ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2249/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 aprilie 2025 pe rolul Curții de Apel București - Contestații electorale, reclamantul A a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central (BEC), contestație împotriva Deciziei Biroului Electoral Central nr. xD/12.04.2025, solicitând anularea acestei decizii. La data de 16 aprilie 2025, B a depus cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Biroul Electoral Central. La aceeași dată a depus cerere de intervenție și C, prin președinte D, în interesul pârâtului Biroul Electoral Central.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 98 din 17 aprilie 2025, Curtea de Apel București - Contestații electorale a dispus următoarele: - a respins cererea de intervenție accesorie a domnului B, ca inadmisibilă; - a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de intervenție accesorie formulată de C invocată de reclamant, ca neîntemeiată; - a respins excepția nulității cererii de intervenție accesorie formulată de C în interesul pârâtului Biroul Electoral Central invocată de către reclamant, ca neîntemeiată; - a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de C în interesul pârâtului Biroul Electoral Central; - a respins excepția lipsei de interes a reclamantului invocată de către intervenienta C, ca neîntemeiată; - a respins cererea principală formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, ca neîntemeiată; - a admis cererea de intervenție formulată de C în interesul pârâtului Biroul Electoral Central.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 98 din 17 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - Contestații electorale, au declarat recurs principal recurentul-reclamant A, recurentul-intervenient C și recurentul-terț intervenient B, acesta din urmă formulând și recurs incident. 3.1. Recurentul-reclamant A a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința anulării Deciziei contestate a BEC nr. 278D/12.04.2025. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, că, în mod nelegal instanța de fond a retinut că partidul C, cât și membrii acestuia aveau obligația de a susține, în cadrul campaniei electorale, candidatul propriu și nu un alt candidat independent. Sub acest aspect, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale din Legea nr. 370/2004, cu privire la ceea ce înseamnă propunere de candidatura și ceea ce înseamnă susținere - exprimare de opinie politică. În opinia recurentului-reclamant, Partidul C nu poate să își formeze și exprime voința politică, decât prin intermediul membrilor săi, cărora nu le poate fi limitat dreptul de asociere garantat de art. 40 alin. (1) din Constituția României și nici dreptul la liberă exprimare garantat de art. 30 alin. (1) și (2) din Constituția României, astfel că, atât Decizia Biroului Electoral Central nr. xD/12.04.2025, cât și hotărârea instanței de fond, aduc o atingere directă dreptului de asociere și dreptului la liberă exprimare a acestuia, în sensul că împiedică, ba chiar interzice, realizarea voinței politice a partidului C a cărui membru este - pe cale de consecință justifică un interes în promovarea recursului și a contestației. Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susținut că, în concret, instanta de fond nu a indicat nicio prevedere din care să rezulte că BEC ar putea să aprecieze asupra conduitei politice a unui partid. Instanța de fond redă doar prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 1/2025 conform cărora BEC este autoritate relevantă în sensul Regulamentului 2022/2065 și Regulamentului 2024/900. Or, competența BEC vizează doar conținutul materialelor de publicitate electorală și nu acte juridice și fapte juridice extrinseci care au dus la generarea acestui conținut. Recurentul-reclamant a mai arătat și că, în raport de dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE, ale art. 17 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 1/2025, ale art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 50/2024, precum și ale art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României, BEC nu are competența de a intra și a reglementa viața internă a oricărei formațiuni politice din România, inclusiv, dar fără a se limita la C și nici dreptul acestuia de a se manifesta și exprima voința politică, acestea fiind o încălcare a art. 8 și 53 din Constituție și art. 2 din Legea nr. 14/2003 și a drepturilor acestuia, respectiv dreptul exercițiului drepturilor politice, dreptul de asociere (art. 40 și libertatea de exprimare (art. 30 garantate de Constituție. În opinia recurentului-reclamant, BEC și instanța de judecată nu pot decide, în contra voinței politice, exprimate intern în cadrul C, de către membrii săi inclusiv acesta, în sensul de a invalida decizia de retragere a sprijinului politic al propriului candidat și de a interzice susținerii unui alt candidat - pentru că acest lucru ar echivala cu substituirea BEC și a instanței în voința politică a unui partid, în voința politică a acestuia, aspect nepermis într-o societate democratică. Atât retragerea sprijinului politic al propriului candidat, cât și susținerea declarativă a unui alt candidat sunt acțiuni permise de lege și de statutul C, fiind decizii de oportunitate politică, luate de membrii precum acesta, și nu pot fi cenzurate de instanță, cu atât mai puțin printr-o interpretare largă a Legii nr. 370/2004 în contra literei și spiritului legii. Recurentul-reclamant a mai arătat și că temeiurile de drept invocate de BEC, respectiv art. 4 alin. (1) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, coroborate cu pct. 38 din Programul calendaristic aprobat prin H.G. nr. 17/2025 și de Decizia BEC nr. xD/26.02.2025, nu susțin/nu dovedesc interdicția instituită prin Decizia contestată. Aplicând greșit și extensiv, dincolo de spiritul și litera prevederilor art. 4 și 27 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal faptul că, în mod corect a decis Biroul Electoral Central că, atât timp cât partidul C are deja un candidat care participă în competiția electorală pentru alegerea Președintelui României din anul 2025, cu respectarea prevederilor legale anterior analizate, respectiv doamna D, același partid politic nu poate face campanie electorală în favoarea unui alt candidat, întrucât, Curtea consideră că, în acest mod, s-ar eluda dispozițiile art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 27 alin. (1), prin raportare la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004. Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 8 din Constituție și art. 2 din Legea nr. 14/2003, cu mențiunea că toate interdicțiile aplicate partidului prin Decizia contestată îi sunt în mod corespondent și identic aplicate și acestuia, fiindu-i limitate drepturile garantate constituțional, respectiv dreptul exercițiului drepturilor politice, dreptul de asociere și libertatea de exprimare. În opinia recurentului-reclamant, instanța de fond a apreciat în mod greșit netemeinic și nelegal că în această ipoteză specifică, nu se poate prevala de protecția conferită de dreptul la liberă exprimare prevăzut de legea fundamentală, la art. 30 din Constituția României și de art. 10 din CEDO, întrucât, acest drept intră în conflict cu alte drepturi fundamentale, respectiv cele consacrate în materie electorală și, anume, dreptul de vot și dreptul de a fi ales, reglementate de art. 36 și 37 din Constituția României, în considerarea principiului egalității de tratament pentru toți cetățenii în exercitarea dreptului lor de vot și a principiului integrității competiției politice și electorale, după cum s-a statuat și în Ghidul privind art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la liberă exprimare garantate de art. 30 din Constituție și de art. 10 din CEDO sunt drepturi esențiale pentru funcționarea unei societăți democratice, cu atât mai mult cu cât acestea exprimă opinii politice în cursul unei campanii electorale. Astfel, ele nu pot fi restrânse decât în condițiile art. 53 din Constituție, neexistând o astfel de restrângere sau interdicție în prezenta cauză și neputând fi dată o asemenea interdicție printr-o decizie BEC sau decizia unei instanțe. Recurentul-reclamant a mai apreciat și că nu sunt încălcate prevederile art. 4 alin. (1) și ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, precum și ale art. 36 alin. (7) din Legea nr. 334/2006, așa cum în mod greșit au reținut BEC și instanța de fond. Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susținut că Decizia Biroului Electoral Central nr. xD/12.04.2025 este nelegală impunându-se anularea acesteia pentru lipsa motivării. În acest context, a arătat că, având în vedere natura juridică a Deciziei Biroului Electoral Central nr. xD/12.04.2025, aceasta nu este un simplu act administrativ ci prin analogie are natura juridică a unei hotărâri judecătorești în contenciosul electoral. Pentru aceste motive a considerat că se impun a fi reținute și argumentele exprimate în practica judiciară și în doctrină referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, inclusiv cu trimitere la respectarea dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO. 3.2. Recurentul-terț intervenient B a declarat recurs principal în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând, admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie și admiterea pe fond a cererii de intervenție accesorie formulată în sprijinul Biroului Electoral Central. Acesta a mai menționat că solicită doar casarea în parte a sentinței, iar nu trimiterea spre rejudecare a cauzei prin desființarea de drept a sentinței, conform art. 64 alin. (4) C. proc. civ., pe care o solicită doar în ipoteza în care se va admite și recursul C, ținând seama și de faptul că, potrivit principiului non reformatio in peius, consacrat de art. 481 C. proc. civ., o astfel de solicitare ar înrăutăți situația părții pentru care a intervenit, respectiv Biroul Electoral Central. În opinia recurentului, în mod greșit a reținut instanța că nu deține un interes propriu, deși în susținerea cererii de intervenție accesorie a invocat suficiente argumente care să justifice împrocesuarea sa ca parte în acest dosar. În primul rând, interesul se prezumă iuris et de iure în cazul contenciosului electoral, fiind guvernat de preeminența interesului public, și anume respectarea legalității procedurilor electorale pentru alegerea Președintelui României, acesta fiind deschis oricărei persoane, independent de vreo vătămare, astfel cum rezultă din economia mai multor prevederi în materie, spre exemplu art. 6 alin. (4), art. 31 alin. (1) și art. 42 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 sau art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025. De asemenea, interesul său este dovedit, deținând calitatea de membru al E, conform cererii de adeziune nr. 03169/17.01.2025, anexată cererii de intervenție accesorie. Or, este de notorietate că E îl susține politic pe domnul F la alegerile pentru Președintele României din anul 2025, acesta având nu doar facultatea, dar și obligația de a acționa în concordanță cu obiectivele și strategiile politice ale Partidului. Câtă vreme în sprijinul principalului contracandidat al său- domnul G -se face propagandă electorală ilegală, rezultă cu puterea evidenței că electoratul poate fi influențat și manipulat pentru a-l vota pe dânsul în detrimentul domnului F și, drept urmare, are interesul de a interveni pentru înlăturarea acestei situații. De asemenea, în mod greșit a reținut instanța că preferințele sale electorale, respectiv ca domnul G să nu ajungă Președinte, precum și ca alegerile să se desfășoare într-un cadru strict de legalitate și constituționalitate pentru a evita anularea alegerilor cum s-a întâmplat în precedent, nu ar conta un interes determinat, ci unul abstract. Interesul nu este abstract, fiind evident faptul că, în calitate de cetățean cu drept de vot, poate exercita orice demers legal pentru a își satisface dorințele electorale, respectiv ca G să nu ajungă Președinte. De altfel, a realizat și alte demersuri procesuale pentru a nu-l vedea în postura de Președinte pe domnul G, în acest sens, fiind și contestația împotriva înregistrării candidaturile sale, respinsă prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 6/2025, acest aspect dovedind și interesul propriu. Nu în ultimul rând, în mod greșit a reținut instanța de fond că a intervenit pentru o jurisprudență favorabilă, fiindcă în speță nu era vorba de repartizarea contestațiilor către alte completuri de judecată ca să vorbim de o jurisprudență pe care ar fi dorit să o unifice, cele 3 dosare (x/2/2025, y/2/2025, z/2/2025) fiind repartizate aceluiași complet. Recurentul-terț intervenient a înțeles să formuleze și recurs incident, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea în parte a sentinței civile recurate și admiterea excepției lipsei de interes a domnului A, acesta neavând un interes legitim.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Biroul Electoral Central pentru alegerea Președintelui României din anul 2025a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate și păstrarea în tot a sentinței recurate. Intimata-intervenientă C a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes în formularea recursului de către recurentul-reclamant și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare Prin cererea de recurs recurentul-reclamant a formulat și o Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la o întrebare formulată, respectiv: „1. Dacă, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 2024/900 privind al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public-țintă în publicitatea politică, în interpretarea în spiritul și litera acestui Regulament, raportat la prevederile art. 3 pct. 4 din Regulamentul care definește noțiunea de “actor politic” coroborat cu art. 25 din Regulament, este suficientă calificarea unei persoane drept “actor politic” pentru a-i fi limitat dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE și, pe cale de consecință, să i se elimine orice conținut pe care îl postează acesta pe o platformă online mare prin emiterea unui ordin de a acționa, de către o autoritate relevantă, sau se impune o analiză mai temeinică pentru garantarea dreptului la liberă exprimare în conformitate cu considerentele 30, 49 și 50 din Regulament?” II. Soluția instanței de recurs II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra excepțiilor lipsei de interes și calității procesuale active Cu prioritate, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond privind respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes a reclamantului a rămas definitivă în condițiile în care nu a fost atacată în cauză, intimata-intervenientă C neformulând un recurs în acest sens. Totodată, în ceea ce privește o eventuală lipsă de interes a recurentului-reclamant în declararea și susținerea recursului, aceasta nu poate fi reținută, raportat la prevederile art. 33 C. proc. civ. și la soluția de respingere de către instanța de fond a cererii sale de chemare în judecată, acesta având interesul de a formula calea de atac dedusă judecății în cauză. Prin urmare, se impune respingerea excepției lipsei de interes în susținerea recursului. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Totodată, art. 458 C. proc. civ. prevede că pot fi exercitate căile de atac numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane. Constatând Înalta Curte că A a avut calitatea de parte la judecata fondului, în temeiul dispozițiilor mai sus arătate, urmează să respingă și excepția lipsei calității procesuale active în recurs. II.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată și motivată de recurentul - reclamant A, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile”. Aplicând aceste principii la cauza de față, Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, nefiind prezentate de recurentul-reclamant argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale și cu situația de fapt reținută în cauză. Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE va fi respinsă, dată fiind lipsa caracterului util al răspunsului pentru soluționarea cauzei. II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs declarate de terțul intervenient B Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel, Înalta Curte reține că, deși natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, terțul nu devine un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit, ci trebuie să își justifice interesul său propriu, legitim și actual în participarea la judecata procesului. Așadar, chiar și în ipoteza cererii de intervenție accesorie, terțul trebuie să justifice un interes personal și determinat, care constă în apărarea unui drept sau interes propriu, suplimentar dreptului părții în folosul căreia a intervenit. Or, așa cum a reținut și instanța de fond, obiectul contestației deduse judecății în cauză îl reprezintă anularea Deciziei BEC nr. z/2025, o decizie emisă de Biroul Electoral Central ca urmare a plângerii formulate de H, astfel că terțul nu poate justifica interesul în formularea cererii de intervenție accesorie prin faptul că există pe rolul instanțelor judecătorești contestații formulate împotriva unor decizii BEC emise ca urmare a unor plângeri formulate de acesta, iar simplul fapt că argumentele expuse de Biroul Electoral Central, în motivarea acestor decizii, sunt asemănătoare, nu justifică interesul petentului de a interveni în prezenta cauză. Totodată, deși susține că, în calitate de membru al E, interesul acestuia este ca domnul F să fie ales președinte, în detrimentul domnului G, instanța de recurs reține că partidul al cărui membru susține că este nu are propus niciun candidat la alegerile prezidențiale, domnul F fiind așadar un candidat propus de o altă formațiune politică. Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar mai reține și că, potrivit Legii contenciosului administrativ, art. 1 alin. (1) și (2) : „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.(...)” Totodată, potrivit art. 8 alin. (1) și alin. (1) din același act normativ: „1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.(...). (11) Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. (...)” Aceste dispoziții pun în aplicare norma constituțională cuprinsă la art. 52 din Constituția României potrivit căreia condițiile și limitele dreptului de a obține recunoașterea vătămării unui „interes legitim” se stabilesc prin lege organică. Având în vedere aceste prevederi, se desprinde concluzia că, potrivit Legii contenciosului administrativ, calitatea procesuală în raportul de drept administrativ se apreciază prin raportare la noțiunea de interes legitim privat, deoarece conform art. 2 alin. (1) lit. p din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înțelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat. În mod excepțional, legea lasă persoanelor vătămate posibilitatea formulării unor acțiuni care au drept temei încălcarea unui interes legitim public, cu condiția ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar față de invocarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat, în condițiile art. 8 alin. (1) și alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Interesul legitim public reprezintă conform art. 2 alin. (1) lit. r din Legea nr. 554/2004, interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice. Verificând din această perspectivă interesul clamat prin cererea de intervenție accesorie, Înalta Curte constată că terțul intervenient B nu justifică încălcarea unui interes legitim privat, având în vedere că demersul său procesual vizează exclusiv apărarea unui interes public, astfel cum rezultă din susținerile acestuia. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile de exercitare a cererii de intervenție accesorie prevăzute de art. 61 art. 63 coroborate cu dispozițiile art. 33 C. proc. civ., criticile legate de încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, situație în care Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal formulat de recurentul B împotriva sentinței civile nr. 98/2025 din 17 aprilie 2025 a Curții de Apel București – Contestații Electorale, ca nefondat. În acest context, în ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte reține că se impune și respingerea acestuia, în condițiile în care cererea de intervenție accesorie formulată de terțul intervenient B a fost în mod definitiv respinsă ca inadmisibilă, acesta neavând așadar calitatea de parte în proces pentru a putea fi titularul unui recurs incident declarat în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea potrivnică. În orice caz, în ceea ce privește situația unui intervenient accesoriu, trebuie oricum să se țină seama că exercitarea căii de atac de către acesta este subordonată declanșării controlului judiciar de partea a cărei apărare o sprijină, în caz contrar calea de atac promovată doar de intervenientul accesoriu fiind neavenită, astfel cum dispune art. 67 alin. (4) C. proc. civ. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs declarată de recurentul-reclamant A Criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate. Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Înalta Curte amintește că prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”, ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional. Astfel, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea și limitele exercitării controlului judecătoresc al deciziei Biroului Electoral Central contestată în cauză fiind reglementată atât la art. 17 alin. (5) și (8) din O.U.G. nr. 1/2025, cât și în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrative prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004. De altfel, criticile recurentului-reclamant vizează în concret încălcarea și aplicarea greșită a legii de instanța de fond, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”), acesta este nefondat. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 Cod de procedură civilă. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. De altfel, criticile vizează o eventuală nemotivare a deciziei Biroului Electoral Central contestată în cauză, respectiv a modului în care instanța de fond a analizat și respins această critică de nelegalitate, or, Înalta Curte reamintește că invocarea unor critici ce vizează o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii reprezintă aspecte ce pot fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: „În continuare, Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).” Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentelor, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina /României, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei. În acest context, nici ipoteza privind motivarea străină de natura cauzei nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât aceasta ar presupune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul și nici măcar recurentul-reclamant nu a susținut că întreaga hotărâre recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei. Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului-reclamant privind incidența unui astfel de motiv de casare. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. În fapt, prin Decizia nr. xD/12.04.2025, Biroul Electoral Central pentru alegerea Președintelui României din anul 2025 a admis plângerea înregistrată sub nr. 885C/BEC/12.04.2025, în ceea ce privește materialele încărcate pe platforma online foarte mare I, pe pagina cu numele C, indicativ Chttps://www.I.com/C, regăsite la următoarele URL- uri: https://www.x.com/C/videos/CNP (...)311; https://www.x.com/C/videos/CNP (...)075; https://www.x.com/C/videos/CNP (...)559; https://www.x.com/C/videos/CNP (...)285; și a dispus eliminarea, de către Î din Irlanda, furnizorul de platformă online foarte mare I, a conținutului ilegal constând în materialele încărcate pe platforma online foarte mare I, de pe pagina C, indicativ C la URL -urile anterior menționate și a tuturor materialelor conexe acestora. Prin sentința recurată, acțiunea privind anularea Deciziei nr. xD/12.04.2025 a fost respinsă, reclamantul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. În ce privește critica nemotivării deciziei contestate, Înalta Curte reamintește că, în conformitate cu literatura de specialitate, motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrarului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Potrivit jurisprudenței, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Această obligație a fost statuată și în jurisprudența comunitară (cauza C367/1995), potrivit Curții Europene de Justiție, amploarea și detalierea motivării depinzând de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. Or, în decizia contestată au fost indicate în concret materialele la care s-a raportat emitentul, identificate prin arătarea numelui paginii de Facebook pe care au fost postate, a indicativului și a URL -urilor, fiind expuse în mod corespunzător motivele de fapt și de drept pentru care emitentul actului contestat a considerat că materialele analizate au conținut ilegal, astfel că, în mod corect a reținut instanța de fond că Decizia nr. xD/12.04.2025 este motivată. Totodată, Înalta Curte mai reține și principiile stabilite în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. 43509/08), cu privire la respectarea standardelor și garanțiilor art. 6 din C.E.D.O. în procedura administrativ-jurisdicțională. La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea art. 6 din CEDO nu exclude ca, într-o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o „pedeapsă” mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competență de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia atacată, pronunțată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competența de a examina toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat. Or, în cauză, eventualele neregularități ale procedurii desfășurate în fața BEC, inclusiv din perspectiva unei eventuale insuficiente motivări, nu pot atrage, prin ele însele, nulitatea Deciziei BEC nr. xD/12.04.2025, de vreme ce partea interesată are posibilitatea de a își susține poziția în fața instanței de judecată, respectându-se astfel inclusiv principiile contradictorialității și dreptului la apărare. Deși dreptul la o judecare echitabilă, implicând garantarea dreptului la apărare și contradictorialitate, trebuie asigurat în principiu și în cadrul procedurilor administrativ-jurisdicționale, nu este imperios necesar, sub sancțiunea nulității, ca procedurile în fata autorității administrative să fie conforme întru totul cu prevederilor art. 6 din C.E.D.O., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituție și nu orice carență procedurală atrage nulitatea hotărârii, de vreme ce O.U.G. nr. 1/2025 asigură dreptul părții interesate de a contesta decizia ce face obiectul prezentei cauze deduse judecății în fața instanței de judecată, care oferă toate garanțiile dreptului la un proces echitabil. Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant referitoare la competența Biroului Electoral Central de a emite Decizia contestată. Astfel, potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, „ (2) În exercitarea atribuțiilor ce îi revin potrivit prevederilor prezentei legi, Biroul Electoral Central adoptă decizii și hotărâri”, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiași art. din lege „(3) Deciziile Biroului Electoral Central se adoptă pentru aplicarea unitară a prevederilor prezentei legi, pentru admiterea sau respingerea protocolului de constituire a unei alianțe electorale, pentru înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor, pentru înregistrarea sau respingerea înregistrării semnelor electorale, pentru soluționarea întâmpinărilor și contestațiilor care sunt de competența sa, precum și pentru alte cazuri prevăzute de prezenta lege. Deciziile Biroului Electoral Central sunt obligatorii pentru toate autoritățile, instituțiile publice, birourile electorale, organismele cu atribuții în materie electorală, precum și pentru toți participanții la alegeri, se comunică părților interesate și se aduc la cunoștința publică prin afișare pe pagina proprie de internet.” Totodată, potrivit art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025 „(2) Prin derogare de la prevederile art. 42 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la alegerile pentru Președintele României din anul 2025, soluționarea plângerilor cu privire la campania electorală prin intermediul platformelor online foarte mari, în sensul prevăzut de art. 3 pct. 8 din Regulamentul (UE) 2024/900, inclusiv a celor formulate în preziua și ziua votării, este de competența exclusivă a Biroului Electoral Central.” Din analiza logico-juridică a prevederilor legale anterior enunțate, rezultă că este corectă concluzia instanței de fond potrivit cu care Biroul Electoral Central este competent să emită Decizia nr. xD/12.04.2025. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de recurs reține că din decizia BEC contestată reiese că autoritatea pârâtă și-a exercitat competențele conferite de lege, procedând la analiza materialelor încărcate pe platforma online foarte mare I cu privire la care s-a făcut trimitere în conținutul plângerii formulate de partidul C, analiză în urma căreia a concluzionat în mod corect că acestea reprezintă conținut ilegal deoarece încalcă prevederile art. 4 alin. (1) și ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, ale punctului 38 din Programul calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României din anul 2025, aprobat prin H.G. nr. 17/2025, precum și ale art. 10 din Decizia Biroului Electoral Central nr. yD/26.02.2025. Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant vizând soluția instanței de fond referitoare la legalitatea Deciziei BEC nr. xD/12.04.2025. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de recurs constată că în mod corect a reținut intimatul-pârât BEC că, raportat la materialele încărcate pe platforma online foarte mare I analizate, devin incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 potrivit cărora „La alegerile pentru Președintele României se pot prezenta candidați propuși de partide politice sau alianțe politice, constituite potrivit Legii partidelor politice nr. 14/2003, cu completările ulterioare, precum și candidați independenți. Partidele și alianțele politice pot propune numai câte un singur candidat. Partidele membre ale unei alianțe politice care propune un candidat nu pot propune și candidați în mod separat.”, iar potrivit art. 29 alin. (4) din același act normativ „Candidații pot renunța la candidaturi până la data rămânerii definitive a candidaturilor. În acest scop, aceștia declară în scris pe propria răspundere că renunță la candidatură. Declarația se depune la Biroul Electoral Central.” Mai mult, potrivit pct. 38 din Hotărârea Guvernului nr. 17/2025 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2025 renunțarea la candidatură poate avea loc până la data rămânerii definitive a candidaturilor, cel mai târziu la data de 19 martie 2025, iar potrivit art. 10 din Decizia Biroului Electoral Central nr. xD/26.02.2025 „declarațiile de renunțare la candidatură vor fi luate în considerare doar dacă sunt recepționate la Biroul Electoral Central (BEC) până la data de 19.03.2025, ora 24:00”. Nu în ultimul rând, așa cum a reținut și instanța de fond, în Nota 2 de subsol din Anexa 1 a Deciziei BEC nr. yD/26.02.2025 se prevede că opisul centralizator al listelor de susținători ai candidatului se semnează olograf și se datează de către persoana desemnată în acest sens de conducerea partidului politic, organizației aparținând minorităților naționale, alianței politice sau de persoanele aflate la conducerea formațiunilor politice care intră în alcătuirea alianței electorale care a propus candidatul, respectiv de către candidatul independent, după caz. Or, având în vedere că la momentul publicării materialelor publicitare politice partidul C avea un candidat propriu la alegerile prezidențiale din anul 2024, în persoana doamnei D, iar la dosarul cauzei nu există indicii că până la data de 19 martie 2025 ar fi operat o renunțare la candidatură, se constată că este evident faptul că partidul C avea obligația de a susține, în cadrul campaniei electorale, candidatul propriu și nu un alt candidat independent, pentru a nu fi în situația în care ar avea doi candidați: unul propus, formal, în termenul de decădere prevăzut de lege, în persoana doamnei D și unul propus, informal, în afara termenului de decădere prevăzut de lege, în persoana domnului G. În consecință, în mod corect a decis Biroul Electoral Central că, atât timp cât partidul C are deja un candidat care participă în competiția electorală pentru alegerea Președintelui României din anul 2025, cu respectarea prevederilor legale anterior analizate, respectiv doamna D, același partid politic nu poate face campanie electorală în favoarea unui alt candidat, întrucât, în acest mod s-ar eluda dispozițiile art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 27 alin. (1), prin raportare la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004. Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, invalidarea raționamentului reținut de autoritatea pârâtă și confirmat de instanța de f