ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2246/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Contestații Electorale la data de 22.04.2025, sub nr. x/2025, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central a solicitat următoarele: - anularea Deciziei nr. 421D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 423D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 433D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 434D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 442D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 463D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerilor înregistrate sub nr. x/15.04.2025 și y/15.04.2025; - anularea Deciziei 466D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 467D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025; - anularea Deciziei 468D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 116 din data de 23 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București – Contestații Electorale s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2, în temeiul art. 1000 alin. (4), art. 483, 488 alin. (1) din C. proc. civ., a formulat recurs reclamantul A. criticând-o pentru motive de nelegalitate. A susținut recurentul – reclamant că postările calificate de către pârâtul Biroul Electoral Central ca având un conținut ilegal în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, pct. 38 din Programul calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României din anul 2025, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 17/2025, precum și ale art. 10 din Decizia Biroului Electoral Central nr. 2D/26.02.2025, reprezintă opinii exprimate în exercitarea mandatului de senator al României. A considerat recurentul, în raport și de motivarea curții de apel, că acesta este un actor politic în sensul Legii, având obligația de a marca postările în care își exprimă opiniile politice și strategiile politice conform legii, așa cum corect a și făcut-o. Cu toate acestea, s-a arătat prin motivele de recurs că nicio instituție și nicio autoritate publică nu are dreptul să cenzureze opiniile exprimate în exercitarea mandatului unui senator, aceste drepturi fiind prevăzute în Constituția României, la articolul 72 alin. (1), articolul 69 alin. (1) și (2) și care contrazic astfel cele statuate de Biroul Electoral Central și de Curtea de Apel București prin sentința pronunțată. S-a arătat că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 reglementează modalitatea prin care partidele politice și alianțele politice pot propune un singur candidat la funcția de Președinte al României, iar art. 29 alin. (4) din același act normativ reglementează modalitatea prin care candidații pot renunța la candidatură în timp ce pct. 38 din Hotărârea Guvernului nr. 17/2025 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2025 reglementează data limită până la care pot face asta, fiind nelegale deciziile Biroului Electoral Central și sentința Curții de Apel București, luate pe baza articolelor de legi sus menționate, articole care nu reglementează modalitatea prin care un senator comunică cu poporul și în niciun caz obligația unui senator față de partid. A susținut recurentul – reclamant incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., respectiv depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești. Astfel cum s-a pronunțat în mai multe cazuri Curtea Constituțională, instanțele judecătorești nu sunt legitimate să exercite funcția de înfăptuire a justiției în ceea ce privește actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, reglementată prin norme de deontologie proprii. Instanța de judecată nu poate impune recurentului prin cenzurarea exprimării publice a acestuia, respectarea prevederilor statutare a partidului din care acesta face și nici susținerea candidatului partidului din care acesta face. Membrii unui partid pot să se exprime împotriva poziției conducerii partidului, validarea unui raționament contrar negând însăși posibilitatea existenței unei opoziții interne, un element important al unei democrații funcționale. Conform art. 8 din Legea nr. 14/2003 dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic nu creează privilegii sau restrângeri în exercitarea drepturilor cetățenești, însă apartenența recurentului la un partid politic a condus la îngrădirea de către B.E.C. și de către instanța de fond, a unor drepturi fundamentale ale acestuia. Mai mult, nu se arată nicăieri în motivarea Curții, care este interesul superior care justifica limitarea drepturilor fundamentale ale recurentului - dreptul la libertatea de conștiință, de exprimare și de liberă asociere, nefiind invocat niciun temei legal în baza căruia se rețin obligații în sarcina membrilor unui partid politic, ca aceștia să fie ținuți de linia partidului și de un mandat imperativ care să decurgă din deținerea calității de membru de partid. S-a arătat că, în mod nelegal, Curtea a reținut că atât partidul B.., cât și membrii acestuia aveau obligația de a susține, în cadrul campaniei electorale, candidatul propriu și nu un alt candidat independent, instanța făcând o aplicare greșită a prevederilor legale din Legea nr. 370/2004, cu privire la ceea ce înseamnă propunere de candidatura și ceea ce înseamnă susținere – exprimare de opinie politică. Poziționarea politică a partidului, ulterioară înscrierii candidaturii, nu echivalează cu "o nouă propunere de candidatură", iar renunțarea la candidatură este un act personal al candidatului și nu a formațiunii care l-a propus. Poziționarea politică a unui partid după încheierea perioadei de depunere a candidaturilor nu constituie o "propunere" formală de candidat, ci un act de exprimare politică, care nu poate fi cenzurat decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție – adică doar prin lege, și doar dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică. Sub un al doilea set de critici de nelegalitate a sentinței atacate, s-a arătat că "postarea" recurentului - reclamant se încadrează în limitele dreptului la libera exprimare, atât sentința recurată, cât și deciziile BEC contestate fiind nelegale, întrucât opiniile exprimate de recurent în cadrul postărilor reclamate se încadrează în limitele constituționale ale dreptului la libera exprimare și au fost marcate corespunzător cu cod CMF. S-a arătat, în acest context, că este de notorietate faptul că formațiunea B.. a decis să susțină, în cadrul alegerilor prezidențiale din mai 2025, un alt candidat decât cel oficial propus, demers care a generat ample dezbateri în spațiul public, reflectând o manifestare firească a democrației interne din cadrul partidului. Sprijinul exprimat public față de un candidat nu implica, însă, automat, finanțarea campaniei electorale a acestuia, susținerea rezumându-se la un gest politic. În opinia recurentului, Regulamentele Uniunii Europene – inclusiv Regulamentul (U.E.) 2024/900 – au ca scop stabilirea unui cadru clar pentru identificarea și tratarea conținutului ilegal publicat pe platformele online foarte mari, în special în ceea ce privește materiale electorale de tip text/imagini/audio/video. Ele nu urmăresc și nici nu pot fi interpretate ca având rolul de a restricționa autonomia partidelor politice ori dreptul membrilor acestora de a formula și exprima opinii politice, chiar divergente. Asemenea chestiuni țin exclusiv de sfera deciziei politice, fundamentate pe considerente de oportunitate, care exced sferei controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ sau de organisme administrative cu atribuții jurisdicționale. Au fost invocate în aceste sens prevederile art. 30 din Constituția României privind libertatea de exprimare și interzicerea cenzurii, art. 29 din Constituția României privind libertatea conștiinței, art. 10 din CEDO privind dreptul la libera exprimare și art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În lipsa garantării libertății de exprimare în spațiul online de către politicieni în perioada campaniei electorale, am ajunge la o cenzură specifică regimurilor dictatoriale, în cadrul cărora dreptul la libera exprimare la nivel politic devine lipsit de orice conținut, în măsura în care conținutul neaprobat de către organele puterii de stat este profund restricționat. S-a arătat că în cadrul jurisprudenței Curții, a fost reținut faptul că statele membre au obligația de a garanta un "sistem eficient de protecție a autorilor sau a jurnaliștilor, un mediu favorabil participării la dezbateri publice a tuturor persoanelor în cauză, care să le permită sa își exprime opiniile și ideile fără teamă, chiar dacă acestea contravin celor aparate de autoritățile oficiale sau de o parte semnificativă a opiniei publice ori sunt chiar iritante sau șocante pentru acestea din urmă" (Dink împotriva Turciei, pct. 137; Khadija Ismayilova împotriva Azerbaidjanului, pct. 158). În continuare, în jurisprudența Curții a fost reținut în mod specific faptul că "existența unei legislații care exprimă în termeni foarte generali anumite exprimări de opinie, astfel încât potențialii autori să își impună autocenzura, poate să constituie o ingerință în libertatea de exprimare." (pct. 54; Altug Taner Akçam împotriva Turciei, pct. 68-83). Libertatea de exprimare nu vizează doar informațiile sau ideile primite favorabil ori considerate a fi inofensive sau indiferente, ci și pe cele care ofensează, șochează sau incomodează statul ori orice parte a populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și înțelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică. Libertatea de exprimare are o importanță specială pentru politicieni sau pentru persoanele alese ca reprezentanți ai unui electorat, care trebuie să atragă atenția asupra preocupărilor lor. (cauza Castells împotriva Spaniei, nr. 11798/85, 23 aprilie 1992). Dincolo de aceste aspecte, s-a solicitat a se avea în vedere și prevederile art. 72 alin. (1) din Constituția României, în conformitate cu care "Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.". Pentru toate aceste motive, s-a solicitat instanței să se constate că "postarea" recurentului A. se încadrează în limitele dreptului la libera exprimare. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței anularea deciziilor BEC contestate, prin care i-au fost încălcate drepturile în calitate de "ales" al poporului și a fost tras la răspundere juridică pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea mandatului de senator.

Apărările formulate în cauză Intimatul – pârât Biroul Electoral Central a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului, ca nemotivat în termen. Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea sentinței civile nr. 116 din data de 23 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București – Contestații Electorale, ca fiind legală, cu consecința menținerii deciziilor Biroului Electoral Central atacate.

Procedura de soluționare a recursului Comunicarea actelor de procedură s-a desfășurat în condițiile art. 154 alin. (6) din C. proc. civ., prin intermediul poștei electronice, dat fiind caracterul urgent al cauzei, pentru care se aplică normele reglementate pentru ordonanța președințială. Recurentul – reclamant a depus ulterior formulării cererii de recurs, însă în termenul de 5 zile de la comunicarea sentinței, motivele de recurs, Înalta Curte luând act că atât declarația de recurs cât și motivele de nelegalitate ale sentinței au fost depuse în termenul prevăzut de art. 1000 alin. (1) din C. proc. civ. Recurentul – reclamant a formulat prin motivele de recurs și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare asupra următoarei întrebări: "Dacă, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 2024/900 privind al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public-țintă în publicitatea politică, în interpretarea în spiritul și litera acestui Regulament, raportat la prevederile art. 3 pct. 4 din Regulamentul care definește noțiunea de "actor politic" coroborat cu art. 25 din Regulament, este suficientă calificarea unei persoane drept "actor politic" pentru a-i fi limitat dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE și, pe cale de consecință, să i se elimine orice conținut pe care îl postează acesta pe o platformă online mare prin emiterea unui ordin de a acționa, de către o autoritate relevantă, sau se impune o analiză mai temeinică pentru garantarea dreptului la liberă exprimare în conformitate cu considerentele 30, 49 și 50 din Regulament" În privința relevanței întrebării, s-a arătat că este necesară și urgentă clarificarea aspectelor din întrebarea adresată Curții prin prisma faptului că libertatea de exprimare este prevăzută în Constituția României ca drept fundamental al cetățeanului, noțiunea de "actor politic" fiind interpretată de către Biroul Electoral Central prin decizii contradictorii și părtinitoare. 5. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: 5.1. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la: "Dacă, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 2024/900 privind al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public-țintă în publicitatea politică, în interpretarea în spiritul și litera acestui Regulament, raportat la prevederile art. 3 pct. 4 din Regulamentul care definește noțiunea de "actor politic" coroborat cu art. 25 din Regulament, este suficientă calificarea unei persoane drept "actor politic" pentru a-i fi limitat dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE și, pe cale de consecință, să i se elimine orice conținut pe care îl postează acesta pe o platformă online mare prin emiterea unui ordin de a acționa, de către o autoritate relevantă, sau se impune o analiză mai temeinică pentru garantarea dreptului la liberă exprimare în conformitate cu considerentele 30, 49 și 50 din Regulament" Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre C.J.U.E. și instanța națională, instituită prin art. 177 din T.F.U.E., este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Potrivit art. 30 din Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public – țintă în publicitatea politică "(1) Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. (2) Se aplică de la 10 octombrie 2025. Cu toate acestea, în domeniul de aplicare al prezentului regulament, articolul 3 și articolul 5 alin. (1) se aplică de la data intrării sale în vigoare." Înalta Curte reține că întrebarea formulată, prin conținutul acesteia, nu vizează definiția "actorului politic" reglementată prin art. 3 pct. 4 din Regulamentul anterior menționat, încadrarea făcută de către autoritatea pârâtă nefiind contestată în cauză. De asemenea nu se susține o eventuală neconformitate a transpunerii acestor dispoziții în dreptul intern, ci se critică modalitatea în care, în speța dedusă judecății, se limitează dreptul la libera exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE, raportat la considerentele (30), (49) și (50) din Regulament, împrejurare care, însă, face obiectul căilor de atac interne, iar nu al unei cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea EDO a subliniat că sintagma "condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ" implică, în esență, pe lângă libertatea de exprimare deja protejată de altfel de art. 10 din Convenție, principiul egalității de tratament pentru toți cetățenii în exercitarea dreptului lor de vot și a dreptului lor de a candida la alegeri (cauza Mathieu-Mohin și Clerfayt împotriva Belgiei, pct. 54). În anumite circumstanțe, aceste drepturi pot să intre în conflict, ceea ce poate conduce la a considera că este necesar, înainte sau în timpul alegerilor, să se prevadă anumite restricții privind libertatea de exprimare care, în mod normal, nu ar fi admisibile, pentru a garanta "libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ". Curtea a recunoscut că, punând în balanță aceste două drepturi, statele contractante dispun de o marjă de apreciere, așa cum se întâmplă în general la organizarea sistemului lor electoral (Animal Defenders International împotriva Regatului Unit). Astfel, problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurenta prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce țin de modalitatea concretă, în care instanța națională învestită cu soluționarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanțele specifice cauzei deduse judecății și de reflectare a principiilor generale deduse din jurisprudența larg dezvoltată a CJUE. Deși raportul juridic dedus judecății este unul cu specificitate aparte, această specificitate se pierde în aplicarea legii în materie electorală, atât legislația națională, cât și jurisprudența CJUE fiind suficient de dezvoltate cât să permită a se soluționa prezenta cauză fără a se apela la mecanismul trimiterii preliminare propuse de recurent în cauză. Înalta Curte constată că prin maniera de formulare a întrebării, recurentul reclamant tinde în realitate să obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei, iar cu ocazia susținerilor orale apărătorul a precizat că sesizarea reprezintă o chestiune subsidiară recursului formulat în cauză, fiind subsumată motivelor de nelegalitate ce vizează încălcarea libertății de exprimare din perspectiva jurisprudenței Curții. Prin urmare, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă. 5.2. Analizând recursul în raport de motivele invocate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. intervine atunci când instanța, soluționând cauza, își arogă atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătorești. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", examinarea acestui concept permițând determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Astfel, excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Amintește, însă, Înalta Curte cadrul legal incident speței, Biroul Electoral Central având calitatea de autoritate națională relevantă, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/2024 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2022/2.065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, potrivit dispozițiilor art. 17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025. Potrivit art. 17 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025, deciziile Biroului Electoral Central prin care sunt admise plângerile privind la campania electorală prin intermediul platformelor online foarte mari, în sensul prevăzut de art. 3 pct. 8 din Regulamentul (UE) 2024/900, reprezintă ordine de a acționa împotriva conținutului ilegal în sensul art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2.065, iar potrivit alin. (8) deciziile Biroului Electoral Central pot fi contestate la Curtea de Apel București. Se constată că atât deciziile atacate, cât și sentința pronunțată de curtea de apel se încadrează în cadrul legal amintit, dispozițiile legale, chiar dacă prezintă elemente de noutate, fiind atât accesibile cât și previzibile pentru reclamant. Pentru aceste considerente, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este nefondat. 5.3. Înalta Curte constată că, deși recurentul reclamant a invocat expres doar cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin motivele de recurs se invocă și încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor de drept material astfel cum au fost reținute de autoritatea pârâtă Biroul Electoral Central la pronunțarea deciziilor atacate, respectiv, dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, pct. 38 din Programul calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României din anul 2025, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 17/2025, împrejurare care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Motivul de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material are în vedere aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, sau încălcarea unor principii generale de drept, hotărârea instanței de fond urmând a fi analizată și în aceste coordonate, în limitele criticilor de nelegalitate susținute prin motivele de recurs. În speță, prin deciziile contestate, BEC a admis plângerile adresate acestei instituții în temeiul art. 17 din O.U.G. nr. 1/2025 și a dispus eliminarea materialelor vizate de pe platformele online foarte mari C. și D., precum și a tuturor materialelor conexe acestora. Deciziile Biroului Electoral Central au vizat materialele publicate pe pagina oficială a reclamantului pe platformele C. și D., reclamantul deținând funcția de senator în Senatul României, ales pe listele formațiunii B., constatându-se că acestea au reprezentat materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025, efectuate de către un actor politic, astfel cum este acesta definit la art. 3 pct. 4 lit. d) din Regulamentul 2024/900, conținând un îndemn direct de a vota alt candidat decât cel înscris de către partidul B.. în competiția electorală pentru alegerea Președintelui României. Preliminar analizei motivelor de recurs, Înalta Curte constată că în ceea ce privește calitatea de "actor politic" în sensul art. 3 pct. 4 lit. d) din Regulamentul 2024/900 și conținutul materialelor nu au fost formulate critici, achiesându-se concluziilor sentinței, recursul vizând modalitatea, nelegală în accepțiunea reclamantului, în care instanța de fond a apreciat asupra încălcării dreptului acestuia, în calitate de senator și membru al unui partid politic de a-și exprima opiniile politice personale, ca manifestare specială a dreptului la libertatea de exprimare și de informare prin intermediul platformelor de comunicare on-line. De asemenea, sentința nu a fost criticată nici în ceea ce privește analiza celor două decizii emise de BEC, respectiv Decizia nr. 434D/16.04.2025 și Decizia nr. 468D/16.04.2025 prin care s-a constatat nelegala etichetare a materialelor postate prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. e) din Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2025 și Anexa la aceasta. Pe calea recursului recurentul – reclamant invocă interpretarea restrictivă realizată de autoritatea părâtă și de căre instanța de fond, a cadrului normativ din perspectiva libertății de exprimare, cu încălcarea, în opinia recurentului, a drepturilor sale constituționale, apreciindu-se că s-ar institui o cenzură directă asupra opiniilor sale politice personale, că s-ar genera un efect inhibitor asupra discursului democratic, instanța de fond eșuând, în percepția reclamantului, la a realiza un veritabil test de proporționalitate asupra resticției impuse libertății de exprimare, cu ignorarea jurisprudenței CEDO. Conform art. 11 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere." Acest drept are aceeași întindere și înțeles precum art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului (Convenția EDO). Totodată, art. 30 alin. (1) și (2) din Constituția României arată că: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă." Pe de altă parte, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO, reglementează dreptul la alegeri libere, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Reține instanața de control judiciar că alegerile libere și libertatea de exprimare, în special libertatea dezbaterii politice, alcătuiesc împreună esența unei societăți democratice. Cele două drepturi sunt interconectate și se susțin reciproc, astfel că este deosebit de important ca în perioada care precedă alegerile, opiniile și informațiile de toate felurile să circule liber. Cu toate acestea, în anumite împrejurări, cele două drepturi pot intra în conflict și, în perioada care precedă alegerile, se poate aprecia ca necesară impunerea anumitor restricții, cu scopul de a asigura "libera exprimare a opiniei indivizilor în alegerea legislativului", împrejurare în raport de care curtea a admis că, balansând cele două drepturi, statele membre au o anumită marjă de apreciere, așa cum au în general cu privire la organizarea sistemului electoral (Hotărârea CEDO din 19 februarie 1998 pronunțată în Cauza Bowman contra Marii Britanii, par. 42-43). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că internetul a devenit unul dintre principalele mijloace prin care justițiabilii își exercită dreptul la libertatea de exprimare, astfel că ingerințele în exercitarea acestui drept ar trebui să fie examinate cu deosebită atenție, întrucât sunt susceptibile să aibă un efect descurajator, care implică un risc de autocenzură. Cu toate acestea, identificarea unui astfel de risc nu trebuie să ascundă existența altor pericole pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale (Hotărârea CEDO din 15 mai 2023 pronunțată în Cauza Sanchez contra Franței, par. 184). Nu sunt lipsite de relevanță nici statuările constante ale curții europene potrivit cărora autoritățile/instanțele naționale pot înțelege și aprecia mai bine problemele sociale specifice cu care se confruntă anumite comunități sau impactul probabil al anumitor acțiuni cu privire la care sunt chemate să se pronunțe (Hotărârea CEDO din 3 martie 2015 pronunțată în Cauza Recueil of Judgments and Decisions 1996-V și Maguire împotriva Regatului Unit, par. 54; Hotărârea CEDO din 25 noiembrie 1996 pronunțată în Cauza Wingrove contra Regatului Unit, par. 63). Se impun a se menționa și statuările CEDO din Cauza Sukhovetskyy contra Ucrainei (par. 68) prin care, în analiza unor condiții impuse candidaților la alegeri, curtea a subliniat rolul subsidiar al Convenției, raportat la faptul că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât o instanță internațională pentru a evalua nevoile și condițiile locale. În chestiuni de politică generală, cu privire la care opiniile în cadrul unei societăți democratice pot diferi în mod rezonabil, rolului decidentului național ar trebui să i se acorde o importanță specială, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în domeniul legislației electorale. Amintește Înalta Curte că dreptul garantat de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut. Paragraful 2 al art. 10 prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranta publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, restrângerea dreptului la liberă exprimare este permisă în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra, cu condiția ca limitarea să fie prevăzută de lege să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Se reține că prin Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 32 din 6 decembrie 2024, prin care instanța de contencios constituțional a anulat întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României în anul 2024, măsura a fost luată, printre altele, ca urmare a faptului că, în opinia curții, caracterul liber exprimat al votului a fost încălcat prin faptul că alegătorii au fost dezinformați prin intermediul unei campanii electorale în cadrul căreia unul dintre candidați a beneficiat de o promovare agresivă, derulată cu eludarea legislației naționale în domeniul electoral și prin exploatarea abuzivă a algoritmilor platformelor de social-media. (...)Neregularitățile din campania electorală s-au răsfrânt asupra competitorilor electorali, din moment ce au creat o inegalitate vădită între candidatul care a manipulat tehnologiile digitale și ceilalți candidați participanți în procesul electiv. Astfel, expunerea semnificativă a unui candidat a condus la reducerea direct proporțională a expunerii în media online a celorlalți candidați în procesul electoral. Or, utilizarea tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale, atât de către candidați ori competitori electorali, cât și de către partide politice, susținători ori simpatizanții lor trebuie să fie transparentă pentru a garanta integritatea și imparțialitatea alegerilor. În caz contrar, alegătorii sunt împiedicați să-și formeze o opinie despre candidați și alternativele electorale sau pot fi induși în eroare cu privire la identitatea și calitatea candidatului ori procedurile de vot. Prin urmare, utilizarea într-un proces electoral de către competitorii electorali, inclusiv de către partidele politice, a unor asemenea practici învestește autoritățile publice competente, potrivit legii, să verifice, să constate și, după caz, să sancționeze astfel de conduite (parag. 16 al acestei Hotărâri). Se reține că Biroul Electoral Central, analizând mesajele și activitatea conturilor vizate, a constatat o încălcare a dispozițiilor 4 alin. (1) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2008, raportat și la pct. 38 din H.G. nr. 17/2025, potrivit cărora un partid politic poate propune un singur candidat pentru funcția de Președinte al României, iar renunțarea la candidatură poate interveni cel mai târziu până la data de 19.03.2025. Cum la momentul publicării materialelor publicitare politice partidul B. avea un candidat propriu la alegerile prezidențiale din anul 2024, în persoana doamnei E., iar până la data de 19.03.2025 nu a operat o renunțare la candidatură, s-a reținut că reclamantul, susținând că acționează în numele partidului în calitatatea sa de senator, nu poate promova prin platformele online foarte mari mesajul potrivit căruia partidul B.. susține candidatul menționat în material iar nu cadidatul oficial. Reține Înalta Curte că deciziile contestate au dispus eliminarea de pe platformele D. și C. a mesajelor care conțin îndemnuri directe de a vota un anumit candidat, etichetate ca atare chiar de către reclamant, mesaje exprimate în numele unei formațiuni politice și care ținteau electoratul acelei formațiuni, iar nu exprimări a unor opinii politice cu caracter personal sau dezbateri publice, astfel cum susține reclamantul. Repere privind disocierea opiniilor personale de publicitatea politică reglementată de Regulament sunt cuprinse în considerentul (30) din Regulamentului (UE) nr. 2024/900 care se prevede că: "Opiniile politice exprimate cu titlu personal constituie o manifestare specială a dreptului la libertatea de exprimare și de informare. Acestea nu constituie publicitate politică și este necesară o distincție clară în acest sens. În acest scop, opiniile politice exprimate cu titlu personal nu ar trebui să intre sub incidența prezentului regulament. Identificarea opiniilor politice exprimate cu titlu personal ar trebui, în mod normal, să rezulte din autodeterminarea individuală, dar pot fi luate în considerare elemente contextuale. Printre factorii relevanți s-ar putea număra dacă avizul este emis în numele unei alte entități, dacă mesajul intenționează să autopromoveze o candidatură sau o campanie în cadrul unor alegeri (...), dacă este exprimat de o persoană care, în general, este activă în campanii sau în acțiuni de schimbare privind chestiuni politice sau sociale și dacă mesajul este difuzat unui număr nedeterminat de persoane". Înalta Curte constată că prima instanță, în analiza presupusei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, a avut în vedere toți factorii relevanți la momentul în care mesajele au fost promovate, care rezultă atât din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 cât și din jurisprudența C.J.U.E., respectiv contextul în care a fost transmis mesajul al anulării procesui electoral prin decizia Curții Constituționale mai sus amintită, difuzarea acestuia în cadrul unei campanii electorale prezidențiale, forma și conținutul mesajului, calitatea în care a fost transmis mesajul de către reclamant, folosirea siglei partidului, aptitudinea mesajului de a creea confuzii în cadrul electoratului țintă a formațiunii cu privire la poziția oficială a acesteia. De asemenea, conținutul mesajelor (ex." Probabil unii cred că B. este într-o situație imposibilă. (...) suntem un partid democratic. A fost greu să luăm niște decizii, dar am luat decizia rațională. În schimb, era o decizie neașteptată, în primul rând pentru adversari. De aceea, vedeți zilele acestea la unison cum F., PNL, candidații lor, extremiștii, dau în B.. Ne atacă la toate televiziunile, ba mai mult, folosesc și unele instituții politice, cum este BEC-ul, pentru a încerca în disperare să oprească o campanie pentru candidatul comun G.. Fiindcă ei știu că am luat decizia rațională, (...), știu că G. va ajunge în turul II și apoi va deveni președintele României. Acest lucru l-am avut în vedere atunci când am luat deciziile. De aceea, noi, voluntarii lui G., chiar dacă suntem membri B. sau oameni cu funcții, intrăm în campanie fără ezitare și vom câștiga împreuna cu G. aceste alegeri") și frecvența mesajelor (obiectul prezentului dosar vizând un număr de 9 decizii emise de Biroul Electoral Central), depășește sfera unor opinii sau idei politice exprimate cu caracter personal, a unor dezbateri, sau schimb de indei. Se constată că demersurile nu au fost concepute în vederea susținerii propriei opinii în cadrul unui dialog democratic, astfel cum se susține prin motivele de recurs, ci în scopul promovării unui material publicitar politic, în condițiile în care difuzarea mesajului s-a realizat în numele partidului B., în vederea influentării electoratului prin promovarea altei candidaturi decât celei înregistrate în condițiile Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României. Nu se poate reține astfel o încălcare a dispozițiilor art. 69 sau 72 alin. (1) din Constituția României, întrucât nu ne aflăm în ipoteza unei "răspunderi juridice" pentru exprimarea unui vot politic, obiectul cauzei fiind reprezentat de deciziile prin care Biroul Electoral Central, în calitate de autoritate relevantă, a dispus înlăturarea unor materiale publicitare politice ilegale efectuate de reclamant în calitatea sa de "actor politic" în sensul art. 3 pct. 4 din Regulamentul (UE) 2024/900 și O.U.G. nr. 1/2025, iar nu în exercitarea mandatului de senator. Totodată, cu privire la testul proporționalității restricției dreptului la libera exprimare, invocat de către recurentul – reclamant, Înalta Curte are în vedere tot jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reprezentată de Hotărârea CEDO din 5 ianuarie 2016, pronunțată în Cauza Cengiz și alții c. Turciei, în cauză nefiind vorba despre o blocare a accesului reclamantului la platformele on-line, ci de înlăturarea punctuală a conținutului care contravine dispozițiilor legale. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,