Decizia nr. 2666/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 137/2025 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 01.05.2025, sub nr. de dosar x/2/2025, pe rolul Curții de Apel București – Contestații Electorale, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, a formulat contestație împotriva Deciziei BEC xD/30.04.2025 și a Deciziei BEC yD/30.04.2025, emise de către Biroul Electoral Central, solicitând suspendarea de urgență a celor doua decizii BEC, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar pe fond anularea acestora că fiind abuzive și nelegale, cu suspendarea până la soluționarea definitivă a cauzei, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 137/2025 din 1 mai 2025, Curtea de Apel București - Contestații Electorale a respins contestația formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, ca neîntemeiată și a respins cererea de suspendare a efectelor Deciziei nr.xD/30.04.2025, precum și a Deciziei nr.yD/30.04.2025, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 137/2025 din 1 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - Contestații Electorale, a declarat recurs recurentul-reclamant A, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. pr. civ., solicitând admiterea recursului și anularea deciziei BEC contestată. Recurentul-reclamant a învederat că postarea în cauză este un material de opinie jurnalistică, însoțit de un sondaj tehnic online, care exprimă o opinie jurnalistică într-un context politic, formă de exprimare protejată ferm de jurisprudența CEDO. BEC a apreciat în mod arbitrar că această opinie este „denigratoare” și a luat o decizie restrictivă natura conținutului, în absența unei fundamentări sau macara unei precizări clare. BEC nu a indicat în decizie și nici Curtea de Apel nu a judecat pe fond în ce constă „denigrarea”, care sunt cuvintele „denigratoare” și nici dacă există o bază factuală solidă pentru aceste afirmații, astfel încât să poată lua o decizie justă, conformă cu principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul activităților jurnalistice. În opinia recurentului-reclamant, BEC a aplicat greșit jurisprudența CEDO în motivarea deciziei și a invocat parțial și tendențios Ghidul privind art. 10 din CEDO, omițând deliberat paragrafe esențiale în care Curtea precizează că libertatea de exprimare este și mai importantă în context electoral, întrucât permite o dezbatere liberă a ideilor și evaluarea critică a candidaților, iar în acest sens a invocat cauzele Lingens c. Austria și Thoma c. Luxemburg. Postarea în discuție conține o opinie jurnalistică ce are în spate o bază factuală solidă. Textul în cauză nu constituie un material de propagandă, ci exprimă o temere personala și generală față de o posibilă orientare nefastă tării noastre și democrației. Orice tentativă de a sancționa astfel de opinii constituie o formă de cenzură, contrară atât Constituției, cât și practicii europene. Marja de apreciere nu este absolută, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut marja de apreciere a statelor în organizarea alegerilor, dar a sancționat restricțiile disproporționate și nejustificate în mod concret. În speță, BEC nu a demonstrat în ce fel postarea sa afectează efectiv echitatea alegerilor sau cum ar distorsiona libera formare a opiniei publice. Lipsa unei motivări punctuale și clare duce la arbitrar și abuz de putere administrativă. BEC trebuia să indice expresiile considerate „denigratoare”, astfel încât instanța să se poată pronunța asupra caracterului denigrator presupus de BEC. Curtea de Apel avea datoria să se aplece asupra conținutului textului de descriere și să judece dacă, în acest context electoral și având în vedere notorietatea legăturilor candidatului B cu Rusia, acest text este sau nu în limitele stabilite de CEDO pentru jurnaliști. Analizând multitudinea informațiilor apărute în spațiul public pe tema aceasta și seriozitatea lor, este imposibil să nu se constate că, mai ales în preajma alegerilor, opiniile bazate pe aceste informații sunt necesare informării corecte a publicului care este chemat să voteze pentru cea mai înaltă funcție în stat. Cu privire la aceste aspecte, caracterul extremist putinist al partidului X și candidatului B a făcut obiectul a mii de art. de presă în ultimii ani, iar recurentul-reclamant a enumerat o serie dintre acestea. Mai mult, candidatul B are interdicție de a intra în (...) și (...) tocmai din cauza unor întâlniri cu spionii ruși. Sunt mii de art. și postări pe rețele sociale cu acest subiect, această stare de fapt demonstrând în opinia recurentului-reclamant două aspecte esențiale: 1. Având în vedere notorietatea subiectului și dezbaterea intensă din societate, este evident că postarea mea nu poate afecta în niciun fel alegerile, așa cum a reținuit BEC abuziv și nu a deslușit instanța de fond. 2. Există o bază factuală mai mult decât solidă care justifică opinia jurnalistică a „candidatului putinist”, pe cale de consecință nu suntem în fața vreunei „denigrări” așa cum eronat a susținut BEC și nu a deslușit instanța de fond.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Biroul Electoral Central a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare Prin cererea de recurs recurentul-reclamant a formulat și o Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere faptul că legislația românească invocată de BEC și pe care își bazează decizia instanța de fond, contravine principiilor libertății de exprimare stabilite prin legislația europeană, iar în acest sens a invocat și prevederile art. 148 alin. (2) din Constituția României. II. Soluția instanței de recurs II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra excepției nulității Înalta Curte constată că intimatul-pârât Biroul Electoral Central a înțeles să invoce excepția nemotivării recursului în raport de lipsa motivelor de recurs anterior comunicării acestora către această parte, or, la dosarul cauzei au fost înregistrate cu respectarea termenului legal de 5 zile de la data comunicării hotărârii instanței de fond motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant, iar argumentele de ordin critic formulate de acesta se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. pr. civ. În consecință, excepția nulității urmează să fie respinsă. II.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată de recurentul - reclamant A, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile”. Aplicând aceste principii la cauza de față, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene are un caracter formal, nefiind indicată întrebarea preliminară cu care ar trebui sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene și nici prezentate argumentele care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale și cu situația de fapt reținută în cauză. Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE va fi respinsă, dată fiind lipsa caracterului util al răspunsului pentru soluționarea cauzei. II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A este fondat, pentru următoarele considerente: În fapt, reclamantul A a formulat contestație împotriva Deciziilor BEC xD/30.04.2025 și yD/30.04.2025, emise de Biroul Electoral Central. Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate și în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A este întemeiat, urmând a-l admite, motivat de următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. pr. civ., hotărârea va cuprinde „considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Art. 175 din același cod statuează că: „(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară." Totodată, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ., prevăd că se poate cere casarea hotărârii „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Se constată că, prin sentința ce formează obiectul recursului, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului reținând că în mod legal pârâtul a emis deciziile atacate, apreciind ca fiind corect aplicate dispozițiile legale incidente în cauză prin raportare la o situație de fapt care nu este pe deplin stabilită în speță. Astfel, hotărârea prezintă considerente teoretice în susținerea concluziei că mesajele propagate de reclamant au un caracter discriminator și defăimător cu privire la unul dintre competitorii electorali, de natură a transmite electoratului o imagine deformată, lipsită de bază factuală, cu privire la acest candidat, fără însă ca instanța să analizeze în concret situația de fapt, respectiv fără să indice care sunt în concret acele informații și mesaje la care face referire și pe care dintre competitorii electorali privesc. O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, de natură a conduce la pronunțarea unei hotărâri lacunare sub aspectul motivelor pe care se sprijină și care nu face posibilă exercitarea controlului de legalitate, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiul de față. În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurare în raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurent în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., acestea urmând a fi examinate de către prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei, conform art. 501 alin. (3) C. pr. civ. Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. pr. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității, va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, va admite recursul, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.