Decizia nr. 2248/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 97/2025 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cauza dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.04.2025, pe rolul Curții de Apel București – Contestații Electorale, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul BIROUL ELECTORAL CENTRAL (BEC), contestație împotriva Deciziei Biroului Electoral Central nr. 278D/12.04.2025, solicitând anularea acestei decizii.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 97 din 17 aprilie 2025, Curtea de Apel București – Contestații Electorale a respins cererea de intervenție accesorie a domnului B. ca inadmisibilă, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. pentru lipsa calității de reprezentant.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 97 din 17 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București – Contestații Electorale au formulat recurs A. și B.. 3.1. Recursul formulat de A. (A.) Recurenta-reclamantă A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea contestației cu consecința anulării deciziei BEC nr. 278D/12.04.2025. În motivare, a arătat în esență că în mod greșit instanța de fond a reținut lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului partidului A., respectiv a doamnei C., motivat de faptul că aceasta nu are un mandat acordat de președintele partidului, ci din partea Biroului Național și că, numai președintele partidului are atribuția de a reprezenta formațiunea politică în relația cu terții. Totodată, recurenta-reclamantă A., prin avocat C., critică și respingerea de către instanța de fond a apărărilor în ceea ce privește conflictul de interese și lipsa calității de reprezentant a domnului avocat D., cu motivarea că o astfel de chestiune poate fi tranșată numai pe calea dreptului comun. A susținut că puterea Biroului Național de reprezentare și conducere este superioară celei ale Președintelui, aspect care reiese din prevederile statutare de la art. 54 alin. (1) lit. a) din Statutul A.. De asemenea, a mai arătat că Biroul Național și Președintele sunt aleși de Congres, Președintele reprezintă partidul în relația cu terții, însă apreciază că Biroul Național este organul de conducere, situație care rezultă în mod expres din prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 14/2003. A învederat că, din coroborarea disp. art. 54 alin. (1) din Statutul A. cu cele cuprinse la art. 53 alin. (1), (3) și 6 din Statutul A., rezultă că Biroul Național este structura executivă ce conduce partidul între congrese, iar Președintele nu poate lua decizii care contravin Biroului Național. A mai arătat că în ipoteza unui conflict între voința individuală a Președintelui și voința forului colegial de conducere primează voința acestuia din urmă. Președintele este membru de drept al Biroului Național, bucurându-se de egalitate în dreptul de vot cu oricare alt membru al Biroului. A susținut că potrivit art. 56 alin. (1) din Statutul A., președintele A. coordonează activitatea Biroului Național A., astfel că acesta nu poate fi pe poziție de superioritate față de acesta. Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 10 lit. n) și art. 13 din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice a concluzionând că, raportat la prevederile art. 56 lit. c) din Statut doar președintele partidului are drept de reprezentare în relația cu terții, iar potrivit art. 60 lit. g) vicepreședinții pot prelua prin mandat de la președinte oricare dintre atribuțiile președintelui stabilite la art. 56 din Statut. A mai arătat că a decide că o decizie a Biroului Național nu poate produce efecte față de terți, echivalează cu a goli de conținut principala atribuție de conducere a organului executiv astfel cum aceasta este reglementată de art. 13 din Legea nr. 14/2003 și art. 54 lit. a) din Statut. Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de fond și din prisma reținerii calității de reprezentant a avocatului D., având în vedere conflictul de interese în care se află Președintele partidului A., E., în calitate de reprezentant, cu A., în calitate de reprezentat, în temeiul art. 1303 și art. 1304 C. civ.. A solicitat anularea contractului de reprezentare al avocatului D., ca fiind dat de reprezentantul Președinte E., aflat în conflict de interese cu reprezentatul A. și înlăturarea tuturor apărărilor și a actelor procesuale efectuate de acesta în cauză. 3.2. Recursul formulat de recurentul-petent B. Recurentul-petent B. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, și în rejudecare, admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie și admiterea pe fond a acesteia formulate în sprijinul Biroului Electoral Central. În motivare, a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept procesual, reținând în mod nelegal faptul că acesta nu deține un interes propriu. A apreciat că, în cazul contenciosului electoral, interesul se prezumă iuris et de iure, fiind guvernat de preeminența interesului public, și anume respectarea legalității procedurilor electorale pentru alegerea Președintelui României, acesta fiind deschis oricărei persoane, independent de vreo vătămare. Recurentul-petent a apreciat că interesul său este dovedit, deținând calitatea de membru al F., partid care îl susține politic pe domnul G. la alegerile pentru Președintele României din 2025, iar în sprijinul principalului contracandidat al domnului G. – domnul H. – se face propagandă electorală ilegală. De asemenea, recurentul a considerat că în mod greșit instanța de fond a reținut că preferințele sale electorale (domnul H. să nu ajungă Președinte; alegerile să se desfășoare într-un cadru strict de legalitate și constituționalitate pentru a evita anularea alegerilor cum s-a întâmplat în precedent) nu ar reprezenta un interes determinat, ci unul abstract. Totodată, a mai susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că acesta a intervenit pentru o jurisprudență favorabilă.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Biroul Electoral Central a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nemotivării în termen a ambelor recursuri, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate. Recurentul-petent B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de A. prin care a invocat excepția lipsei de interes a acestui recurs.

Procedura de soluționare a recursului Potrivit art. 68 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României: "(1) Judecarea de către instanțe a cererilor prevăzute de prezenta lege se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanța președințială, cu participarea obligatorie a procurorului." În ceea ce privește regulile stabilite de lege pentru ordonanța președințială, dispozițiile art. 999 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd următoarele: "În vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere și de pe actele care o însoțesc. Întâmpinarea nu este obligatorie." Reține Înalta Curte că judecata cauzei se realizează potrivit procedurii de urgență comunicarea actelor de procedură desfășurându-se în condițiile art. 154 alin. (6) din C. proc. civ. prin poștă electronică. La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nemotivării în termen a recursului pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Examinând cu prioritate excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de domnul avocat D., în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de A., prin avocat doamna C., aceasta fiind semnată de către doamna avocat, la dosarul cauzei fiind depusă împuternicirea avocațială seria x/14.04.2025 prin care este împuternicită pentru reprezentare doamna avocat C. de către A.. Contractul de asistență juridică a fost semnat de către Secretarul General al partidului, respectiv domnul I., în baza deciziei nr. 127/2025 a Biroului Național al A., prin care acesta a fost împuternicit să semneze orice tip de contracte, inclusiv contracte de asistență juridică pentru a se realiza cereri de chemare în judecată, atunci când Partidul consideră necesar acest lucru. Totodată, Înalta Curte reține că, prin aceeași cerere, doamna avocat C. a solicitat aplicarea prevederilor art. 1303 și 1304 C. civ., respectiv de anulare a contractului de reprezentare a domnului avocat D., urmare a faptului că mandatul acestuia a fost dat de către reprezentantul Președinte E., aflat în conflict de interes cu reprezentatul A., solicitare cu privire la care Curtea de Apel a constatat că este o veritabilă acțiune în anulare, neputând fi analizată în acest cadru procesual. Prin sentința recurată, judecătorul fondului a admis excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, respectiv a doamnei avocat C., apreciind că persoana care poate angaja A., în raporturile cu autoritățile publice și cu terțe persoane, este președintele înscris în evidențele publice, în speță în Registrul partidelor politice, respectiv doamna E., și nu vicepreședintele partidului. De asemenea, judecătorul fondului a constatat că mandatul de reprezentare acordat domnului avocat D. a fost dat de către reprezentantul legal al partidului, în conformitate cu prevederile Statutului, iar la dosarul cauzei a fost depusă împuternicirea avocațială, facând dovada calității de reprezentant a domnului avocat, în condițiile art. 151 alin. (2) C. proc. civ. În ședința publică din 30 aprilie 2024, avocatul D. a invocat, în fața Înaltei Curți, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, respectiv a doamnei avocat C., solicitând anularea recursului ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant. Înalta Curte reține distincția dintre cele două situații expuse mai sus, în sensul că instanța fondului a constatat că doamna avocat C. nu are mandat de reprezentare valid și a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, potrivit susținerilor domnului avocat D., Înalta Curte ar trebui să rețină că aceasta nu ar avea calitate de reprezentant nici în formularea recursului. Însă, contrar argumentelor aduse în susținerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre împotriva căreia, părțile aflate în proces care justifică un interes, potrivit dispozițiilor art. 458 C. proc. civ., pot exercita cale de atac, în speță, recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Astfel, Înalta Curte, pentru asigurarea dreptului la o cale de atac împotriva primei hotărâri și a se asigura dublul grad de jurisdicție, constată că, având împuternicire avocațială depusă la dosar, doamna avocat C. justifică interesul de a ataca soluția pronunțată de instanță, aceasta fiindu-i nefavorabilă. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de domnul avocat D.. În ceea ce privește recursul recurentei-reclamante A., cu titlu preliminar trebuie subliniat că, potrivit art. 488 alin. (1) raportat la art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate a hotărârii instanței ierarhic inferioare care au aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare ce sunt reglementate în mod exhaustiv la pct. 1-8 din cuprinsul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin intermediul motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte reține că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă critică soluția instanței, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru greșita admitere a excepției lipsei calității de reprezentant și pentru greșita respingerea de către instanța de fond a apărărilor în ceea ce privește conflictul de interese și lipsa calității de reprezentant a domnului avocat D.. Analizând înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, iar criticile ce vizează soluția instanței nu au caracterul unor veritabile critici cu privire la sentință, nu rezultă modul concret al încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material de către prima instanță, motivele invocate reprezintă reiterarea acelorași susțineri din fața instanței de fond, simpla nemulțumire a părții nefiind suficientă pentru a justifica necesitatea reformării sentinței din această perspectivă. Așa cum a reținut în mod just instanța de fond, analizând dispozițiile art. 54 lit. a) și d) din Statut, Înalta Curte constată că Biroul Național nu are atribuții de reprezentare în relațiile cu autoritățile publice și cu terții deoarece se prevede în mod clar faptul că se prezumă că Biroul Național are orice alte atribuții, însă, cu excepția celor date în mod expres în competența altui organ de conducere. Totodată, Înalta Curte reține dispozițiile art. 56 lit. c) coroborate cu dispozițiile art. 60 lit. g) din Statut potrivit cu care atribuția de reprezentare a fost dată în mod expres și exclusiv Președintelui Partidului, atribuție de reprezentare care poate fi preluată de către vicepreședinții partidului, însă numai prin mandat acordat de către Președintele partidului. Având în vedere că în cauza de față nu s-a făcut dovada unei delegări sau preluări a acestei atribuții de reprezentare, judecătorul fondului în mod corect a apreciat că persoana care poate angaja A., în raporturile cu autoritățile publice și cu terțe persoane, este președintele înscris în evidențele publice, în speță în Registrul partidelor politice, respectiv doamna E., Biroul Național neavând, conform Legii speciale nr. 14/2003 și Statutului A., competența de reprezentare a partidului, în raporturile cu autoritățile publice și cu terțe persoane. Dispozițiile art. 10 lit. n) din Legea nr. 14/2003 prevăd următoarele: "art.

Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu: (...) n) organul care reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice și terți:", iar art. 13 din aceeași lege prevede: " (1)Adunarea generală a membrilor și organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere ale partidului politic și ale eventualelor organizații teritoriale ale sale. Conducerile organizațiilor teritoriale se aleg pentru o perioadă determinată, prevăzută de statut. (2) Statutul poate prevedea și ale organe, cu atribuții formulate explicit." Înalta Curte apreciază că argumentele susținute de recurenta-reclamantă, în ceea ce privește greșita interpretare a prevederilor art. 10 lit. n) și art. 13 din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, nu pot fi primite în sensul în care aceste dispoziții nu conduc la concluzia că Biroul Național are atribuții de reprezentare, legea fiind clară cu privire la aceste aspecte. De asemenea, contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia Președintelui de partid de acordare a mandatului de reprezentare avocatului nu contravine voinței Biroului Național, aceasta fiind o atribuție a Președintelui stabilită în mod expres prin statut, scopul structurării atribuțiilor și procedurilor între Biroul Național și Președinte, fiind acela de a nu exista o suprapunere între atribuțiile acestor organe de conducere. Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește conflictul de interese între reprezentantul E. și reprezentantul A., nu este întemeiat. Având în vedere, pe de o parte, faptul că nu a fost indicată în concret încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1303 și 1304 C. civ., de către instanța de fond, iar pe de altă parte, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv anularea deciziei BEC nr. 278D/12.04.2025, Înalta Curte apreciază că cererea de anulare a contractului de reprezentare a domnului de avocat D. nu poate fi soluționată în procedura de urgență destinată materiei contestațiilor electorale privind alegerea Președintelui României, fiind, într-adevăr, astfel cum a reținut în mod corect și instanța fondului, o acțiune în anulare. Totodată, Înalta Curte reține și că Decizia nr. 127/14.04.2025 prin care a fost acordat mandatul doamnei avocat C. de către Secretarul General al partidului a fost anulată prin sentința civilă nr. 112 din 17 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București – Contestații Electorale, nedefinitivă la acest moment, aspect ce creează o aparență de nelegalitate a mandatului de reprezentare acordat doamnei avocat C., hotărârea Curții de Apel dobândind, provizoriu, până la rămânerea definitivă a hotărârii, autoritate de lucru judecat. Cu privire la recursul recurentului-petent B., Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, judecătorul fondului a respins cererea de intervenție accesorie formulată de petentul B. ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 61 alin. (3) C. proc. civ., față de neinvocarea un interes propriu pentru a interveni în cauză. Înalta Curte constată că intervenientul accesoriu nu face decât să sprijine apărarea uneia dintre părți, astfel cum prevede art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., urmărind ca aceasta să obțină o soluție favorabilă. Dar scopul unui asemenea demers de susținere a unei anumite părți din proces nu poate fi pur abstract, ci trebuie să servească, în cele din urmă, interesului însuși al intervenientului accesoriu. Într-o asemenea situație, interesul nu mai este direct, ca în cazul intervenției principale, ci este un interes mediat, determinat de necesitatea intervenientului de a preveni eventualele consecințe prejudiciabile pentru propriile drepturi și interese pe care le-ar putea avea hotărârea ce ar urma să se pronunțe împotriva părții în apărarea căreia intervine pe cale accesorie. Cu alte cuvinte, deși nu poate proba un interes imediat, în strânsă legătură cu dreptul aflat în litigiu, persoanei care solicită să intervină în proces în interesul uneia dintre părți i se va admite cererea dacă va demonstra chiar și un interes de perspectivă, dar propriu, și anume acela de a evita posibilele efecte negative viitoare care s-ar putea produce asupra drepturilor sau intereselor sale legitime în ipoteza în care partea în apărarea căreia intervine ar pierde procesul. Înalta Curte reține că interesul petentului B., astfel cum a menționat acesta prin cererea de recurs, rezidă în 2 aspecte: "domnul H. să nu ajungă Președinte și alegerile să se desfășoare într-un cadru strict de legalitate și constituționalitate pentru a evita anularea alegerilor cum s-a întâmplat în precedent." Față de obiectul cererii de chemare în judecare, respectiv anularea deciziei BEC nr. 278/2025, emisă de Biroul Electoral Central ca urmare a plângerii formulate de J., Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că petentul B. nu a justificat un interes propriu de a interveni în cauză, în sensul că nu a indicat în mod concret care sunt împrejurările în care situația juridică a acestuia ar putea fi influențată de soluția privind anularea Deciziei nr. 278D/2025 emisă de Biroul Electoral Central. Argumentele prezentate de către petent nu susțin un interes propriu, determinat, ci un interes general, abstract. Condiția justificării unui interes, fie că este direct sau indirect, imediat sau ulterior, este una dintre condițiile obligatorii ale oricărei cereri formulate în justiție. În acest sens, art. 33 din C. proc. civ. impune, de principiu, ca interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Același text reglementează însă, în teza doua, și situația în care, deși interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. În ipoteza în care orice persoană ar putea interveni în orice proces, indiferent de obiectul acestuia și de părțile implicate și indiferent dacă ar justifica vreun interes sau nu, accesul la justiție și-ar pierde capacitatea de a contribui la realizarea statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituție, vulnerabilizând actul de justiție prin posibilele abuzuri și comportamente procesuale excesive. Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-petent B. ca nefondat și nu va mai analiza în rest cererea de recurs și excepțiile invocate, apreciind că acesta nu are, pe cale de consecință, calitate de parte în prezenta cauză. Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă și de către recurentul-petent nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 7. Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, va respinge recursurile declarat de recurenta-reclamantă A. și de recurentul-petent B. ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,