ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 757/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.11.2023, sub nr. x/2/2023, reclamantul Municipiul A, prin Primar General a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară (MF - DGIEF), anularea art. 1 alin. (2) și (3) din HG nr. 1028/2021, având în vedere că actul administrativ contestat adaugă la lege, în sensul că extinde competența MF-DGIEF prin adăugare la lege, respectiv la OUG nr. 94/2011 și la OG nr. 119/1999, contrar art. 1 alin. (5) și art. 108 din Constituție. Pârâții au depus la dosar întâmpinare, pârâtul Guvernul României solicitând, pe cale de excepție, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes, iar, pe fondul cauzei, ca fiind neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 985 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei interesului și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul A prin Primar General, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finantelor - Direcția Generală de Inspecție Economico - Financiară.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 985 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Municipiul A prin Primar General a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinței recurate și: în principal, trimiterea cauzei spre soluționare primei instanțe; în subsidiar, ca urmare a reținerii cauzei spre rejudecare, admiterea acțiunii subscrisului astfel cum a fost formulată, în sensul dispunerii anulării dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din HG nr. 1028/2021, cu rezervarea dreptului de a solicita obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze pe cale separată. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că, dintr-o primă perspectivă, sentința recurată cuprinde motive străine cauzei. Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței, instanța de fond a considerat că motivarea de fapt și de drept a cererii de chemare în judecată s-ar raporta la conținutul actelor de control emise și care au fost atacate separat - formând obiectul unui alt dosar. Prin urmare, prima instanță a apreciat că aceste argumente ar exceda cauza. Contrar celor reținute de Curtea de Apel, argumentele Municipiului A nu au vizat actele de control emise de MF-DGIEF, ci tocmai nelegalitatea art. 1 alin. (2) și (3) din HG nr. 1028/2021 și sub nicio formă actele de control care, într-adevăr, formează obiectul unui alt dosar. Dintr-o a doua perspectivă, refuzând să analizeze argumentele Municipiului A din perspectiva adăugării la OUG nr. 94/2011, aspect confirmat și de dispozițiile HG nr. 101/2012, în opinia sa, sentința este în egală măsură și una nemotivată. Dintr-o a treia perspectivă, recurenta a susținut că raționamentul instanței de judecată este și unul vădit contradictoriu. Deși argumentele Municipiului A vizează indubitabil HG nr. 1028/2021, nu poate trece neobservată contradicția existentă fie și în situația strict ipotetică în care acestea s-ar fi referit la actele de control. Așadar, pe de o parte, pentru a reține interesul recurentului în formularea prezentei acțiuni, instanța de judecată trimite expres la contestarea în instanță a actelor de control. Pe de altă parte, însă, pe fond, conținutul acestor acte de control și mai ales temeiurile controlului indicate chiar de către organul de control par a deveni irelevante speței. Recurentul a susținut că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. decurge din argumentele ce susțin incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Mai exact, refuzând să analizeze speța din perspectiva încălcării de către HG nr. 1028/2021 a dispozițiilor OUG nr. 94/2011, precum și din perspectiva dispozițiilor HG nr. 101/2012, în speță este vorba despre o situație de vădită denegare de dreptate, în raport de dispozițiile art. 5 C. proc. civ. Procedând astfel, în realitate, prima instanță nu a dezlegat fondul cauzei, impunându-se în aceste împrejurări, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre soluționare primei instanțe. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că dintr-o primă perspectivă, instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile OG nr. 119/1999. OG nr. 119/1999, la care se face trimitere, nu includea, în forma sa inițială, nicio referință la competența DGIEF, ci, printre altele, făcea referire la o serie de atribuții doar ale Ministerului Finanțelor. În acest sens, luate individual, prevederile art. 22 alin. (1) din OG nr. 119/1999 nu stabileau atribuții în sarcina inspecțiilor economico-financiare, cum este MF-DGIEF. A arătat că, în opinia sa, relevantă este și versiunea în vigoare a OG nr. 119/1999 la data de 24.02.2023. Textul legal în dsicuție prevede o serie de atribuții doar ale Ministerului Finanțelor, iar nu în sarcina inspecțiilor economico-financiare. Dintr-o doua perspectivă, recurentul a susținut că instanța de fond încalcă atât dispozițiile OG nr. 119/1999, cât și pe cele ale OUG nr. 94/2011, dar și normele constituționale și pe cele ale Legii nr. 24/2000. În realitate, contrar susținerilor primei instanțe, dispozițiile legale nu reglementează proceduri distincte, ambele acte normative reglementând competențele MF din perspectiva inspecțiilor pe care acesta le poate face. Normele legale de stabilire a competenței sunt norme imperative și de strictă aplicare, impunându-se a fi avute în vedere integral, în ansamblu, la emiterea unui act administrativ, iar nu trunchiat, fiind relevant așadar întregul context legislativ existent și aplicabil (de altfel, chiar și MF-DGIEF a indicat drept temei al controlului său dispozițiile OUG nr. 94/2011). Aceasta întrucât un act administrativ nu poate adăuga la lege. Astfel, nu poate fi extinsă competența MF-DGIEF stabilită prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2011 printr-o simplă hotărâre de Guvern - act administrativ cu caracter normativ, deoarece hotărârea de Guvern este un act normativ inferior ordonanței de guvern. Enunțând dispozițiile art. 108 [Actele Guvernului] din Constituție, a învederat că, în ierarhia actelor normative, legea fundamentală este Constituția României, actele normative principale sunt legile, decretele-lege și ordonanțele guvernului, iar actele subordonate legii sunt hotărârile de guvern, precum și alte acte administrative cu caracter normativ. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, acestea sunt acte normative cu putere de lege. Referitor la competența MF-DGIEF, reiese clar că competența MF-DGIEF a fost stabilită expres și limitativ prin OUG nr. 94/2011 doar în relație cu operatori economici, fiind excluse unitățile administrativ-teritoriale precum Municipiul A. A invocat dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. b din Legea nr. 24/2000 privind obligativitatea în cazul hotărârilor Guvernului a elaborării unei note de fundamentare, instrument de prezentare și motivare ale noilor reglementări propuse, conform art. 30 alin. (2) al aceleiași legi și ale art. 31 din Legea nr. 24/2000, care detaliază toate condițiile pe care trebuie să le conțină o notă de fundamentare, ca instrument de prezentare și motivare ale noilor reglementări propuse. În opinia sa, nici aceste din urmă condiții nu se verifică în privința actului contestat în cauză în aceste condiții, art. 1 alin. (2) și (3) din HG nr. 1028/2021 este nelegal prin faptul că adaugă la lege, competența MF-DGIEF neputând fi extinsă prin această hotărâre. Concluzionând, recurentul a susținut că, contrar celor reținute de instanța de fond, este irelevant că HG nr. 1028/2021 nu s-ar referi în mod expres în textul său la OUG nr. 94/2011, în condițiile în care OUG nr. 94/2011 este în vigoare și reglementează competența cu privire la chestiunea în discuție, HG nr. 1028/2021 se impunea să o respecte întocmai, fără a adăuga la aceasta, indiferent dacă o menționează sau nu în cuprinsul său. De altfel, încălcarea dispozițiilor OUG nr. 94/2011 este cauza esențială de nelegalitate a dispozițiilor HG nr. 1028/2021 contestate și a căror anulare este solicitată în prezenta cauză, iar pretinsa nereferire în cuprinsul HG nr. 1028/2021 la dispozițiile OUG nr. 94/2011 era în sine și prin sine un argument suplimentar în sensul admiterii acțiunii. Dintr-o treia perspectivă, recurentul a susținut că instanța de fond încalcă dispozițiile OUG nr. 94/2011 și pe cele ale HG nr. 101/2012. Legea nu stabilește în favoarea MF-DGIEF o competență în privința activității de inspecție economico-financiară față de Municipiul A, în concret, OUG nr. 94/2011 limitează expres sfera de competență și atribuțiile MF-DGIEF, Municipiul A fiind exclus din aceasta. OUG nr. 94/2011 este actul normativ, cu rang de lege, care reglementează activitatea de inspecție economico-financiară și competența, respectiv atribuțiile organelor de inspecție, inclusiv a MF-DGIEF. Competența și atribuțiile inspecției economico-financiare și operatorii economici asupra cărora aceasta exercită atribuțiile stabilite de lege sunt reglementate de dispozițiile art. 6 respectiv art. 3 pct. 5 din OUG nr. 94/2011, coroborate cu prevederile art. 2 din același act normativ. Enunțând dispozițiile art. 2 din OUG nr. 94/2011 MF-DGIEF, art. 3 pct. 5 din OUG 94/2011, MF-DGIEF, art. 6 lit. g din OUG nr. 94/2011, recurentul a arătat că legiuitorul a stabilit în mod expres și fără echivoc aria de competență de ordine publică a MF-DGIEF. În aceste condiții, niciun act administrativ subsecvent OUG nr. 94/2011 nu poate decât să execute în concret sau să organizeze executarea în concret a OUG nr. 94/2011, iar nicidecum să adauge la OUG nr. 94/2011 ori să o modifice. Or, HG nr. 1028/2021 adaugă la lege, respectiv la OUG nr. 94/2011. În accepțiunea MF-DGIEF, Municipiul A se încadrează în sfera art. 1 alin. (2) și (3) din HG nr. 1028/2021. Câtă vreme se observă conținutul strict și neechivoc al OUG nr. 94/2011, rezultând o competență specială și restrânsă a MF-DGIEF, este evident că HG nr. 1028/2021, contrar principiului legalității și prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, adaugă la OUG nr. 94/2011, iar HG nr. 101/2012 confirmă, încă o dată, faptul că, prin art. 1 HG nr. 1028/2021 adaugă la lege.

Apărările formulate în recurs Intimații-pârâți Ministerul Finanțelor și Guvernul României au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. 4.1 Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a susținut, în esență, că actul administrativ normativ contestat a fost emis în limitele și pentru aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2011 și ale Ordonanței Guvernului nr. 119/1999 conform art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară are competențe de control atât la operatori economici, astfel cum sunt definiți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2011, cât și la instituții publice, astfel cum sunt definite la art. 2 lit. n din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, conferite prin două acte normative egale ca rang. De asemenea, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1028/2021 nu sunt de natură să modifice prevederile actului normativ superior, respectiv prevederile Ordonanței Guvernului nr. 119/1999, ci au fost emise pentru organizarea executării acesteia, fapt ce rezultă și din Nota de fundamentare. 4.2 Intimatul-pârât Guvernul României a arătat, în esență, că, în opinia sa, nu există elemente de nelegalitate ale actului administrativ contestat sau eventuale împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalității, veridicității și autenticității acestui act administrativ contestat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 13 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Municipiul A, prin Primar General a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară (MF - DGIEF), anularea art. 1 alin. (2) și (3) din HG nr. 1028/2021, având în vedere că actul administrativ contestat adaugă la lege, în sensul că extinde competența MF-DGIEF prin adăugare la lege, respectiv la OUG nr. 94/2011 și la OG nr. 119/1999, contrar art. 1 alin. (5) și art. alin. (108) din Constituție. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamantul formulând critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurent circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., prin care a susținut nemotivarea sentinței față de refuzul instanței de a analiza argumentele Municipiului A din perspectiva adăugării la OUG nr. 94/2011, raționamentul vădit contradictoriu al instanței de judecată și motivarea străină de natura cauzei, instanța de fond considerând că motivarea de fapt și de drept a cererii de chemare în judecată s-ar raporta la conținutul actelor de control emise și care au fost atacate separat - formând obiectul unui alt dosar, motiv pentru care aceste argumente ar exceda cauza. Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, neputându-se susține în mod valid un refuz al instanței de a analiza argumentele Municipiului A din perspectiva adăugării la OUG nr. 94/2011, astfel cum susține recurentul, în condițiile în care, cu privire la acest aspect, instanța a constatat că hotărârea contestată nu face în cuprinsul său nicio mențiune despre OUG nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, așa încât ea nu poate fi analizată prin raportare la dispozițiile acesteia. Totodată, Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză. Nici susținerile subsumate tezei privind existența motivelor străine de natura pricinii nu sunt fondate, acest text de lege referindu-se la situația în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul în speță. În concluzie, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe cale de consecință neputând fi reținut nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat prin prisma argumentelor ce susțin incidența pct. 6 al aceluiași art. Înalta Curte constată că în cauză nu este fondat nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. În primul rând, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea H.G. nr. 1028/2021 privind stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea inspecțiilor la instituții publice de către Ministerul Finanțelor, precum și a atribuțiilor structurii de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor pentru soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva actului administrativ emis de organele de inspecție economico-financiară ca urmare a inspecțiilor efectuate la instituții publice pentru că adaugă la lege, iar motivarea în fapt și în drept a cererii se raportează la conținutul procesului verbal nr. 5012/I/24.02.2023 întocmit ca urmare a controlului desfășurat față de Municipiul A, care a fost atacat separat. În aceste condiții, contrar susținerilor recurentului-reclamat, prima instanță, constatând că toate argumentele invocate în cerere sunt subsumate celor consemnate de inspectori în conținutul procesului verbal și excedează cadrului prezentei cauze, în care instanța de contencios trebuie să verifice legalitatea hotărârii de Guvern prin raportare la legea pe care o pune în aplicare, în mod corect a analizat argumentele reclamantului din această perspectivă. În continuare, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate celelalte susțineri ale recurentului-reclamant centrate pe ideea că dispozițiile hotărârii contestate nu respectă conținutul normei de rang superior și adaugă la lege. Astfel, se constată că Guvernul a emis HG nr. 1028/2021 pentru punerea în executare a dispozițiilor art. 22 alin. (1), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. IV din Legea nr. 133/2021 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv. Potrivit Notei de fundamentare a HG nr. 1028/2021 (filele 22 - 28 dosar fond), cu privire la impactul macroeconomic, s-a menționat că adoptarea acestei hotărâri va conduce la clarificarea atribuțiilor organului de inspecție economico-financiară și a structurii de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor în soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva actelor administrative emise de organele de inspecție economico-financiară ca urmare a inspecțiilor efectuate la instituțiile publice. Se reține că art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 prevede următoarele: ”(1) Ministerul Finanțelor efectuează inspecții: a) când există indicii ale unor abateri de la legalitate sau regularitate în efectuarea de operațiuni; b) când este sesizat sau există indicii în legătură cu nerespectarea prevederilor art. 5 alin. (1) c) când este sesizat în legătură cu efectuarea de operațiuni pe propria răspundere a ordonatorului de credite fără viză de control financiar preventiv. (…) (7) Împotriva actului administrativ emis ca urmare a inspecției efectuate la instituțiile publice se poate formula plângere prealabilă, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Plângerea prealabilă se depune la structura care a efectuat inspecția. (8) Soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva actului administrativ se face, prin decizie motivată, de către Ministerul Finanțelor, prin structura de specialitate. Decizia de soluționare a plângerii prealabile este definitivă în sistemul căilor administrative de atac. Împotriva deciziei se poate formula acțiune în instanță, în condițiile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. (…)” În ceea ce privește sfera de aplicare, potrivit art. 1 din OG nr. 119/1999, ordonanța reglementează controlul intern/ managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entitățile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public cu eficiență, eficacitate și economicitate. Art. 2 alin. (1) lit. m din OG nr. 119/1999 definește entitatea publică drept autoritatea publică, instituția publică, compania/societatea națională, regia autonomă, societatea comercială la care statul sau unitatea administrativ-teritorială este acționar majoritar, cu personalitate juridică, care utilizează/administrează fonduri publice și/sau patrimoniu public. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n din OG nr. 119/1999, instituția publică este definită drept Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum si instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora. Prin urmare, O.G. nr. 119/1999 reglementează controlul intern/ managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entitățile publice, printre care și autoritățile administrației publice locale, cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public cu eficiență, eficacitate și economicitate. Pentru punerea în executare a acestei ordonanțe, art. 1 alin. (1) și 2 din HG nr. 1028/2021 prevede că Ministerul Finanțelor, prin persoanele cu atribuții de inspecție economico-financiară din cadrul aparatului de inspecție economico-financiară, așa cum este prevăzut la art. 3 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, efectuează inspecții în cazurile prevăzute la art. 22 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Inspecțiile se efectuează la instituții publice, așa cum acestea sunt definite la art. 2 lit. n din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în mod corect a concluzionat prima instanță că dispozițiile hotărârii contestate respectă conținutul normei de rang superior, neadăugând la lege, așa cum susține reclamantul. În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că HG nr. 1028/2021 adaugă la lege, respectiv la OUG nr. 94/2011, Înalta Curte, astfel cum s-a reținut și la analiza motivului de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii, constată că în cuprinsul hotărârii contestate nu se vreo mențiune despre OUG nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, HG nr. 1028/2021 nefiind emisă pentru punerea în executare a acestui act normativ. Nu pot fi primite nici susținerile recurentului privind faptul că instanța de fond încalcă dispozițiile HG nr. 101/2012, pentru motivul că legea nu stabilește în favoarea MF-DGIEF o competență în privința activității de inspecție economico-financiară față de Municipiul A, iar, în concret, OUG nr. 94/2011 limitează expres sfera de competență și atribuțiile MF-DGIEF, Municipiul A fiind exclus din aceasta. Astfel, HG nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare pune în executare OUG nr. 94/2011, fiind emisă, așa cum rezultă din preambul, în temeiul art. 26 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare la operatorii economici și al art. 62 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. În aceste condiții, având în vedere sfera de reglementare diferită a celor două acte normative - O.G. nr. 119/1999 și OUG nr. 94/2011 -, hotărârea de Guvern contestată în mod corect a fost analizată prin raportare la dispozițiile actului în executarea căruia a fost dată - O.G. nr. 119/1999, în raport de care prima instanță a constatat netemeinicia susținerilor reclamantului. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge recursul formulat de reclamantul Municipiul A prin Primar General împotriva Sentinței civile nr. 985 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ce nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.