ÎCCJ, Decizia nr. 74/2025
ÎCCJ, Decizia nr. 74/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Prin Decizia civilă nr. 2466 din 8 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I Civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A împotriva Încheierii de ședință din 16 iunie 2022 a Curții de Apel Galați, Secția I Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/173/2021.
Împotriva acestei decizii civile, pârâtul A a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin Încheierea din 23 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I Civilă a suspendat judecata contestației în anulare, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că deși legal citate, părțile nu s-au înfățișat și nici nu au solicitat judecata cauzei în lipsă.
Prin rezoluția din 13 iunie 2024, s-a stabilit termen de judecată la 10 octombrie 2024, în vederea discutării cererii de repunere pe rol formulată de contestatorul A la 12 iunie 2024 și a soluționării recursului.
Decizia ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 2141 din 10 octombrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I Civilă a constatat perimată contestația în anulare formulată de contestatorul A împotriva Deciziei nr. 2466 din 8 decembrie 2022 pronunțate de aceeași instanță.
În motivare, instanța a reținut incidența art. 416 C. proc. civ. în cauza pendinte, când părțile, legal citate, nu s-au prezentat în instanță la termenul din 23 noiembrie 2023, stabilit pentru judecarea contestației în anulare.
În aplicarea dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct.2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea pricinii și a început să curgă termenul de perimare de 6 luni, care s-a împlinit la 23 mai 2024.
Recursul
Împotriva acestei decizii, în termenul legal, contestatorul A a declarat recurs.
În cuprinsul criticilor, a susținut că la 22 noiembrie 2023, cu o zi înainte de termenul de judecată acordat pentru soluționarea contestației în anulare, a depus o cerere de judecare a cauzei în lipsă. Această cerere însă a ajuns cu întârziere la dosarul cauzei, chiar în ziua ședinței, cum rezultă din încheierea de suspendare.
Așadar, cauza s-a suspendat nu din vina părții, care a depus diligențele necesare, ci din culpa instanței, care a întârziat circuitul înscrisurilor.
Din această perspectivă, a susținut recurentul, contestația în anulare nu a fost lăsată în nelucrare, pentru a se reține incidența sancțiunii perimării cauzei; instanța nu a ținut cont de cererea de judecare a cauzei în lipsă.
Recurentul a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., perimarea contestației s-a constatat cu încălcarea prevederilor art. 416 alin. (1) și art. 223 alin. (3) C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecări
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Prin memoriul de recurs, s-a susținut că măsura perimării cauzei este nelegală, pentru că contestatorul ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă printr-o cerere care, deși depusă înaintea termenului de judecată, totuși a ajuns la dosar după ce instanța a dispus suspendarea cauzei pentru lipsa părților; așadar, nu erau îndeplinite condițiile pentru împlinirea perimării.
Această critică este fondată.
Înalta Curte reține că această critică se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Potrivit art. 174 C. proc. civ.: „(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă;
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public;
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat”.
Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.
Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc.
Dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări, în cazul nulităților relative și este necondiționată, în ce privește încălcarea normelor imperative.
Potrivit art. 411 alin. (1) „Judecătorul va suspenda judecata (...) pct. 2 Când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă”.
Art. 223 C. proc. civ. stipulează „alin. (1) Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel” (...) „(3) „Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă”.
Conform art. 416 alin. (3) C. proc. civ. „Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.”.
Circumstanțele relevante pentru soluționarea recursului de față sunt următoarele:
La 22 mai 2023 a fost înregistrată pe rolul Secției I Civile a acestei instanțe contestația în anulare formulată de A împotriva Deciziei nr. 2466 din 8 decembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I Civilă; în cauză au fost acordate termene administrative pentru soluționarea cererii de abținere formulate de completul de judecată și pentru preschimbarea din oficiu a termenului de judecată. Primul termen de judecată a fost stabilit la 23 noiembrie 2023, pentru când au fost citate părțile.
Contestatorul a depus, prin registratură, cerere de judecare a cauzei în lipsă, înregistrată sub nr. 10663 din 22 noiembrie 2023, aflată la fila 43 din dosar; această cerere a ajuns la dosar abia la 23 noiembrie 2023 ora 12.00, cum rezultă din rezoluția completului de judecată.
Prin încheierea din 23 noiembrie 2023, instanța a suspendat judecata cauzei, pentru lipsa părților, făcând mențiune în cuprinsul încheierii că cererea de judecată în lipsă a fost primită după ce instanța a rămas în pronunțare.
La 12 iunie 2024, contestatorul a depus o cerere, prin care a solicitat repunerea cauzei pe rol.
Ulterior, prin Decizia nr. 2141/2024, s-a constatat perimată cauza; în motivare s-a reținut că termenul de perimare s-a împlinit în luna mai 2024, iar cererea de repunere pe rol a fost formulată după împlinirea acestui termen.
În cauză de față, Înalta Curte are în vedere aspectele anterior prezentate și constată că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a textelor de lege citate, în sensul pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, ca o primă chestiune, încheierea de suspendare a fost pronunțată fără să se fi avut în vedere cererea de judecarea a cauzei în lipsă, pe care partea diligentă o depusese cu o zi înainte de termenul de judecată.
Împrejurarea că această cerere nu a ajuns la dosarul cauzei nu poate fi reținută ca o culpă a părții, pentru că instanța ar fi trebuit să țină cont de respectiva solicitare.
În egală măsură, Înalta Curte reține că încheierea de suspendare pronunțată în cauză este definitivă, cum prevede art. 414 alin. (1) C. proc. civ. „Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.”; ca urmare, împotriva acestei act de procedură partea nu ar fi putut exercita nicio cale de atac admisibilă.
În acest sens, se constată că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. pentru a se putea dispune perimarea.
Astfel, pe lângă condițiile referitoare la rămânerea cauzei în nelucrare o perioadă determinată de timp (condiție îndeplinită în speță), este necesar, de asemenea, să se constate și culpa procesuală a părții.
Această cerință, prevăzută expres de textul de lege suscitat, exprimă caracterul de sancțiune al acestei instituții de drept procesual civil.
Or, din moment ce procesul s-a suspendat din eroare, întrucât recurentul solicitase judecata cauzei în lipsă printr-o cerere depusă înainte de termenul de judecată, dar care din motive ce nu pot fi imputabile părții a ajuns la dosar cu întârziere, este evident că perimarea este inoperantă, chiar dacă a trecut termenul defipt de lege.
La pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 2/2022 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, în considerentele căreia s-au arătat următoarele:
„49. După cum în mod constant s-a arătat în literatura de specialitate, perimarea reprezintă acea sancțiune care se impune a fi aplicată în cazurile în care nu se respectă cerința continuității între actele de procedură, având ca efect stingerea procesului civil în faza în care acesta se găsește (judecată sau executare silită), din cauza rămânerii în nelucrare din vina părții, un anumit timp prevăzut de lege.
Fiind o sancțiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de sesizare a instanței din pricina conduitei procesuale neglijente și lipsite de stăruință a părții care a învestit instanța, ea poate interveni de drept numai în ipoteza în care partea respectivă se află într-o incontestabilă culpă procesuală, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică și nescuzabilă. Altfel spus, o asemenea împrejurare - o pasivitate neîndoielnică și nescuzabilă a părții, o lipsă de stăruință fundamentată pe neglijență și delăsare, care să fie considerate motive imputabile părții - trebuie să fie identificată în mod incontestabil.
Evident, în situația analizată, această ipoteză nu se regăsește, în condițiile în care repunerea pe rol a dosarului în care s-a adoptat măsura suspendării ar fi trebuit să fie dispusă din oficiu de către instanță, pentru că judecătorul a avut nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, fiind așadar direct interesat de rezultatul demersului său, cu atât mai mult cu cât subzistența cazului de suspendare îi este ușor de urmărit.
Or, perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată, din cuprinsul primului alin. al art. 416 C. proc. civ. rezultând fără echivoc că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancțiune a neglijenței părții, cât și caracterul unei prezumții de desistare tacită, niciunul dintre acestea neregăsindu-se în ipoteza analizată.
Dimpotrivă, în cazul suspendării facultative clasice instanța nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces, care privește raporturi juridice între aceleași părți litigante, acestea din urmă fiind datoare să țină sub observație respectivul proces și să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancțiunea intervenirii perimării cererii lor.
Față de cele arătate, în considerarea faptului că perimarea presupune o prezumție de desistare, de abandonare a judecății, deoarece pricina a rămas în nelucrare o anumită perioadă de timp, fiind în același timp și o sancțiune aplicabilă părții delăsătoare, ea nu poate interveni decât în acele situații în care se constată că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al dezinteresului manifest al părții care a declanșat respectivul proces. Per a contrario, dacă părții în cauză nu i se poate imputa vreo culpă în nesoluționarea pricinii, în sensul că nu a îndeplinit un anumit act de procedură în condițiile stipulate de lege, sancțiunea perimării nu poate să opereze. Chiar dacă perimarea nu presupune totdeauna și în mod necesar culpa părții, ea presupune însă ignorarea de către parte a obligațiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecății.
Având în vedere prevederile art. 416 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată", este în afară de orice dubiu că nu pot să constituie cauze de perimare, deci o atare sancțiune nu va opera, situațiile în care fie actul de procedură trebuia să fie efectuat din oficiu, fie, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea sa nu a ajuns la instanța competentă sau, deși a ajuns, nu i se poate stabili termen pentru judecată.”
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 411 alin. (2) și art. 416 alin. (3) C. proc. civ. motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de recurentul A, să caseze decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de recurentul A împotriva Deciziei nr. 2141 din 10 octombrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr. x/1/2023.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2025.