respectării termenelor legale ori, finalmente, a termenului rezonabil, presupune asigurarea unui just echilibru între calitatea actului de justiție și gradul de încărcare a activității apt să garanteze satisfacerea interesului public preeminent de înfăptuire a justiției.

Astfel, gradul de încărcare a activității (volumul de activitate), corelat cu alte împrejurări (precum, spre exemplu, alocarea unor atribuții suplimentare, condițiile de la locul de muncă, modul specific de lucru, complexitatea cauzei, situația personală a magistratului) pot constitui cauze obiective care să determine întârzieri în redactarea hotărârilor, de natură a înlătura caracterul imputabil al acestor întârzieri.

Or, astfel de statuări se impun a fi reținute în cauza de față în vederea prezervării principiului securității raporturilor juridice, principiu garantat și prin consecvența de interpretare a legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dat fiind rolul său constituțional de asigurare a aplicării unitare a legii.

Pe cale de consecință, reținerea volumului de activitate drept criteriu de evaluare a caracterului imputabil sau neimputabil al întârzierii reprezintă o corectă interpretare, de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr. 303/2004.

De altfel, și concluziile exprimate în ședința din 05.11.2019 a Comisiei nr.1 – Judecători „Legislație și cooperare interinstituțională” din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii au fost în sensul calificării elementelor indicate mai sus drept cazuri temeinic justificare de nerespectare a termenului de redactare.

Cât privește reperele apte să indice întinderea noțiunii de „volum ridicat de activitate”, mai precis elementele de cuantificare a ceea ce înseamnă un volum suficient de mare spre a genera caracterul neimputabil al întârzierii, Înalta Curte evidențiază faptul că, în interpretarea art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr. 303/2004, în practica judiciară consolidată sus indicată, mecanismul utilizat, alături de altele, este și cel al comparării volumului restanțelor și a termenului de redactare cu cel al judecătorilor care au desfășurat activitatea în aceleași condiții.

Or, un atare mecanism de verificare, corelat cu examinarea datelor concrete generate de aplicația Ecris, a fost aplicat și de judecătorul fondului, astfel încât utilizarea sa corespunde unei corecte aplicări a prevederilor sus indicatului text normativ. După cum s-a arătat mai sus, prin sentința recurată s-a reținut, în mod justificat, relevanța datelor care au indicat o situație generală a întârzierilor în redactare la nivelul secției instanței în care activa judecătorul menționat, cauzată de volumul mare de activitate al respectivei instanțe.

În continuare, se reține că argumentele recurentului – reclamant privind modul de evaluare concretă a cifrelor aferente numărului efectiv al hotărârilor redactate de judecătorul vizat de sesizarea disciplinară, ori raportul dintre acest număr și media dosarelor soluționate/judecător la nivelul JudecătorieiX, nu pot fi valorificate în sensul propus de recurent, întrucât acestea reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie aduse hotărârii atacate, iar nu de nelegalitate. Or, limitele verificărilor ce pot fi efectuate în calea de atac a recursului sunt circumscrise exclusiv aspectelor de nelegalitate, neputând fi examinate și critici de netemeinicie.

Aceleași argumente înlătură și posibilitatea examinării acelor critici evocate de recurentul-reclamant, în diversele paragrafe ale memoriului de recurs, ce vizează modul de analiză a probatoriului administrat, a capacității acestuia de a dovedi elementele de fapt (ex. activitățile privind studierea ședințelor de judecată, a dosarelor, a legislației și jurisprudenței, etc.) ori maniera de evaluare a diverselor aspecte ce intră în sfera exclusivă de apreciere a instanței de fond (temeinicia cererii).

Cât privește alegațiile recurentului-reclamant referitoare la nedovedirea unei legături de cauzalitate între cauzele de natură a înlătura caracterul imputabil (printre care și volumul ridicat de activitate) și neredactarea, în termen, a hotărârii punctuale pronunțate în dosarul nr. x/3/2020, Înalta Curte consideră că o atare legătură a fost evidențiată de instanța de fond prin demersul de examinare a încărcăturii de activitate a judecătorului vizat de sesizare din perioada dintre data pronunțării hotărârii și cea a redactării acesteia, fiind evidențiat faptul că întârzierea în redactarea hotărârii a fost o consecință a acestui volum.

Nefondate sunt și argumentele prin care recurentul - reclamant evocă, cu titlu de indicativ al caracterului imputabil al întârzierii, neaplicarea unei ordini de redactare a hotărârilor judecătorești în raport de criteriul datei pronunțării hotărârilor.

Contrar celor evocate de partea recurentă, prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu impun judecătorului o anumită ordine în efectuarea redactărilor, ci doar un termen pentru îndeplinirea obligațiilor de redactare și semnare a acestora, textul normativ neputând fi extrapolat în sensul propus de recurent. De asemenea, întrucât, în discuție este modul de organizare a activității judecătorului în executarea obligației de redactare, nu își găsesc aplicabilitatea argumentele privind obligația de imparțialitate a justiției, impusă de Constituție.

Cât privește clamarea unor efecte discriminatorii, evocate de recurentul – reclamant drept argumente subsidiare argumentului principal, conform căruia nerespectarea ordinii generate de data pronunțării hotărârii ar reprezenta (în opinia recurentului - reclamant) un indicativ al caracterului imputabil al întârzierii în redactare, Înalta Curte consideră că în lipsa indicării unui criteriu care să îl vizeze pe recurent (precum rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, vârsta sau alte criterii) și care să fi stat la baza demersului imputat instanței, simpla invocare a unei pretinse conduite diferite la adresa sa nu este suficientă spre a genera o analiză în sensul solicitat de recurent. Evocarea, prin răspunsul al întâmpinare, a unui „criteriu arbitrar ales de judecător”, nu îndeplinește condițiile indicării criteriului de discriminare.

În concluzie, se reține că examinarea sesizării recurentului - reclamantului a fost efectuată de intimata - pârâtă în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând, din partea autorității pârâte, o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 alin. (1) lit. r din Legea nr.303/2004, coroborat cu art. 426 alin. (5) C. proc. civ..

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.5, 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 141 din 31 ianuarie 2023 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 141 din 31 ianuarie 2023 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.