ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3382/2013

Pentru ilustrarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5, recurenții susțin că prin concluziile scrise și cu ocazia celor orale, susținute în fața instanței de apel, au solicitat admiterea apelului în temeiul art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. și deci, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, însă instanța de apel nu a ținut cont de această cerere; se arată că Tribunalul a soluționat procesul în mod abuziv, cauza nefiind în stare de judecată, întrucât mai erau excepții procesuale de discutat, probe de dezbătut (înscrisuri și proba testimonială, sens în care au depus la dosar o listă cu indicarea a 5 martori). În mod surprinzător însă, abuzurile procesuale au continuat și la Curtea de Apel. Astfel, la al doilea termen de judecată deși s-a depus la dosar întâmpinare și o cerere de amânare a apărătorului părții adverse la care reclamanții nu s-au opus, solicitând, totodată, și comunicarea întâmpinării, instanța de apel a respins cererea cu motivarea depunerii întâmpinării peste termenul legal, respingând, totodată, și cererea de amânare și s-a acordat cuvântul în susținerea apelului. S-a arătat de recurenți că instanța era obligată să le comunice exemplarul de pe întâmpinare ce le era destinat, în vederea studierii acesteia și a formulării răspunsului care se impunea. Cu rea credință și gravă neglijență (intrând astfel, sub incidența sancțiunilor disciplinare prevăzute de art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților), Curtea de Apel a ținut cont de întâmpinarea pârâtei, ceea ce rezultă din considerentele deciziei, prin referirea la solictarea intimatei de respingere a apelului ca nefondat și la constatarea solicitării de cheltuieli de judecată. În aceste condiții, dreptul la apărare al recurenților a fost grav încălcat ca și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., astfel că, în opinia acestora sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenții învederează că instanța de apel nu a acordat ceea ce s-a cerut art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a fost învestită de reclamanții recurenți cu soluționarea a 3 cauze (1876, 1878 și 1879/55/2011, conexate, și ulterior declinate în favoarea Tribunalului Arad) având obiecte identice, dar părți diferite: în ultimele două dosare reclamanți fiind doar soții B. (Dosar nr. 1877/55/2011) respectiv, doar soții M. (Dosar nr. 1879/55/2011), conform cotei pe care subsemnații o dețineam în contractul de societate 60% subsemnatul M. și 40% B. Tribunalul Arad prin încheierea din 07 mai 2012 s-a învestit însă doar cu judecarea unui singur obiect, anume „acțiunea având ca și obiect acțiune în declararea simulației", mențiune ce se regăsește și în sentință. La rândul ei, și instanța de apel, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2012, (ca și în decizia recurată) arată ca s-a învestit tot doar cu acțiunea în declararea simulației, în condițiile în care obiectele acțiunilor, din cadrul cele 3 (trei) acțiuni introductive de instanța, înregistrate la 04 februarie 2011, sunt compuse fiecare din cate 4 (patru) capete de cerere principale, astfel: constatarea simulației procesului simulat, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare din 8 februarie 2008 de B.N.P. T.O.; revenirea la situația anterioară de carte funciară și despăgubiri morale și materiale ca urmare a hărțuirii lor. Prin urmare, instanța de apel a soluționat doar un singur capăt de cerere -constatarea simulației procesului simulat și în plus, în mod greșit și nelegal; totodată, facându-se referire la Dosarul anterior (nr. 1205/2005), s-a încercat acreditarea ideii că că în acea cauză ar fi fost examinate și celelalte 3 capete de cerere, anterior menționate. Apelul este o cale devolutivă de atac, astfel că instanța învestită cu soluționarea lui este obligată să examineze fiecare capăt de cerere distinct și să se pronunțe cu privire la temeinicia sau/și nelegalitatea acestuia în mod concret/argumentat, iar nu la modul general, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 295 C. proc. civ.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine pricini - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În acest sens, recurenții arată că instanța în scopul de a examina probabil scopul actului juridic a folosit expresiile „aspect subiectiv" și apoi „din punct de vedere obiectiv", ceea ce este total inadecvat întrucât nu era examinată o cauză de drept penal.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoilenic. În dezvoltarea acestei teze de recurs, recurenții arată că prin decizia atacată nu a fost dezlegată critica privind neanalizarea de prima instanță a cererii formulate prin concluziile scrise de redeschidere a dezbaterilor pentru punerea în discuția contradictorie a părților a eventualelor excepții în considerarea cărora a înțeles să soluționeze cauza, precum și a cererii de probatorii. Pe de altă parte, deși s-a reținut în hotărâre că este admisibilă o acțiune în constatarea simulației (în sensul existenței unui comportament simulat și de rea-credință —operă părților, iar nu a instanței), s-a apreciat că nu se poate reține decizia civilă nr. 129/2008 a Curții de Apel București, și preluată de Tribunalul București secția a IV-a civilă în decizia nr. 1091/2011, întrucât nu are obligația de a reține acest precedent judiciar. Recurenții arată, în acest context, că instanța a interpretat greșit actul dedus judecați, de vreme ce au arătat în cuprinsul acțiunii motivul subiectiv/ volițional pentru care au formulat acțiunea în constatarea simulației din anul 2005 (protejarea patrimoniului societății împotriva intenției unor persoane influente din zonă: prefect, primar, avocați, etc. de a deposeda societatea de terenurile ce fac obiectul contractului de vânzare cumpărare). Recurenții au procedat la intabularea sentinței abia în anul 2008 deși era pronunțată în anul 2005, tocmai pentru că aceasta nu corespundea voinței lor reale și deci, adevăratului acord simulator. De asemenea, din perspectiva art. 304 pct. 8, recurenții arată instanța de apel a considerat că simulația unui act juridic nu atrage sancțiunea nulității, ci pe cea a inopozabilității față de terții de buna credința. Or, ipoteza este total greșită deoarece în cauza de față, așa-zisul act secret, utilizat în Dosarul nr. 1205/2005 este un act efectiv, cu atât mai mult cu cât l-au și revocat implicit, prin convenția încheiată anterior (actului zis secret) în forma verbală, transpusă ulterior, la 02 februarie 2011, și pe suport de hârtie, semnat fiind și de martorul G.S. (care, asistase inițial la încheierea convenției în forma verbală). Recurenții arată (și din perspectiva art. 304 pct. 9) că nu este întrunită teza inopozabilității în privința pârâtei, pentru simplu motiv că pârâta, prin reprezentanții ei, a fost și este de o totală - rea credință, întrucât aceasta a ajuns prin fraudă la lege, cauză ilicită, imorală, preț neserios etc, să încheie contractul de vânzare-cumpărare pe care instanțele erau obligate să-1 examineze și să administreze probele solicitate de reclamanți, pentru a se verifica temeinicia cauzelor de nulitate. Or, pârâta prin presiuni, constrângeri și șantaj a fost tot timpul în perfectă cunoștință a faptului că acel act zis „secret" din Dosar nr. 1205/2005 nu reprezintă adevăratul acord de voință al reclamanților, deci, că este un act simulat, lovit de nulitate absolută. Prin fraudă la lege recurenții au fost obligați să intabuleze sentința nr. 1109/2005 și tot astfel, au fost obligați, sub amenințare și șantaj, să încheie un contract de vânzare cumpărare afectat de vicii grave (de formă și legalitate), care conduc la nulitatea absolută a acestuia.

Art. 304 pct 9 C. proc. civ. hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se învederează de către recurenți că sub incidența acestui motiv cad celelalte aliniate ale hotărârii recurate prin care instanța de recurs motivează respingerea apelului lor, dar reiese în mod evident lipsa totală a temeiului legal a deciziei ori darea ei cu aplicarea greșită a legii. Prin urmare, instanțele de judecată au dat dovadă de o totală nesocotire a regulilor de bază privind procedura referitoare la: invocarea și punerea în discuție a excepțiilor, a probelor, exercitarea drepturilor și obligațiilor procesuale cu bună credință corectitudine și profesionalism. Teoria și practica judiciară au fost ignorate de instanța de apel, dar și normele dreptului comunitar, fiindcă în U.E. acest principiu este de mult consacrat, situație către care ar trebui să tindă și instanțele din România. Recurenții conchid susținând că nu au avut parte de un proces echitabil conform art. 6 din C.E.D.O. Recurenții reclamanți au formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, în timp ce doar recurenții B.E.M. și B.M.G. au formulat și cerere de ajutor public judiciar, soluționată în sensul celor dispuse prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2013, Înalta Curte dispunând reducerea taxei judiciare de timbru stabilite (în solidar) în sarcina tuturor recurenților de la 1.405,50 RON la 702,75 RON, dipunând totodată și eșalonarea acesteia în 4 rate lunare a câte 175,70 RON începând cu termenul din 14 iunie 2013; pentru termenul de azi, recurenții reclamanți B. s-au conformat dispozițiilor instanței, făcându-se dovada plății primei rate din cuantumul taxei judiciare de timbru astfel fixate. Cum însă, pentru același termen, recurenții M. (codebitori solidari) ai obligației de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantumul integral de 1.405,50 RON au făcut dovada îndeplinirii obligațiilor fiscale pentru soluționarea prezentului recurs (act procedural unic, indivizibil), Înalta Curte a constatat, potrivit mențiunilor din practicaua deciziei, ca fiind îndeplintă obligația de achitare a taxelor judiciare pentru soluționarea acestei căi de atac. Întrucât executarea obligației de către unul dintre codebitorii obligați solidar îi liberează pe toți ceilalți codebitori, astfel cum dispune art. 1039 C. civ., Înalta Curte constată că obligația stabilită în sarcina recurenților B., precum și facilitățile acordate acestora prin încheierea din 25 aprilie 2013 (reducerea și eșalonarea plății) au rămas fără obiect, astfel că, se impune exonerarea acestora de plata taxelor judiciare; din aceeași cauză, prima tranșă achitată de recurenții B. (dată fiind și concomitenta satisfacerii timbrajului în cuantumul integral de către recurenții M.), rezultă că apare ca fiind o plată nedatorată cu titlu de taxă judiciară de timbru, astfel că ea este supusă repetițiunii. În consecință, se va dispune restituirea către recurenții B. a acestei sume de 175,70 RON, în aplicarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, cererea de restituire fiind formulată de recurentul reclamant M.A. în ședința publică de azi, acesta stând în proces nu numai în nume propriu, ci și în calitate de apărător ales al recurenților B. Prin notele de ședință de la dosar recurs, recurenții reclamanți au invocat excepția puterii lucrului judecat față de decizia civilă nr. 387 din 8 februarie 2012 a Curții de Apel Timișora pronunțată în Dosarul nr. 3311/108/2011 și decizia civilă nr. 1122 din 26 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, pronunțată în Dosar nr. 364/210/2008. Astfel în susținerea excepției, s-a învederat că în prima dintre ele, instanța de judecată a constatat că nu poate fi admisă excepția nulității simulației și, totodată, că s-a statuat irevocabil prin decizia Curții de Apel Timișoara că prin decizia recurată instanța de apel nu a reținut excepția autorității de lucru judecat, ci a puterii lucrului judecat. Înalta Curte constată că, astfel cum corect a susținut și intimata în concluziile orale, recurenții reclamanți invocă aceste hotărâri judecătorești cu valoarea prezumției de lucru judecat (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat), ceea ce se constituie într-o veritabilă apărare de fond. În consecință, cele două hotărâri judecătorești nu sunt invocate pentru susținerea excepției procesuale absolute a autorității de lucru judecat (efectul negativ), posibil a fi invocată și în recurs, astfel că ele vor fi avute în vedere în măsura în care limitele verificărilor permise acestei instanțe, vor impune raportarea și la aceste hotărâri judecătorești, care, din punct de vedere procedural, sunt mijloace de probă prin care se invocă prezumția decurgând din autoritatea de lucru judecat, proba cu noi înscrisuri fiind permisă în recurs, conform art. 305 C. proc. civ. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează. 1. În ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se verifică susținerile recurenților din perspectiva acestei norme. Astfel, în primul rând s-a susținut că deși au solicitat instanței de apel aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a se dispune desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, instanța de apel nu a ținut cont de această cerere. O atare critică nu poate fi reținută, întrucât pentru aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deși necesară (în contextul normei în discuție, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, dată fiind formularea cererii de chemare în judecată la data de 4 februarie 2011, așadar, după modificarea Codului) nu este suficientă condiția solicitării apelanților în acest sens, fiind necesară o solicitare identică și a intimatei, cumulativ cu constatarea și aprecierea instanței de apel în sensul că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Cum o atare situație nu se verifică în speță (tribunalul soluționând cauza pe fond, cu toate capetele ei de cerere), incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ. pentru aceste temei, nu poate fi reținută. În plus, recurenții au justificat formularea acestei cereri de desființare cu trimitere spre rejudecare, prin invocarea anumitor neregularități procedurale săvârșite de prima instanță - rămânerea în pronunțarea asupra cauzei, în condițiile în care nu era în stare de judecată, întrucât mai existau excepții procesuale și alte probe de dezbătut; or, aceste motive, dacă ar fi fost constatate întemeiate de instanța de apel, ar fi fost de natură a atrage aplicabilitatea art 297 alin. (2), iar nu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce ar fi condus la anularea sentinței și reținerea procesului spre judecare de instanța de apel, iar nu la desființarea cu trimitere spre rejudecare. Înalta Curte constată că motivele pe temeiul cărora recurenții au invocat nulitatea a sentinței nu constituie nu constiuie veritabile cauze de nulitate în condițiile în care lipsește vătămarea procesuală a acestora (cerință prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.), deoarece eventualele excepții procesuale invocate la momentul dezbaterii cauzei pe fond la prima instanță, nu puteau fi decât excepții absolute care, dat fiind regimul juridic de invocare a acestora, puteau fi susținute și în fața instanței de apel; totodată, și formularea unor alte probe decât cele solicitate, încuviințate și administrate la prima instanță puteau fi solicitate instanței de apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., apelul fiind o cale devolutivă de atac. În ce privește necomunicarea întâmpinării la motivele de apel (tardiv formulată de intimată), Înalta Curte constă, din nou, că lipsește vătămarea procesuală a recurenților, deoarece întâmpinarea tardiv formulată a fost calificată de instanță ca fiind concluzii scrise, potrivit mențiunilor din practicaua încheierii de dezbateri de la 20 noiembrie 2012, iar concluziile scrise ale părților nu se comunică; pe de altă parte, se observă că cererea de amânare a cauzei a fost formulată pentru același termen de apărătorul intimatei, iar nu de apelanții reclamanți, astfel că, respingerea ei nu era de natură a fi generat vreo vătămare a acestora, eventuala vătămare putând fi concepută doar în legătură cu titularul cererii, respectiv de partea care are un interes legitim legitim să o invoce, sens în care prevede art. 108 alin. (2) C. proc. civ. În plus, chiar dacă nu s-ar fi dat întâmpinării calificarea de concluzii scrise, simpla menționare în considerentele deciziei a poziției procesuale a intimatei respectiv, de solicitare a respingerii apelului ca nefondat, nu înseamnă că instanța de apel a avut în vedere apărări ale intimatei pârâte (pe care le-a și valorificat) și de care apelanții nu ar fi avut cunoștință prin faptul necomunicării întâmpinării; prin urmare nu a avut loc o încălcare a dreptului lor la apărare. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formualte de recurenți în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică, în primul rând pentru că prin pronunțarea unei soluții de respingere a unor cereri conexe cu cele patru capete de cerere (confirmată de instanța de apel) nu este susceptibilă de o asemenea critică. Având în vedere însă termenii în care este conceput acest motiv de recurs, Înalta Curte constaă că, în realitate, recurenții invocă nepronunțarea instanței asupra tuturor capetelor de cerere, astfel cum acestea au alcătuit cadrul obicetiv al judecății prin conexarea celor 3 dosare: constatarea simulației procesului simulat, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare din 8 februarie 2008 de B.N.P. T.O.; revenirea la situația anterioară de carte funciară și despăgubiri morale și materiale ca urmare a hărțuirii lor. O astfel de critică este susceptibilă de încadrare tot în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, dat fiind că nepronunțarea instanței 4 asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită ar încălca principiul disponibilității și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Dacă se interpretează aceste susțineri ca referindu-se la sentința primei instanțe, ele nu pot fi analizate omisso medio, iar pe de altă parte, din examinarea deciziei recurate se constată că instanța de apel a analizat integralitatea criticilor reclamanților referitoare la simulație cerere care respinsă fiind, a condus și la confirmarea soluției primei instanțe și asuora cererilor accesorii (privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 5 februarie 2008, rectificarea situației de C.F. și capătul de cerere în despăgubiri morale și materiale, potrivit celor redate din decizie, penultimul paragraf; în consecință, instanța de apel a avut în vedere criticile formulate de apelanți cu privire la fiecare capăt de cerere. Ca atare, instanța de apel nu s-a considerat învestită doar cu acțiunea în declararea simulației, cum în mod greșit susțin recurenții prin referirea la mențiunile din practicaua încheierii de dezbateri din 20 noiembrie 2012, care fie conțin susținerile părților pe scurt, fie au un anumit grad de abstractizare; or, edificarea cu privire la limitele soluționării unei cauze, rezultă din dispozitivul hotărârii și considerentele care îl explică. 3. Cele susținute de recurenți din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se încadrează în această ipoteză legală, întrucât argumentele și raționamentul instanței de apel nu pot fi cenzurate decât din punct de vedere al legalității, iar nu stilistic; de altfel, decizia recurată îndeplinește exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., redând în mod clar, coerent, convingător și suficient o demonstrație juridică de natură a justifica adoptarea soluției și răspunsul dat criticilor formulate de reclamanți. 4. Nici criticile dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute. Se arată că instanța de apel nu a dezlegat critica privind neanalizarea de către tribunal a cererii formulate prin concluziile scrise, privind redeschiderea dezbaterilor pentru punerea în discuția contradictorie a părților a eventualelor excepții în considerarea cărora a înțeles să soluționeze cauza, precum și a cererii de probatorii. Această critică a fost antamată în analiza primului motiv de recurs, fiind suficient a se relua precizarea că eventulele excepții pe care reclamanții intinționau să le invoce în fața primei instanțe la momentul dezbaterilor pe fond sau până la intrarea în dezbateri pe fond, puteau fi susținute și în fața instanței de apel (pornind de la premisa unor excepții de ordine publică ce pot fi invocate în orice stadiu al pricinii), constatare valabilă și în privința probelor - conform celor prevăzute la art. 295 alin. (2) C. proc. civ.; totodată, repunerea cauzei pe rol se dispune în condițiile art. 151 C. proc. civ., atunci când instanța găsește necesare noi lămuriri, ea nefiind o cerere la îndemâna părților, formulată după închiderea dezbaterilor, în temeiul art. 150 C. proc. civ. Recurenții au dezvoltat și alte argumente prin care au pretind greșita interpretare a actului juridic dedus judecății prin referire la dezlegarea dată de instanța de apel invocării unor argumente de practică judiciară (cu referire la decizia civilă nr. 129/2008 a Curții de Apel București). Înalta Curte constată că acesta nu este o critică susceptibilă de încadrare în această normă, întrucât practica judiciară nu este izvor de drept, iar interpretarea dată de instanța de apel acestor aspecte colaterale cauzei, sunt nerelevante din această perspectivă, neputându-se susține că aceasta reprezintă actul juridic dedus judecății (art. 304 pct 8). De asemenea, nici cererea de chemare în judecată nu poate constitui actul juridic dedus judecății, ipoteza prevăzută de această ipoteză de nelegalitate, vizând accepțiunea din dreptul material a noțiunii de act juridic (negotium), iar nu din dreptul procesual. Totodată, instanța de apel în mod legal a pornit de la premisa că simulația unui act juridic nu atrage sancțiunea nulității, ci pe cea a inopozabilității față de terții de bună credință, astfel că, analizând cauza, s-a raportat la condițiile acestei instituții juridice, stabilind succesiunea actelor juridice încheiate între părți și a avut în vedere hotărârea judecătorească anterior pronunțată, având ca obiect declararea simuației (sentința civilă nr. 1109/2005, pronunțată în Dosarul 1205/2005 de Judecătoria Chișineu Criș). În consecință, s-a apreciat că de vreme ce s-a stabilit anterior în cadrul unui alt proces în constatarea simulației, adevărul despre voința reală a părților unor convenții, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, este inadmisibil ca printr-un proces cu obiect identic, cum este cel de față, ele să poată obține printr-o altă hotărâre judecătorească recunoașterea situației contrarii (cea de dinaintea procesului anterior și care ar fi corespunzătoare aparenței create de actul public, calificat astfel în primul litigiu). În litigiul de față, cum corect a reținut instanța de apel, nu se contestă realitatea unor acte publice (condiție necesară pentru formularea unei acțiuni ca cea de față), ci doar conținutul celuilalt înscris secret, pe baza căruia a fost deja admisă o acțiune în constatarea simulației formulată de același reclamant. Actul secret (din cauza anterioară) nu putea fi revocat printr-un act anterior dar redactat ulterior, abia în 2 februarie 2011 (cel pretins ca fiind secret în cauza de față), astfel cum se susține prin motivele de recurs, revocarea fiind în mod necesar o operațiune ulterioară încheierii actului. 5. Recurenții s-au prevalat și de temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în cadrul acestui motiv de recurs dezvoltă doar critici de netemeinicie: reaua credință a pârâtei, exercitarea unor presiuni, constrângeri și șantaj asupra lor de către reprezentanți ai intimatei, neadmnistrarea unor probe prin care să se verifice de către instanțe temeinicia motivelor de nulitate a contractului de vânzare cumpărare etc. Înalta Curte constată, totodată, că recurenții nu formulează critici concrete prin care să indice aplicarea greșită a legii de instanța de apel, care texte au fost interpretate greșit ori ce norme, deși incidente, au fost nesocotite sau omise de la aplicare de curtea de apel la situația de fapt dedusă judecății; formulări generale în sensul că „sub incidența acestui motiv (art 304 pct. 9) cad celelalte alin. ale hotărârii recurate prin care instanța de apel a motivat respingerea apelului", nu pot fi analizate dat fiind prin gradul lor de generalitate, recursul nefiind o cale devolutivă de atac. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.