ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2849/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Vâlcea, la data de 29.08.2022, sub nr. x/90/2022, reclamantul Spitalul A Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, să fie obligate pârâtele la:

În drept, au fost invocate art. 1170, art. 1349, art. 1381, art. 1528 C. civ.

Prin încheierea nr. 80/05.09.2022 pronunțată de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Vâlcea a fost declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Secției I civilă a Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/90/2022* pe rolul Secției I civilă a Tribunalului Vâlcea la data de 06.09.2022.

Prin întâmpinare, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a invocat o serie de excepții (excepția netimbrării, excepția inadmisibilității, excepția prematurității, a lipsei calității sale procesuale pasive) și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea

Prin sentința nr. 1803/06.07.2023, Tribunalul Vâlcea-Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată prin întâmpinare de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu această parte, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea; a obligat pârâta să procedeze la decontarea și plata către reclamant a sumei de 1.547.973,17 lei, reprezentând cheltuială efectivă peste valoarea contractului cadru de furnizare servicii medicale spitalicești nr. 8/2021 dintre părți, aferentă lunii iulie 2021; a respins în rest acțiunea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, Secția I civilă sub nr. x/90/2022**, ca urmare a declinării competenței de soluționare a apelului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea prin Decizia nr. 393/A-COM din 9 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 1459/14.03.2024, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a admis apelul pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea împotriva sentinței nr. 1803/06.07.2023, a anulat sentința și a trimis cauza spre judecare Comisiei Centrale de Arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Împotriva deciziei nr. 1459/14.03.2024 au declarat recurs reclamantul Spitalul A Vâlcea și pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea.

4.1. Recursul reclamantului Spitalul A Vâlcea a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a arătat că dispozițiile art. 197 din Contractul-cadru prevăd că litigiile legate de încheierea, derularea și încetarea contractului între furnizor și casele naționale de sănătate, se soluționează de către Comisia de arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate sau de instanță, după caz. Susține că dacă s-ar fi urmărit instituirea unei competențe obligatorii nu s-ar mai fi inserat mențiunea „sau de către instanțe”.

Prin urmare, clauzele contractuale – ce reprezintă legea părților- instituie o competență alternativă, încălcată de către instanța de apel prin impunerea aplicabilității dispozițiilor art. 553 C. proc. civ.

Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare (interpretatio cessat in Claris), astfel cum a procedat instanța de apel impunând aplicabilitatea dispozițiilor art. 553 C. proc. civ. și considerând soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești ca reprezentând "cel mult o neclaritate a clauzei".

Totodată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractelor, iar motivarea hotărârii este străină de clauzele contractuale și este preluată, parțial, din jurisprudența Curții de Apel Craiova.

Făcând trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se susține că instanța a insinuat că și dacă părțile nu doresc trebuie acceptată procedura arbitrală, opunându-se efectele art. 553 C. proc. civ., iar acest lucru echivalează, în opinia recurentului-reclamant cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești care intervine, astfel, în contractul dintre părți.

Contractul nu are o clauză compromisorie validă, drept pentru care hotărârea este nelegală, deoarece raționamentul instanței de apel a pornit de la aplicarea prin analogie a altor dispoziții legale ( alin. (l) C. proc. civ.) împrejurare care se circumscrie doar situației în care părțile opun instanța arbitrală, instanței statale (art. 488 alin. (l) pct. 6 - hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii).

Pretinde recurentul că instanța de apel nu a exercitat rol activ, limitându-se la a face o analiză a normelor de drept substanțial și procedural fără a mai analiza competența alternativă existentă în contractul dintre părți, nefiind în măsură să respecte exigențele legii de a se circumscrie unei motivări corecte și legale.

Recurentul susține că interpretarea dată convenției arbitrare si dezvoltarea principiilor clauzelor compromisorii, ignora voința reală a părților, care a fost în sensul supunerii litigiilor alternative datorită (și) fondului unui raport inegal, voință care nu este limitată de legiuitor, așa cum prevăd alte texte legale imperative și neechivoce (ca de ex: "cererile...se introduc numai la instanța" , ori "(...) sunt de competenta exclusivă a (...)", fiind încălcat principiul standardului convențional al procesului echitabil.

4.2. Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care arată că instanța a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile legale privind stabilirea competenței generale în soluționarea cauzei, respectiv cadrul normativ privind soluționarea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Recurenta pretinde că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) C. proc. civ. și nu a avut în vedere faptul că reclamantul s-a opus admiterii excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești, excepție invocată de către CAS Vâlcea în cuprinsul întâmpinării, solicitând judecarea cauzei de către instanța civilă competentă.

Potrivit prevederilor legale și contractuale, litigiile legate de încheierea, derularea și încetarea contractelor dintre furnizori și casele de asigurări de sănătate se soluționează de către Comisia Centrală de Arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, organizată conform reglementărilor legale în vigoare, sau de către instanțele de judecată, după caz. Rezultă că ne aflăm în prezența unei clauze privind competența alternativă de soluționare a litigiilor ivite între părți, fie de către Comisia Centrală de Arbitraj care funcționează pe lângă CNAS, fie de către instanța de judecată competentă.

Instanța de apel nu a constatat faptul că existența convenției arbitrale ar înlătura competența materială a instanțelor de judecată civile, doar în ceea ce privește raporturile civile în legătură cu încheierea, derularea sau încetarea acestor raporturi de drept civil, dar nu și a competenței materiale a instanței civile competente să soluționeze un litigiu care îmbracă forma unei veritabile acțiuni în pretenții și care derivă dintr-un fapt juridic licit.

Voința clar exprimată a reclamantului este în sensul judecării cauzei de către instanța civilă competentă. Exprimarea voinței părților este de esența noțiunii arbitrajului. Drept urmare, se impune a reține în acest sens, practica relevantă a Secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță de control judiciar care, cu titlu definitiv, apreciază că în cazul unei clauze compromisorii alternative, exercitarea uneia sau alteia dintre opțiuni este subordonată, în temeiul principiului forței obligatorii a contractului, acordului ulterior al părților, fie în favoarea arbitrajului, fie în favoarea instanței judecătorești.

Astfel, Înalta Curte de Casație si Justiție a lămurit în mod expres această situație, respectiv clauza compromisorie alternativă bilaterală îsi produce efectele doar în cazul în care ambele părți înțeleg să se judece în fața instanței arbitrale.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate (având un conținut similar), intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a solicitat respingerea ambelor recursuri și a arătat că sintagma „după caz” pe care o interpretează recurenții ca fiind competență alternativă nu înseamnă că oferă părților posibilitatea de a alege dacă se prevalează sau nu de clauza compromisorie, în condițiile în care intimata a formulat apărări în fond cu privire la convenția arbitrală, sens în care intimata face trimitere la prevederile art. 554 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Recurenții omit dispozițiile art. 554 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., care prevăd expres că instanța de judecată este condiționată de reținerea cauzei spre soluționare doar în ipoteza formulării apărărilor în fond de către pârât, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, ceea ce nu este cazul, întrucât intimata a formulat apărări în fond strict pe convenția arbitrală și a invocat clauza compromisorie prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe.

În argumentarea sa, recurenta CNAS se referă la voința clar exprimată a reclamantului, recurentul Spitalul A Vâlcea, în sensul judecării cauzei de către instanța civilă competentă, însă omite să se refere și la voința clar exprimată de către intimată ca parte contractuală, în sensul judecării cauzei de către Comisia Centrală de Arbitraj, comisie care este organizată și funcționează legal pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate în baza HG nr. 650/2014 și Ordinului Ministrului Justiției nr. 2366/C/2015 și are scopul exclusiv, potrivit actelor normative invocate, de a soluționa litigiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări de sănătate, în baza convenției părților. Pretinde că acesta este sensul clauzei obligatorii arbitrale prevăzută de art. 23 alin. (2) din contractul de furnizare de servicii spitalicești nr. 8/2021.

Intimata învederează că toate contractele de furnizare de servicii medicale încheiate între casele de asigurări de sănătate și furnizori sunt contracte numite, prevăzute de lege, în speță, contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești nr. 8/2021 fiind prevăzut ca model obligatoriu în Anexa 26 la Ordinul MS/CNAS nr. 1068/627/2021.

Toate contractele de furnizare de servicii medicale încheiate între casele de asigurări de sănătate și furnizori, prevăd convenția arbitrală și soluționarea oricărui litigiu, nesoluționat pe cale amiabilă, de către Comisia Centrală de Arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, existând la data prezentei pe rolul Comisiei Centrale de Arbitraj, spre soluționare, litigii pe care intimata le are cu alți furnizori de servicii medicale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea reclamantă Spitalul A Vâlcea este vădit nefondat în considerarea celor ce succed.

- Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod de procedură civilă, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost dată de către instanța de apel cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sub motiv că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul este legea părților, ceea ce semnifică că instanța judecătorească are a aplica clauzele contractuale astfel cum acestea au fost negociate de către părți, fără a putea exercita vreun control în privința conținutului acestora, cu atât mai puțin, a dispune în contra voinței astfel exprimate de către părți, prin încheierea unui contract.

Se susține că, pe temeiul art. 1270 C. civ., instanța de apel avea obligația de a da eficiență clauzei contractuale prevăzute de părți la art. 23 alin. (2) din contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești nr. 8/2021, cu luarea în considerare a termenilor preciși în care a fost convenită/redactată, fără a le putea opune dispoziții legale din materia arbitrajului prevăzute de Codul de procedură civilă, pe care părțile au înțeles să le înlăture de la aplicare.

Critica nu poate fi primită în considerarea celor ce succed.

Motivul de casare bazat pe depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod de procedură civilă sancționează încălcarea de către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat unei alte puteri a statului, nu pretinsa denaturare prin hotărârea pronunțată a înțelesului unei/unor clauze stipulate prin contractul încheiat de părți pe temeiul normelor Codului civil, după caz, ale Codului de procedură civilă.

Încredințând atribuțiile de putere statală unor autorități distincte: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, legiuitorul constituant a statuat prin art. 1 alin. (4) din Constituția României că organizarea statului se realizează potrivit principiului separației și echilibrului celor trei puteri în cadrul democrației constituționale, principiu ce presupune existența unui control reciproc sub aspectul exercitării atribuțiilor specifice care se poate realiza doar în conformitate cu legea, fără ca vreunei puteri să-i fie permisă imixtiunea în atribuțiile celorlalte.

Or, prin argumentele expuse, partea reclamantă nu pune în discuție săvârșirea de către instanța de apel a vreunei imixtiuni în atribuțiile puterii legislative ori executive, ci aduce în discuție întinderea atribuțiile conferite de către legiuitor instanțelor judecătorești în privința operațiunii de verificare și de interpretare a clauzelor contactelor/convențiilor încheiate de părți.

Puterile (funcțiunile) statului nu se confundă, însă, cu puterea recunoscută persoanelor de a încheia contracte civile prin art. 1169 C. civ. („Libertatea de a contracta”), a căror conformitate cu legea, ordinea publică și bunele moravuri, este dată, necontestat, în competența instanțelor judecătorești, dovadă fiind chiar faptul înregistrării de către partea reclamantă a cererii de chemare în judecată pendinte pe rolul Tribunalului Vâlcea.

Puterile statului nu se confundă nici cu puterea (facultatea) recunoscută părților de a alege jurisdicția arbitrală în locul jurisdicției statale pentru soluționarea unor litigii, prin încheierea de convenții arbitrale, ce poate îmbrăca, potrivit art. 549 C. proc. civ., fie forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie forma compromisului, convenție a cărei valabilitate se verifică tot de către instanțele judecătorești, potrivit normelor edictate în acest scop prin dispozițiile codului menționat, care o reglementează.

Rezultă că susținerile părții reclamante se întemeiază pe aprecierea potrivit căreia persoanelor care încheie contracte civile le-ar fi conferite prin dispozițiile Codul civil puteri absolute și că, negociate fiind clauzele stabilite, inclusiv cea privitoare la jurisdicția aplicabilă litigiilor decurgând din contract, acestea nu mai pot face obiect al evaluării instanțelor judecătorești, apreciere greșită, astfel cum se va arăta cu ocazia examinării motivului de recurs bazat pe nelegalitate.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, susținerile părții reclamante vor fi respinse ca nefiind fundamentate juridic.

- Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, care nu sunt apte să convingă cu privire la justețea soluției.

Se susține că atâta timp cât contractul nr. 8/2021 nu conține o clauză compromisorie validă, raționamentul judiciar expus în cuprinsul hotărârii este greșit, neputând fi fundamentat pe dispozițiile alin. (l) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să își verifice propria competență, normă înlăturată de la aplicare prin clauza contractuală prevăzută la art. 23 alin. (2) și care de altfel este incidentă doar situației în care părțile opun instanța arbitrală, instanței statale.

Critica nu poate fi primită.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă indică cazurile în care acest motiv de recurs este incident, anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa fiind, subsumat acestui motiv de casare nu se poate cere instanței de recurs lămuriri cu privire la corectitudinea raționamentului logico-judiciar pe care se fundamentează hotărârea atacată, întrucât această chestiune se subsumează motivului de recurs bazat pe nelegalitate în cadrul căruia urmează a fi examinată și în procesul pendinte.

Motivarea contradictorie presupune identificarea în conținutul hotărârii recurate unor motive de drept care se exclud reciproc astfel încât nu se poate cunoaște care sunt cele pe care se sprijină soluția, nu a unor motive greșite din perspectiva legii aplicabile litigiului, în timp ce motivarea străină presupune identificarea unor motive de drept care nu au legătură cu natura pricinii deduse judecății, configurată de obiectul cererii și temeiurile de fapt și de drept pe care se întemeiază, aspecte care nu sunt relevate prin cererea de recurs.

Așa fiind, cum hotărârea recurată îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, instanța de apel expunând în mod coerent și logic motivele de drept pe care și-a întemeiat soluția, și acest motiv de recurs urmează a fi respins, ca fiind nesusținut.

- subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că, încheiată fiind în baza principiului libertății contractuale, clauza prevăzută la art. 23 alin. (2) din contractul nr. 8/2021 este o clauză obișnuită, care are putere obligatorie potrivit art. 1270 C. civ. pentru părțile contractului și instanța judecătorească, independent de faptul că prin aceasta s-a convenit în privința jurisdicției aplicabile litigiilor ivite în legătură cu contactul menționat.

Se susține că instanța de apel s-a raportat greșit în soluționarea excepției necompetenței materiale la dispozițiile art. 553 și art. 554 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în considerarea termenilor clari în care clauza este redactată, reiese că părțile contractului au înlăturat de la aplicare dispozițiile procedurale menționate și că, în baza principiului libertății contractuale prevăzut de Codul civil, au convenit asupra unui alt drept de opțiune între cele două jurisdicții, fapt probat de folosirea sintagmei „sau instanța” în redactarea clauzei, drept a cărui exercitare este permisă oricărei părți contractante, fără a i se putea opune dispozițiile din materia arbitrajului prevăzute de Codul de procedură civilă.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, se constată că partea reclamantă și pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea au încheiat contractul-cadru de furnizare servicii medicale spitalicești nr. 8/2021 și că la art. 23 din capitolul XIII „Soluționarea litigiilor” au prevăzut, la alin. (1), că litigiile legate de încheierea, derularea și încetarea contractului se soluționează pe cale amiabilă, iar la alin. (2), că litigiile rămase nesoluționate conform alin. (1) se soluționează de către Comisia de arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, organizată conform reglementărilor legale în vigoare, sau de către instanțele de judecată, după caz.

Instanța de apel a statuat că părțile au înscris la art. 23 alin. (2) din contract o clauză compromisorie, care este reglementată de dispozițiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ., și că potrivit art. 554 alin. (2) lit. a) din cod, îi incumbă obligația a-i da eficiență, întrucât partea contractantă pârâtă a invocat pe temeiul clauzei excepția necompetenței instanței de a soluționa litigiul, reținând, totodată, că trimiterea la competența instanțelor judecătorești din cuprinsul clauzei constituie o neclaritate ce nu pune în discuție nulitatea ori caducitatea sa.

Printr-o primă categorie de argumente, partea reclamantă pretinde că la art. 23 alin. (2) din contract părțile au înscris o clauză obișnuită, de drept substanțial, nu o clauză compromisorie, și că, în considerarea înțelesului explicit al termenilor în care este redactată, această clauză nu poate face obiect al interpretării instanței de judecată.

Argumentele nu pot fi primite, întrucât clauza înscrisă într-un contract civil prin care părțile convin în privința jurisdicției aplicabile litigiilor legate de încheierea, derularea și/sau încetarea contractului nu este clauză contractuală obișnuită, deoarece nu poate fi subsumată obiectul contractului, astfel cum acesta este definit de art. 1225 alin. (1) C. civ.

Or, prin clauza prevăzută la art. 23 alin. (2) din contract, părțile au convenit, în termeni clari, asupra jurisdicției aplicabile litigiilor decurgând din respectivul contract, astfel că aceasta nu poate primi decât calificarea care îi este conferită de lege în considerarea obiectului, aceea de clauză compromisorie, formă a convenției arbitrale, cum corect a statuat instanța de apel.

Faptul că exprimă voința părților și are izvor contractual nu se constituie în argumente suficiente de natură să permită calificarea ca și clauză obișnuită, supusă dispozițiilor Codului civil, a clauzei prin care părțile aleg jurisdicția arbitrală, cum eronat se susține, relevant fiind izvorul dreptului ce permite alegerea și care este reprezentat de dispozițiile Codului de procedură civilă.

Normele Codului civil nu reglementează de altfel sub acest aspect, al alegerii de jurisdicție, așa că nu conferă părților contractului facultatea de a negocia asupra jurisdicției, în general, a jurisdicției statale, ca și opțiune a părților, în particular, întrucât jurisdicția statală se aplică în puterea legii dacă nu există convenție arbitrală.

Este real că art. 1169 C. civ. consacră principiului libertății contractuale, însă al libertății limitate, nu absolute, norma stabilind, în chiar cuprinsul său, că părțile sunt libere să încheie orice contract și să determine conținutul acestuia, dar în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Rezultă, astfel, că pentru a fi valabil încheiat, cerință necesar a fi îndeplinită pentru invocarea caracterului obligatoriu pe temeiul art. 1270 C. civ., contractul civil trebuie să corespundă nu doar voinței părților și scopului urmărit de acestea, ci și cerințelor prevăzute de lege, cerințe care, în materie de jurisdicție arbitrală sunt prevăzute nu de Codul civil, ci de Codul de procedură civilă, care reglementează sub acest aspect prin dispozițiile art. 541 și urm. din Cartea a IV „Despre arbitraj”.

Prin dispozițiile Codului de procedură civilă menționate legiuitorul a recunoscut părților unui contract dreptul de a alege jurisdicția arbitrală în locul jurisdicției statale, în cazurile și condițiile anume prevăzute, fapt ce exclude posibilitatea negocierii prin contract/convenția de arbitraj a unui alt drept de opțiune între cele două jurisdicții, ce s-ar putea exercita în alte cazuri ori condiții decât cele prevăzute de normele procedurale, așa cum se va arăta în continuare.

Prin alte argumente, partea reclamantă pretinde că și dacă se reține calificarea de clauză compromisorie, instanța de apel trebuia să constate că părțile contractului au prefigurat alte efecte pe care clauza le produce în privința jurisdicției aplicabile litigiilor, diferite de cele reglementate de art. 553 Cod procedură.

Se susține că prin clauza de la art. 23 alin. (2) s-a convenit că oricare dintre părți poate să aleagă oricând între competența instanței de judecată și competența instanței arbitrale în privința litigiilor decurgând din contract, fără ca alegerea să se supună dispozițiilor Codului de procedură.

Nici aceste argumente nu pot fi primite, întrucât, atunci când legea leagă de un fapt producerea anumitor efecte juridice, nu stă în puterea părților să le înlăture pe cale contractuală, întrucât reglementarea legală semnifică limitele aduse de către legiuitor principiului libertății contractuale.

Or, potrivit art. 553 C. proc. civ., încheierea unei convenții arbitrale exclude jurisdicția statală pentru litigiul ce face obiectul convenției din chiar momentul realizării acordului de voință al părților.

Prin urmare, părțile nu pot conveni asupra unui alt drept de opțiune între cele două jurisdicții prin convenția arbitrală, întrucât recunoașterea unui astfel de drept are ca premisă valabilitatea celor două jurisdicții la momentul constituirii dreptului, ceea ce nu se mai poate susține în privința jurisdicției statale, care nu este lăsată la dispoziția părților, ci înlăturată, în puterea legii, din chiar momentul încheierii convenției arbitrale.

În acest context al analizei se impune mențiunea că jurisdicția arbitrală se aplică doar în privința litigiilor care fac obiectul convenției arbitrale, orice alte litigii ivite între părțile contractului fiind date, potrivit legii, în competența generală a instanțelor judecătorești.

Ca atare, clauza arbitrală trebuie să fie lămuritoare sub acest aspect, în caz contrar, devenind aplicabile dispozițiile art. 550 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă, nu regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 și urm. C. civ., cum eronat se susține prin recurs.

Prin urmare, folosirea în redactarea clauzei compromisorii prevăzute la art. 23 alin. (2) din contract a sintagmei sau de către instanțele de judecată, după caz, nu pune în discuție nevalabilitatea sa, ci, în măsura în care se contestă că sintagma nu obligă la distincția între litigiile care fac obiectul clauzei indicate la alin. (1) și alte litigii, pune în discuție caracterul îndoielnic al acesteia.

Așa fiind, susținerea părții reclamante potrivit căreia redactarea sintagmei menționate îi permite să opteze oricând pentru jurisdicția statală în locul celei arbitrale nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât partea contractantă pârâtă susține că sintagma a fost redactată cu un cu totul alt sens, chestiune care excedă analizei instanței de recurs, cât timp părțile contractului nu au contestat la judecata în fața instanțelor de fond inaplicabilitatea clauzei litigiului pendinte.

În fine, se constată că faptul învestirii instanței de judecată cu soluționarea litigiului pendinte nu aduce în discuție, cum eronat se susține prin recurs, alegerea de competență prevăzută de art. 126 C. proc. civ., întrucât norma recunoaște părților unui litigiu dat în competența instanțelor judecătorești dreptul să aleagă, în condițiile prescrise, între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial, nu dreptul părților care au încheiat convenție arbitrală să aleagă competența instanței judecătorești în contra convenției arbitrale.

În realitate, prin sesizarea instanței de judecată cu soluționarea litigiului, partea reclamantă aduce în discuție posibilitatea renunțării unilaterale la clauza compromisorie, posibilitate care nu este recunoscută de normele de procedură părților contractului.

Dispozițiile art. 554 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. stipulează expres condițiile în care instanța învestită cu judecata unei cauze cu privire la care există încheiată convenție arbitrală, fapt ce probează renunțarea părții reclamante la jurisdicția arbitrală, poate să rețină litigiului, anume dacă partea pârâtă înțelege să formuleze apărări în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, fapt probează renunțarea tacită și de către aceasta la jurisdicția arbitrală.

Prin urmare, nu pretinsa statuare prin contract a unui alt drept de alegere de jurisdicție decât acela acordat de lege conferă instanței de judecată posibilitatea de a reține procesul spre soluționare, ci renunțarea tacită de către toate părțile contractului la invocarea convenției arbitrale.

În cauza pendinte, partea pârâtă s-a prevalat, însă, de clauza compromisorie stipulată de comun acord cu partea reclamantă în contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești, invocând necompetența instanței judecătorești, așa că instanța de apel, în mod corect, în respectarea art. 554 alin. (1) C. proc. civ., și-a declinat competența în favoarea Comisiei de arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, aleasă de părți ca instanță arbitrală.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte va constata că recursul dedus judecății de către partea reclamantă este nefondat.

Examinând recursul declarat de partea pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate București, Înalta Curte constată că este lovit de nulitate, întrucât motivul de nelegalitate invocat nu este dezvoltat, cerință a cărei neîndeplinire este sancționată astfel, cu nulitatea, prin dispozițiile art. 488 alin. (2) coroborat art. 488 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Statuând prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept, legiuitorul a indicat că motivul de recurs are în vedere normele de drept material care, aplicate fiind de către instanța de judecată raportului juridic dedus în concret judecății, fundamentează soluția dată asupra fondului dreptului dedus judecății, soluție care nu s-a pronunțat prin hotărârea recurată.

Rezultă că hotărârea recurată s-a întemeiat pe norme de drept procesual civil și că în aplicarea acestor norme instanța de apel a statuat cu privire la competența instanței arbitrale de a soluționa fondul litigiului.

Prin urmare, trimiterea de către partea pârâtă la prevederile art. 1 alin. (2) și art. 5 C. proc. civ. nu doar că nu aduce în discuție încălcarea vreunei norme de drept material așa cum obligă motivul de casare invocat, dar nu relevă nici încălcarea vreunei reguli de procedură ce ar permite examinarea criticii din perspectiva motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 5 C. proc. civ. stabilesc, cu valoare de principiu, că instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice/juridice, aplicarea legii și garantarea supremației acesteia și că judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.

În cauză hotărârea recurată este pronunțată potrivit legii, anume potrivit dispozițiilor art. 553 și art. 554 C. proc. civ., a căror interpretare și aplicare nu este contestată prin recursul ce face obiectul examinării.

Se impune, totodată, mențiunea că stabilirea cadrului procesual se realizează în fața primei instanțe, astfel că nu se poate susține direct prin recurs că acesta ar fi greșit, întrucât, în absența contestării în fața instanțelor de fond, hotărârea ce face obiectul recursului nu conține dezlegări sub acest aspect care să poată face obiect al controlului judiciar exercitat de către instanța de recurs.

Prin urmare, se privesc ca fiind străine cauzei susținerile prin care pârâta recurentă pretinde că acțiunea dedusă judecății are natură delictuală, nu contractuală și că litigiul pendinte nu face obiectul clauzei compromisorii încheiate de către partea reclamantă cu pârâta intimată Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, aspecte ce nu sunt dezlegate prin hotărârea recurată.

Tot, astfel, ca fiind străine cauzei, se privesc și susținerile pârâtei prin care învederează caracterul contradictoriu al practicii judiciare în materie de evaluare a convențiilor arbitrale, care ignoră situațiile de fapt diferite exhibate prin hotărârile indicate, întrucât, în absența unor critici de nelegalitate, nici această chestiune nu poate face obiect al examinării instanței de recurs.

Așa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) Cod de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă și va constata nulitatea recursului declarat de către pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul A Vâlcea împotriva deciziei nr. 1459 din 14 martie 2024 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei nr. 1459 din 14 martie 2024 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.