ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 530/2025

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. x/100/2022, reclamanții Consiliul Local al Comunei Leordina prin Primar și Comuna Leordina prin Primar au chemat în judecată pe pârâta A S.R.L. solicitând:

- să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Leordina, înscrise în CF (...) (cf vechi (...)) Leordina, nr. topo (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...) în suprafață totală de 9.293 mp și în CF (...) Leordina (cf vechi (...)), nr. topo (...), (...), (...), (...) în suprafață totală de 9.947 mp aparține Comunei Leordina;

- să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină posesie și pașnică folosință imobilele terenuri;

- să se dispună rectificarea de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în raport de prevederile art. 907 alin. (3) C. civ.

Sentința Tribunalului Maramureș:

Prin sentința civilă nr. 794 din 26 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Maramureș, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și inadmisibilității, invocate de pârâtă.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții Consiliul Local al Comunei Leordina și Comuna Leordina prin Primar în contradictoriu cu pârâta A S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții Consiliul Local al Comunei Leordina prin Primar și Comuna Leordina prin Primar, solicitând anularea ori schimbarea în tot a sentinței și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, admiterea acțiunii.

Decizia Curții de Apel Cluj:

Prin decizia civilă nr. 205 A din 18 iunie 2024, Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții Consiliul Local al Comunei Leordina și Comuna Leordina, împotriva sentinței civile nr. 794 din 26 octombrie 2023 a Tribunalului Maramureș, pe care a menținut-o.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă la 23 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x.

Prin rezoluția din 11 decembrie 2024 s-a fixat termen pentru judecarea recursului în ședință publică la 4 martie 2025.

Motivele de recurs:

Consiliul Local al Comunei Leordina și Comuna Leordina prin Primar au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 205 A din 18 iunie 2024 și a încheierii de ședință din data de 11 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/100/2022.

Au solicitat prin demersul judiciar, admiterea recursului și în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea deciziei și după reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții au criticat decizia recurată motivat de faptul că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 14, 15, 389, 390 C. proc. civ., cu ignorarea prevederilor art. 425 și 426 C. proc. civ., aplicând necorespunzător și dispozițiile art. 478 alin. (3) din același act normativ, care nu erau incidente în cauză, ajungându-se inclusiv la respingerea probatoriului propus spre administrare.

În dezvoltarea acestor motive de casare, au învederat că în mod greșit instanța de apel nu a găsit întemeiat motivul de nulitate a sentinței fondului, reținând ca acceptabilă o motivare prin preluarea considerabilă a unor informații dintr-un site de specialitate juridică, fără un aport propriu, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii; mai mult decât atât, instanța nici nu a pus în discuție această excepție prin încheierea din 11 iunie 2024, de amânare a pronunțării.

S-au încălcat astfel, în opinia recurenților, principiile contradictorialității și oralității procesului civil prevăzute de art. 14 și 15 C. proc. civ.

Au susținut printr-un alt motiv de recurs că s-a respins în mod nelegal cererea de probe din apel, pe motiv că prin aceasta s-ar fi urmărit schimbarea cadrului procesual conform art. 478 C. proc. civ., încălcându-se astfel, regulile de procedură prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii pronunțate.

Au mai criticat și faptul că au formulat în apel apărări și au învederat aspecte care trebuiau analizate de instanță, respectiv, solicitarea de probe prin care să se verifice deținerea terenului în litigiu de către B Vișeu de Sus anterior pârâtei, dovezi cu privire la autorul construcțiilor de pe teren, a suprafeței de teren necesare utilizării acestuia de către intimata-pârâtă, toate constituind critici neexaminate de instanța de apel.

O altă critică formulată de recurenți a vizat faptul că nu au fost examinate de către instanța de apel susținerile privind valoarea sentinței civile nr. 3165 din 3 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Vișeul de Sus în favoarea intimatei-pârâte, ce nu le este opozabilă, nefiind parte în acel litigiu conform art. 435 C. proc. civ. și în cuprinsul căreia nu a fost pusă în discuție existența sau deținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate ori analiza dovezilor din care să rezulte eventualul drept de proprietate dobândit ope legis în favoarea societății intimate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată s-a întemeiat doar pe împrejurarea nedeținerii de către intimata-pârâtă a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate conform Hotărârii de Guvern nr. 834/1991, în condițiile în care au contestat în integralitate modul în care societatea pârâtă a dobândit presupusul drept de proprietate prin sentința civilă nr. 3165 din 3 decembrie 2002 a Judecătoriei Vișeu de Sus și care nu era aptă să transfere sau să constituie vreun drept de proprietate, procedura care trebuia urmată fiind cea prevăzută de dispozițiile art. 20 din Legea 15/1990. Lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a considerat de către instanță că nu poate determina pierderea dreptului de proprietate.

Recurenții - reclamanți au mai criticat și faptul că instanța de apel nu a analizat și dreptul lor de proprietate, ci doar pe al pârâtei, drept născut în baza dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Hotărârea de Guvern nr. 834/1991, potrivit cărora terenurile în litigiu au intrat în proprietatea lor, întrucât pentru intimata-pârâtă nu a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate, iar de la acel moment, dreptul lor s-a consolidat și era apt a conduce la o operațiune de comparare a titlurilor, pe care însă, instanța de apel nu a realizat-o.

Sub aspectul naturii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instanța de apel, susțin recurenții, nu a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale referitoare la acest înscris care este un act administrativ și nici cu privire la efectul produs prin emiterea sau neemiterea acestuia, asupra prezumtivului drept de proprietate, în sensul că, în lipsa lui, nu se poate atesta sau recunoaște un drept de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul fostei unități de stat, în favoarea unei societăți constituite în baza Legii 15/1990.

Recurenții au menționat că procedura este una administrativă, prevăzută de art. 5 din HG nr. 834/1991, nu una jurisdicțională, iar în lipsa certificatului, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu s-a născut valabil în patrimoniul intimatei-pârâte, împrejurare care determină dobândirea ope legis a dreptului de proprietate în baza art. 4 alin. (1) și (2) din HG nr. 834/1991, de către unitățile administrativ - teritoriale.

S-a mai învederat de către recurenți că în mod eronat instanța de apel a reținut că pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată vin în contradicție cu cele statuate prin sentința civilă nr. 3165 din 3 decembrie 2002, fără a invoca însă, puterea de lucru judecat și în condițiile în care această hotărâre avea valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară.

Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare formulată de intimatul - pârât, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin răspunsul la întâmpinare, s-a învederat că era prioritar ca instanța de apel să pună în discuție excepția nulității hotărârii de fond și ulterior, să dea cuvântul pe fondul cauzei; recursul formulat se grefează numai pe aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate și totodată, nu pune în discuție relevanța și utilitatea probelor, ci greșita aplicare a dispozițiilor procedurale regăsite în cuprinsul considerentelor și a deciziei instanței de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor exprima în continuare.

Recurenții - reclamanți și-au întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ,,casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

De asemenea, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când ,,hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.”

Înalta Curte constată că recurenții au formulat critici comune cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., învederând că pronunțarea hotărârii s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 14, 15, 389, 390, 425, 426, 478 alin. (3) C. proc. civ.

Critica referitoare la greșita respingere de către instanța de apel a motivului de apel referitor la preluarea fidelă în motivarea hotărârii instanței de fond a unor informații dintr-un articol publicat pe un site de specialitate juridică, fără aportul propriu al instanței, se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., iar normele de procedură pretins încălcate dintre cele menționate de recurenți sunt cele prevăzute de art. 425 și 426 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 425 și 426 C. proc. civ. de către instanța de fond și la înlăturarea ca neîntemeiat a acestui motiv de apel, Înalta Curte constată că susținerea nu poate fi primită, întrucât hotărârea apelată are structura și mențiunile obligatorii prevăzute de aceste texte de lege. Ea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, situația de fapt reținută, motivele pentru care s-au admis și cele pentru care s-au respins cererile părților, raționamentul logico-juridic propriu care fundamentează soluția pronunțată.

Faptul că o hotărâre judecătorească folosește argumente ce se regăsesc în doctrină și jurisprudență nu este de natură să afecteze validitatea motivării hotărârii, semnificația utilizării unor astfel de argumente fiind aceea că sunt însușite de judecător, care apreciază că acestea justifică soluția și reprezintă raționamentul ce stă la baza rezolvării date în cauză. De altminteri, cele mai multe soluții au la bază argumente juridice dezvoltate în doctrină, pe care practicianul le-a cunoscut fie în anii de studiu și de formare, fie în timpul activității profesionale și le valorifică atunci când și le însușește în virtutea unei analize proprii.

Critica recurenților referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi pus în discuție excepția nulității hotărârii primei instanțe pentru modul în care a fost motivată – critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. – nu poate fi primită, deoarece așa-numita excepție reprezenta însuși motivul de apel pentru care se solicita desființarea hotărârii primei instanțe, iar contradictorialitatea și oralitatea au fost asigurate prin simpla acordare a cuvântului în dezbaterea apelului ce cuprindea și amintita susținere. Nu se poate vorbi despre o excepție distinctă de cererea de apel, pentru că anularea hotărârii se putea cere prin apel, iar nu printr-o excepție distinctă de acesta. Chiar și în ipoteza în care prin motivele de apel s-ar fi invocat vreo veritabilă excepție, când instanța acordă cuvântul asupra motivelor de apel, implicit acordă cuvântul și asupra eventualei excepții invocate.

În considerentele deciziei recurate, curtea de apel a răspuns suficient de clar și convingător acestui motiv de apel fundamentat pe prevederile art. 425 și 426 C. proc. civ., cu privire la care partea avea posibilitatea să pledeze cu prilejul acordării cuvântului în dezbaterea căii de atac, astfel nu au fost încălcate principiul contradictorialității și oralității prevăzut de art. 14 si 15 C. proc. civ. și nici prevederile art. 389 și 390 C. proc. civ. referitoare la obiectul dezbaterilor și la chestiunile prealabile dezbaterilor în fond.

Așa fiind, Înalta Curte constată nefondate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs, s-a susținut că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de probe pe motiv că prin aceasta s-ar fi urmărit schimbarea cadrului procesual.

Prin probele solicitate de către recurenți în apel, aceștia doreau a verifica faptul că B Vișeu de Sus, antecesoarea pârâtei, a deținut terenul în litigiu, a dovedi că nu întreg terenul ar fi fost necesar societății pârâte pentru exercitarea activității sale și doreau de asemenea a proba cine este autorul construcțiilor edificate pe teren.

Înalta Curte observă, însă, că evaluarea utilității și pertinenței probelor constituie atributul instanței de apel, apreciere ce nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie a judecății, iar nu de nelegalitate, neputând fi încadrată în vreunul din cazurile de casare. Această critică este prin urmare, nefondată.

O altă critică subsumată de recurenți motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel nu ar fi examinat motivul de apel privitor la modul de valorificare a sentinței civile nr. 3165 din 3 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în favoarea intimatei-pârâte.

Nici această critică nu este fondată, deoarece instanța de apel a analizat în cuprinsul mai multor paragrafe din considerentele hotărârii semnificația juridică a acestei sentințe în economia cauzei dedusă judecății.

Recurenții au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând, printr-o primă critică subsumată acestui caz de casare, că în mod greșit instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost fundamentată numai pe împrejurarea nedeținerii de către pârâtă a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, în condițiile în care reclamanții au contestat si modul în care intimata-pârâtă a dobândit presupusul drept de proprietate prin sentința civilă nr. 3165 din 3 decembrie 2002 a Judecătoriei Vișeu de Sus.

Afirmația instanței de apel în sensul că cererea principală s-a întemeiat pe o singură împrejurare considerată decisivă nu este aptă a determina prin ea însăși reformarea hotărârii, în condițiile în care au fost analizate în ansamblu toate temeiurile de fapt și de drept invocate de reclamanți, atunci când s-a reținut, în acord cu instanța de fond, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu are efect constitutiv de drepturi, astfel încât lipsa certificatului nu determină pierderea dreptului de proprietate dobândit în baza Legii 15/1990.

Analizând chestiunea de drept dedusă judecății, din perspectiva regulilor de drept material, Înalta Curte constată că, în esență, pretențiile reclamantei au la bază dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din HG nr.834/1991 astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 468/1998, potrivit cu care ”terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății private a comunelor, orașelor sau județelor și se constituie în "Fond special destinat realizării de investiții sau desfășurării unor activități economice", administrat de autoritățile administrației publice locale. Societățile comerciale prevăzute la art. 1 vor preda terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului București sau consiliilor județene, după caz, pe bază de protocol, în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate."

Din acest punct de vedere, în mod corect instanța de apel a reținut că nu poate face abstracție de sentința civilă nr. 3165 din 3 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, prin care s-a constatat dobândirea de către intimata-pârâtă, în baza Legii nr.15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 a dreptului de proprietate asupra terenurilor în discuție.

Or, în condițiile în care pârâta a obținut o hotărâre judecătorească definitivă de natură a atesta dobândirea drepturilor recunoscute de Legea nr. 15/1990 și HG nr. 834/1991, cu efecte similare certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce putea fi eliberat pe cale administrativă, nu se putea face abstracție de existența acestui titlu de proprietate.

Revendicând un drept de proprietate asupra acestor terenuri în temeiul art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 834/1991, reclamanta trebuia să probeze faptul că acestea erau ”terenuri disponibilizate” ca urmare a aplicării dispozițiilor H.G. nr.834/1991 și ale Legii nr.15/1990 – adică să nu fi fost recunoscut deja, anterior, vreunei societăți comerciale subiect al legii un drept de proprietate asupra respectivelor terenuri prin emiterea unui certificat de atestare.

Or, așa cum s-a arătat, pârâta a obținut o hotărâre judecătorească ce are efecte similare certificatului de atestare ce se elibera pe cale administrativă, hotărârea constatând în favoarea pârâtei, în virtutea vocației recunoscute de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 834/1991, dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză – ceea ce face ca art.4 din H.G. nr. 834/1991 invocat de recurenți ca modalitate de dobândire a proprietății să nu fie incident, pentru că terenurile nu mai erau ”disponibile” la data formulării acțiunii.

Este adevărat că recurenții se prevalează de inopozabilitatea sentinței obținută de pârâtă în anul 2002, de vreme ce nu au fost părți în proces. Inopozabilitatea unei hotărâri judecătorești față de terțul care nu a participat la proces, împotriva căruia e invocată, nu înseamnă, însă, decât că hotărârea nu își produce efectele obligatorii și executorii în privința acestuia (adică, în speță, a reclamanților), dar ca fapt juridic probator ea este opozabilă chiar și terțului, care chiar dacă nu trebuie să i se supună, trebuie totuși să facă dovada contrară, pentru a o înlătura în privința celor opuse.

Altfel spus, hotărârea anterioară purtată între pârâtă și alte părți nu va avea putere de lucru judecat împotriva reclamanților, care pot contesta dreptul de proprietate recunoscut pârâtei în acel proces, însă o pot face doar aducând dovada contrară – de exemplu, invocând un alt titlu de proprietate, de natură să-l înlăture pe cel al pârâtei la comparare.

În speță, titlul invocat de reclamanți constă în doar dispozițiile intrate în vigoare în anul 1998 ale art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 834/1991, în redactarea actuală, dispoziții legale care nu sunt aplicabile pentru că ele nasc vocația la recunoașterea dreptului de proprietate al comunei numai în măsura în care se constată disponibilitatea terenului în discuție – ceea ce nu e cazul în speță.

De asemenea, în lipsa unui titlu adus spre comparare care să fie distinct de cel rezultat din prevederile invocate ale art. 4 din H.G. nr.834/1991 – prevederi care generează vocația comunei la un drept de proprietate doar în mod condiționat de neatribuirea terenului unei societăți comerciale, potrivit Legii nr.15/1990 – reclamanții nu sunt îndreptățiți să ceară în procedura revendicării reverificarea îndeplinirii condițiilor Legii nr. 15/1990 de către pârâtă, deoarece dreptul pe care reclamanții îl afirmă este el însuși condiționat de inexistența titlului pârâtei. Doar în virtutea unui titlu distinct, de sine stătător sau provenit de la alt autor, puteau solicita reclamanții, în procesul de comparare, o evaluare a îndeplinirii de către pârâtă a cerințelor Legii nr.15/1990 pentru constatarea dreptului de proprietate. Altminteri, câtă vreme pârâtei i-a fost deja recunoscut judecătorește dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză în virtutea Legii nr.15/1990 și HG nr.834/1991, terenul nu mai este disponibil, pentru a putea fi revendicat de comună ca intrat în patrimoniul său în baza art. 4 alin. (1) și (2) din HG 834/1991, forma modificată în anul 1998, hotărârea judecătorească a pârâtei fiind echivalentă, ca titlu de proprietate, certificatului de atestare emis în baza acestui act normativ.

Jurisprudența invocată în cererea de recurs, potrivit cu care, în lipsa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate a societății comerciale, se consolidează în patrimoniul unității administrativ teritoriale dreptul de proprietate asupra unui teren în virtutea art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, nu e de natură să contrazică soluția prezentă, câtă vreme în soluția jurisprudențială amintită societatea comercială nu deținea o hotărâre judecătorească drept titlu substitut al certificatului, așa cum deține pârâta în speța de față.

Trebuie remarcat că recurenții consideră că dreptul comunei s-a născut ope legis, prin simplul efect al intrării în vigoare a modificărilor din anul 1998 aduse art. 4 din H.G. nr. 834/1991, la fel cum pârâta invocă la rândul său nașterea directă în patrimoniul ei a dreptului de proprietate asupra terenului prin simplul efect al intrării în vigoare a Legii nr.15/1990, anterior prevederilor legale de care se prevalează reclamanții. În realitate, în ambele situații legea duce la nașterea unor vocații condiționate la dobândirea dreptului, supuse inventarierii bunurilor și verificării cerințelor instituite prin prevederile legale speciale, verificare făcută în cazul pârâtei la momentul sentinței din anul 2002 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus și care a făcut ca terenul să nu mai fie disponibil a intra în patrimoniul comunei reclamante în baza art. 4 din HG nr. 834/1991.

Față de toate argumentele sus expuse, în baza art. 496 C. proc. civ. va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți Consiliul Local al Comunei Leordina prin Primar și Comuna Leordina prin Primar împotriva deciziei civile nr. 205/A din 18 iunie 2024 și a încheierii din data de 11 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2025.