ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3382/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3382/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1158 din 14

mai 2012 Tribunalul Timiș

a

respins acțiunea precizată formulată de reclamanții M.A., M.G., B.E.I. și B.G.M.

față de pârâta SC G.C.E. SRL Arad.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut

în vedere faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2008,

reclamanții M.A. și M.G., au vândut pârâtei SC G.C.E. SRL, cu sediul în Arad imobilele,

proprietate comună, în suprafață de 995.800 m.p, situat în extravilanul Arad, la

prețul total de 200.000 euro, echivalentul a 721.900 RON înscrise în 25 C.F.

În

acest contract, s-a făcut mențiunea expresă despre acțiunile

în prestație tabulară, rămase irevocabile, prin deciziile Curții de Apel Timișoara,

pentru fiecare teren depuse la dosar, astfel cum rezultă și din hotărârile din Dosar

nr. 1876/2011 și respectiv din Dosarul nr. 1879/55/2011, hotărâri prin care s-a

constatat că reclamanta SC A.R. SRL Ș., a cumpărat de la diverși vânzătorii-pârâți

în acele cauze, suprafețele de teren ce au făcut ulterior obiectul vânzării la data

de 05 februarie 2008. Prin sentința civilă nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 pronunțată

în Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chișineu Criș a fost admisă

acțiunea

reclamantului M.A., în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SRL Ș., reprezentată prin

administrator B.E., constatându-se că reclamantul M.A. este proprietarul suprafeței

totale de 89,37 ha teren arabil, situat în extravilanul loc. Ș., însrisă în diferite

C.F.

La pronunțarea acestei soluții, s-a avut

în vedere faptul că reclamantul M.A. a încheiat un act secret prin care, toate aceste

terenuri au fost cumpărate, în totalitate, cu fondurile sale, dar acestea urmau

să figureze pe numele pârâtei SC A.R. SRL Ș., adevăratul proprietar fiind reclamantul

M.A..

Totodată, s-a reținut că actul secret încheiat

la 01 februarie 2002, între reclamantul M.A. și SC A.R. SRL Ș., anterior cumpărării

terenurilor, prin care au stabilit ca reclamantul să cumpere pe numele societății

în jur de 80-120 ha teren agricol, în scopul înființării de culturi cerealiere pentru

asigurarea cu cereale a fermei de porci a societății, terenul ce va fi cumpărat

să fie proprietatea lui M.A., este simulat, în condițiile art. 989 și 1175 C. civ.,

sentință rămasă irevocabilă.

Prin convenția încheiată la 01

februarie 2002, între reclamantul M.A. și SC A.R. SRL Ș. s-a stabilit, într-adevăr,

ca reclamantul să cumpere pe numele societății în jur de 80-120 ha teren agricol,

în scopul înființării de culturi cerealiere pentru asigurarea cu cereale a fermei

de porci, „terenul fiind necesar să fie trecut pe societate pentru ca valoarea lucrărilor

necesare obținerii cerealelor să poată fi dedusă din profitul societăți".

Prin convenția încheiată după 9 ani, respectiv

la 02 februarie 2011, reclamantul M.A. a susținut că a încheiat cu pârâtul B.E.,

actul denumit „convenție" din care rezultă că, cei doi au convenit să consemneze

în scris, convenția verbală încheiată între ei, la 01 februarie 2002, înainte de

a scrie convenția din 01 februarie 2002, prin care arată, nereal că, terenurile

cumpărate de SC A.R. SRL Ș., în care ei erau asociați, sunt cumpărate „chipurile"

de reclamantul M.A."

Cei doi reclamanți au mai subliniat prin

această convenție faptul că, înțeleg să insereze prin acest act, înțelegerea intervenită

între ei la 01 februarie 2002 înainte de a scrie convenția, intitulată act secret,

în cadrul sentinței nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1205/2005

al Judecătoriei Chișineu Criș, scopul actului fiind acela de a face cunoscut, prin

act scris, despre înțelegerea lor prin care au convenit să înscrie în mod nereal,

simulat în acea convenție, în sensul că terenurile cumpărate de SC A.R. SRL Ș.,

au fost cumpărate de reclamantul M.A. , când, în realitate, ele au fost cumpărate

de SC A.R. SRL Ș., în prezent, radiată de la Oficiul Registrului Comerțului de pe

lângă Tribunalul Arad.

Raportat la ceea ce s-a intenționat a se

dovedi prin cererea de încuviințare a probei testimoniale, la concludenta și pertinența

acesteia, având în vedere, pe de-o parte considerentele sentinței civile nr. 1109/2005,

pronunțată în Dosar nr. 1205/2005 a Judecătoriei Chișineu-Criș, irevocabilă, iar

pe de altă parte, că

actul secret este invocat chiar de către

una dintre părțile contractante, care nu pot proba simulația decât conform normelor

de drept comun (tocmai pentru că, față de ei, actul secret, nu are valoarea unui

fapt juridic- ca și în cazul terților), prima instanță a respins în tot cererea

privind audierea martorilor M.D., C.C., Z.I. și G.S.

Instanța a apreciat că simplitatea juridică

este cea care ar trebui să caracterizeze raporturile juridice civile, cerință ce

nu se regăsește în speță, întrucât părțile implicate au avut o contribuție majoră

la edificarea unei structuri de situații juridice amendate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, ale căror efecte nu pot fi ignorate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1109

din 14 noiembrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chișineu

Criș, irevocabilă, s-a constat că reclamantul M.A. este proprietarul suprafeței

totale de 89,37 ha teren arabil situat în extravilanul loc. Ș., înscris în C.F.

nedefinitivă.

Raportat la această sentință, Tribunalul

a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantului referitoare la caracterul simulat

al Convenției din 01 februarie 2002, încheiată între M.A. și SC A.R. SRL Arad, reprezentată

prin reclamantul B.E.I. și, implicit al întregului dosar al Judecătoriei Chișineu

Criș nr. 1205/2005, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1109/2005, cauză în

care reclamantul B.E.I. a susținut că, împreună cu M.A., au afirmat nereal și simulat,

că terenurile care se vor cumpăra de societate, sunt achiziționate de M.A., ca persoana

fizică și să se constate că adevărata voință și adevăratele raporturi patrimoniale

cu societatea, sunt exprimate în convențiile de vânzare-cumpărare încheiate între

SC A.R. SRL, în calitate de cumpărătoare și persoanele fizice, vânzătoare ale terenurilor,

care nu au fost părți în procesul de constatare a simulației (ce a făcut obiectulal

Dosarului nr. 1205/2005).

Privitor la sentința menționată Tribunalul

a constatat că în primul rând trebuie a se reține faptul că autoritatea de lucru

judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform

art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă

de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform

art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală,

care corespunde efectului negativ, autoritatea lucrului judecat este de natură să

oprească o a doua judecată, nu tot astfel se întâmplă atunci când, acest efect al

hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv; efectul pozitiv al lucrului judecat

se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată

anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 și art.

1202 alin. (2) C. civ, în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut,

aceasta însemnând că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă

stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior.

În

soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, privitor

la nulitatea aceluiași „act secret" din 01 februarie 2002 pentru fraudă la

lege, în baza art. 1309 raportat la. la art. 1308 C. civ. (potrivit cărora "...avocații

nu se pot face cesionari de drepturi litigioase...", asociatul M.A. fiind avocat

în Baroul Arad), tribunalul a reținut incidența principiului „nemo auditur propriam

turpitudinem allegans" conform căruia nimeni nu poate invoca în susținerea

intereselor sale, propria sa culpă.

În

ceea ce privește hotărârile pronunțate în cadrul acțiunilor

în prestație tabulară, formulate de reclamanta SC A.R. SRL Ș., rămase irevocabile,

s-a constatat că reclamanta SC A.R. SRL Ș. a cumpărat de la diverși vânzători (pârâți

în acele cauze), suprafețele de teren ce au făcut ulterior obiectul contractului

de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2008, adică suprafața de 995.800 m.p., situat

în extravilanul mun. Arad, a cărui nulitate absolută se solicită prin prezenta acțiune.

Din extrasul O.N.R.C. a rezultat că la

data de 13 decembrie 2007, SC A.R. SRL Ș. a fost radiată din registrul societăților,

motivul fiind dizolvarea, iar conform susținerilor reclamanților, B.E.I. deținea

o cotă de 40 % de părți sociale, iar cealaltă cotă de 60 % asociatul M.A., căsătorit

cu M.G.E.

Întrucât

la data de 13 decembrie 2007, SC A.R.

SRL Ș. a fost radiată din registrul societăților, capacitatea sa de folosință a

încetat, astfel că aceasta nu putea participa la convenția încheiată la data de

02 februarie 2011, „din care rezultă că, cei doi asociați ai acesteia, au convenit

să consemneze în scris, convenția verbală încheiată între ei, la 01 februarie 2002,

înainte de a scrie convenția din 01 februarie 2002" astfel cum s-a susținut

prin acțiune.

Instituția simulației, reglementată prin

dispozițiile art. 1175 C. civ. se referă la existența a două acte juridice, unul

public și care nu reprezintă adevărata voință a părților și un al doilea secret,

ascuns, care dă însă expresie deplină acestei voințe. întrucât actul secret cuprinde

manifestarea de voință reală a părților, acesta este menit să producă efectele juridice

în vederea cărora a fost încheiat și să contrazică actul public, înlăturând sau

modificând în tot ori în parte efectele pe care acesta din urmă ar trebui să le

producă; scopul ei este stabilirea faptului că primul contract reprezintă voința

reală a părților, de aceea principalul efect al admiterii acesteia, îl reprezintă

constatarea conținutului real al contractului și nu nulitatea lui, moment în care

încetează caracterul secret al contraînscrisului.

Totodată, Tribunalul a mai arătat că pentru

simulație este caracteristic faptul că ea presupune existența concomitentă, între

aceleași părți, a cel puțin două contracte:

- unul public, aparent, denumit și contract

simulat, prin care se creează o anumită aparență juridică ce nu corespunde realității;

în speță, s-a arătat că actul aparent, public este reprezentat de contractele de

vânzare-cumpărare încheiate

de SC A.R. SRL Ș. cu vânzătorii

persoane fizice, validate prin hotărâri judecătorești de prestație tabulară, rămase

irevocabile.

- și unul altul secret, denumit contraînscris,

care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează, în tot

sau în parte, aparența juridică creată de actul public, dar simulat; în cauză, s-a

invocat faptul că, actul secret, este convenția din 01.02.2002 încheiată între M.A.

și SC A.R. SRL Arad, reprezentată prin reclamantul B.E.I.

Prima instanță a mai constatat că, potrivit

datelor speței, contraînscrisul nu este încheiat între aceleași părți ca și pretinsul

act simulat, iar în al doilea rând, contraînscrisul nu este nici contemporan cu

cel simulat, adică încheiat în același moment, aspectul temporal fiind de esența

simulației.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții

au formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitatea și netemenicie.

Prin decizia civilă nr. 194 din 27 noiembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă,

apelul

reclamanților a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, în analiza

criticilor formulate, instanța de apel a reținut că în jurisprudență s-a constatat

că este admisibilă o acțiune în constatarea caracterului simulat al unui proces

(caracterizat nu prin existența concomitentă a unui act public și a unuia secret,

ci prin existența unui comportament procesual simulat și de rea-credință - operă

a părților, nu și a magistratului), dar s-a apreciat, pe de o parte, că situația

din decizia civilă nr. 1091 din 15 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă (depusă la dosar cu valoare jurisprudențială) nu este identică cu

cea a reclamanților pentru a putea servi ca argument pentru admiterea acțiunii lor,

iar pe de altă parte, că instanța nu este obligată să rețină această hotărâre de

speță ca precedent judiciar valabil pentru că, potrivit Constituției și normelor

procedurale în vigoare, jurisprudență națională și/sau doctrina nu sunt izvoare

de drept.

Totodată, s-a reținut că ipoteza constatării

ca simulat a unui act juridic nu atrage sancțiunea nulității absolute sau relative

(așa cum solicită reclamanții a se constata în acțiunea lor), ci pe cea a inopozabilității

acestui act față de terții de bună-credință care ar putea justifica un interes în

legătură cu drepturile și bunurile care au făcut obiectul acestei operațiuni juridice.

Curtea de Apel a reținut că actul secret

din 1 februarie 2012 intitulat „Convenție" și de care s-a prevalat reclamantul

M.A. în procesul din Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chișineu-Criș, finalizat

prin sentința civilă nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 (pentru a obține declararea

ca simulate a achizițiilor de terenuri de către cumpărătoarea SC A.R. SRL și recunoașterea

lui ca adevărat și unic cumpărător), chiar dacă ar fi fost lovit de nulitate, nu

i-ar fi putut servi acestuia ca temei pentru admiterea acțiunii de față, întrucât

nimeni nu poate obține satisfacție în justiție pentru protecția drepturilor sale

prin invocarea propriei sale culpe.

În

fapt, în acel proces, reclamantul M.A. a cerut instanței să

constate că deși au existat diferite tipuri de operațiuni juridice pentru achiziția

terenurilor agricole, adevărata operațiune juridică este cea consemnată în

Convenția

din 1 februarie 2002 (și încheiată între numitul M.A. și SC A.R. SRL, prin asociat

B.E.I.), iar cea publică (prin care, în diversele contracte de vânzare cumpărare,

apărea în calitate de cumpărătoare SC A.R. SRL), este fictivă.

După mai mult de 5 ani de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii prin care acțiunea anterior menționată a fost admisă, la

data de 4 februarie 2011, același reclamant alături de soția sa, M.G.E., și de fostul

său asociat din societatea amintită, B.E.I. și soția acestuia, au învestit din nou

instanța cu o acțiune în constatarea simulației Convenției din 1 februarie 2002

și a întregului proces declanșat în temeiul ei și, în consecință, declararea ca

reală, a situației consemnate în actele publice prin care SC A.R. SRL era recunoscută

ca adevărată cumpărătoare a terenurilor, adică a situației pe care reclamantul a

urmărit să o infirme în procesul anterior.

Acel proces în care atât reclamantul M.A.

cât și reclamantul B.E.I. au figurat în proces (ultimul ca reprezentant al pârâtei

SC A.R. SRL) și în care s-a achiesat integral la solicitarea reclamantului M.A.,

a avut ca scop stabilirea adevăratei voințe a părților și a adevăratei ipostaze

în care ele au figurat în operațiunea de achiziționare a terenurilor.

Odată stabilit, în cadrul unui proces în

constatarea simulației, adevărul despre voința reală a părților unor convenții,

printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, în lipsa unor probe concludente

care să demonstreze că în acel proces părțile au fost determinate, împotriva voinței

lor, să introducă acțiunea și, respectiv, să fie de acord necondiționat cu admiterea

ei integrală, este inadmisibil ca printr-un proces cu obiect identic, cum este cel

de față, ele să poată obține printr-o altă hotărâre judecătorească recunoașterea

situației contrarii.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat

că admiterea acțiunii de față nu este posibilă din punct de vedere al aspectului

subiectiv care ar permite declararea ca simulată a convenției încheiate între reclamantul

M.A. și SC A.R. SRL.

Acțiunea reclamanților nu este susținută

însă nici din punct de vedere obiectiv, respectiv cel al conformității cu exigențele

acestei instituții juridice, în ce privește convenția încheiată între aceleași părți,

în aceeași zi însă, astfel cum s-a afirmat, înaintea ceRONlalte.

În

concret, pentru ca respectivul act să fi putut servi ca înscris

secret (adevăratul contraînscris), era necesar ca el să fi fost întocmit anterior

sau concomitent actului pretins nereal, aspect care nu a fost dovedit în mod cert.

Totodată, instanța de apel a observat că

prin înscrisul secret pe care se bazează acțiunea de față nu se contestă realitatea

unor acte publice (condiție necesară pentru formularea unei acțiuni ca cea de față),

ci doar conținutul celuilalt înscris secret pe baza căruia a fost deja admisă o

acțiune în constatarea simulației formulată de același reclamant.

În

plus, în condițiile în care actul secret prin care se pretinde

că SC A.R. SRL ar fi cumpărat terenurile (invocat ca temei al prezentei

acțiuni)

a fost încheiat înaintea celuilalt (invocat ca temei al acțiunii anterioare)

nu

se explică și nu se dovedește pentru ce a fost necesară ignorarea lui și

formularea

primei acțiuni în constatarea simulației, din moment ce părțile

convențiilor

și-au recunoscut în mod constant și reciproc pretențiile.

Să zic și cu celelalte capete de cerere.

Față de cele arătate, în baza art. 296

C. proc. civ., apelul reclamanților a fost respins ca nenfondat.

Întrucât

prin încheierea de ședință din 30

octombrie 2012, reclamanții B.E.I. și B.M.G. au beneficiat de ajutor public judiciar

prin eșalonarea plății taxei de timbru, instanța de apel a dispus obligarea lor

la achitarea celei de-a doua tranșe de 281 RON, stabilită în termen de 3 (trei)

luni de la data rămânerii irevocabile a deciziei.

S-a respins cererea intimatei de acordare

a cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada acestora.

În

termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții susțin, în esență

următoarele:

întemeiat pe art. 304 pct. 5, recurenții susțin că prin concluziile scrise și cu

ocazia celor orale, susținute în fața instanței de apel, au solicitat admiterea

apelului în temeiul art. 297 alin. (1) teza

I

C. proc. civ. și deci, desființarea sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare, însă instanța de apel nu a ținut cont de această cerere;

se arată că Tribunalul a soluționat procesul în mod abuziv, cauza nefiind în stare

de judecată, întrucât mai erau excepții procesuale de discutat, probe de dezbătut

(înscrisuri și proba testimonială, sens în care au depus la dosar o listă cu indicarea

a 5 martori).

În

mod surprinzător însă, abuzurile procesuale au continuat și

la Curtea de Apel.

Astfel, la al doilea termen de judecată

deși s-a depus la dosar întâmpinare și o cerere de amânare a apărătorului părții

adverse la care reclamanții nu s-au opus, solicitând, totodată, și comunicarea întâmpinării,

instanța de apel a respins cererea cu motivarea depunerii întâmpinării peste termenul

legal, respingând, totodată, și cererea de amânare și s-a acordat cuvântul în susținerea

apelului.

S-a arătat de recurenți că instanța era

obligată să le comunice exemplarul de pe întâmpinare ce le era destinat, în vederea

studierii acesteia și a formulării răspunsului care se impunea.

Cu rea credință și gravă neglijență (intrând

astfel, sub incidența sancțiunilor disciplinare prevăzute de art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților), Curtea de Apel a ținut cont

de întâmpinarea pârâtei, ceea ce rezultă din considerentele deciziei, prin referirea

la solictarea intimatei de respingere a apelului ca nefondat și la constatarea solicitării

de cheltuieli de judecată.

În

aceste condiții, dreptul la apărare al recurenților a fost

grav încălcat ca și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.,

astfel că, în opinia acestora sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

apel nu a acordat ceea ce s-a cerut art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a fost învestită

de reclamanții recurenți cu soluționarea a 3 cauze (1876, 1878 și 1879/55/2011,

conexate, și ulterior declinate în favoarea Tribunalului Arad) având obiecte identice,

dar părți diferite: în ultimele două dosare reclamanți fiind doar soții B. (Dosar

nr. 1877/55/2011) respectiv, doar soții M. (Dosar nr. 1879/55/2011), conform cotei

pe care subsemnații o dețineam în contractul de societate 60% subsemnatul M. și

40% B.

Tribunalul Arad prin încheierea din 07

mai 2012 s-a învestit însă doar cu judecarea unui singur obiect, anume „acțiunea

având ca și obiect acțiune în declararea simulației", mențiune ce se regăsește

și în sentință.

La rândul ei, și instanța de apel, prin

încheierea din data de 20 noiembrie 2012, (ca și în decizia recurată) arată ca s-a

învestit tot doar cu acțiunea în declararea simulației, în condițiile în care obiectele

acțiunilor, din cadrul cele 3 (trei) acțiuni introductive de instanța, înregistrate

la 04 februarie 2011, sunt compuse fiecare din cate 4 (patru) capete de cerere principale,

astfel: constatarea simulației procesului simulat, constatarea nulității contractului

de vânzare cumpărare din 8 februarie 2008 de B.N.P. T.O.; revenirea la situația

anterioară de carte funciară și despăgubiri morale și materiale ca urmare a hărțuirii

lor.

Prin urmare, instanța de apel a soluționat

doar un singur capăt de cerere -constatarea simulației procesului simulat și în

plus, în mod greșit și nelegal; totodată, facându-se referire la Dosarul anterior

(nr. 1205/2005), s-a încercat acreditarea ideii că că în acea cauză ar fi fost examinate

și celelalte 3 capete de cerere, anterior menționate.

Apelul este o cale devolutivă de atac,

astfel că instanța învestită cu soluționarea lui este obligată să examineze fiecare

capăt de cerere distinct și să se pronunțe cu privire la temeinicia sau/și nelegalitatea

acestuia în mod concret/argumentat, iar nu la modul general, fiind astfel nesocotite

dispozițiile art. 295 C. proc. civ.

pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine pricini -

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În

acest sens, recurenții arată că instanța în scopul de a examina

probabil scopul actului juridic a folosit expresiile „aspect subiectiv" și

apoi „din punct de vedere obiectiv", ceea ce este total inadecvat întrucât

nu era examinată o cauză de drept penal.

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul lămurit

și vădit neîndoilenic.

În

dezvoltarea acestei teze de recurs, recurenții arată că prin

decizia atacată nu a fost dezlegată critica privind neanalizarea de prima instanță

a cererii formulate prin concluziile scrise de redeschidere a dezbaterilor pentru

punerea în discuția contradictorie a părților a eventualelor excepții în considerarea

cărora a înțeles să soluționeze cauza, precum și a cererii de probatorii.

Pe de altă parte, deși s-a reținut în hotărâre

că este admisibilă o acțiune în constatarea simulației (în sensul existenței unui

comportament simulat și de rea-credință —operă părților, iar nu a instanței), s-a

apreciat că nu se poate reține decizia civilă nr. 129/2008 a Curții de Apel București,

și preluată de Tribunalul București secția a IV-a civilă în decizia nr. 1091/2011,

întrucât nu are obligația de a reține acest precedent judiciar.

Recurenții arată, în acest context, că

instanța a interpretat greșit actul dedus judecați, de vreme ce au arătat în cuprinsul

acțiunii motivul subiectiv/ volițional pentru care au formulat acțiunea în constatarea

simulației din anul 2005 (protejarea patrimoniului societății împotriva intenției

unor persoane influente din zonă: prefect, primar, avocați, etc. de a deposeda societatea

de terenurile ce fac obiectul contractului de vânzare cumpărare).

Recurenții au procedat la intabularea sentinței

abia în anul 2008 deși era pronunțată în anul 2005, tocmai pentru că aceasta nu

corespundea voinței lor reale și deci, adevăratului acord simulator.

De asemenea, din perspectiva art. 304

pct. 8, recurenții arată instanța de apel a considerat că simulația unui act juridic

nu atrage sancțiunea nulității, ci pe cea a inopozabilității față de terții de buna

credința.

Or, ipoteza este total greșită deoarece

în cauza de față, așa-zisul act secret, utilizat în Dosarul nr. 1205/2005 este un

act efectiv, cu atât mai mult cu cât l-au și revocat implicit, prin convenția încheiată

anterior (actului zis secret) în forma verbală, transpusă ulterior, la 02

februarie 2011, și pe suport de hârtie, semnat fiind și de martorul G.S. (care,

asistase inițial la încheierea convenției în forma verbală).

Recurenții arată (și din perspectiva

art. 304 pct. 9) că nu este întrunită teza inopozabilității în privința pârâtei,

pentru simplu motiv că pârâta, prin reprezentanții ei, a fost și este de o totală

- rea credință, întrucât aceasta a ajuns prin fraudă la lege, cauză ilicită, imorală,

preț neserios etc, să încheie contractul de vânzare-cumpărare pe care instanțele

erau obligate să-1 examineze și să administreze probele solicitate de reclamanți,

pentru a se verifica temeinicia cauzelor de nulitate.

Or, pârâta prin presiuni, constrângeri

și șantaj a fost tot timpul în perfectă cunoștință a faptului că acel act zis „secret"

din Dosar nr. 1205/2005 nu reprezintă adevăratul acord de voință al reclamanților,

deci, că este un act simulat, lovit de nulitate absolută.

Prin fraudă la lege recurenții au fost

obligați să intabuleze sentința nr. 1109/2005 și tot astfel, au fost obligați, sub

amenințare și șantaj, să încheie un contract de vânzare cumpărare afectat de vicii

grave (de formă și legalitate), care conduc la nulitatea absolută a acestuia.

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Se învederează de către recurenți că sub

incidența acestui motiv cad celelalte aliniate ale hotărârii recurate prin care

instanța de recurs motivează respingerea apelului lor, dar reiese în mod evident

lipsa totală a temeiului legal a deciziei ori darea ei cu aplicarea greșită a legii.

Prin urmare, instanțele de judecată au

dat dovadă de o totală nesocotire a regulilor de bază privind procedura referitoare

la: invocarea și punerea în discuție a excepțiilor, a probelor, exercitarea drepturilor

și obligațiilor procesuale cu bună credință corectitudine și profesionalism.

Teoria și practica judiciară au fost ignorate

de instanța de apel, dar și normele dreptului comunitar, fiindcă în U.E. acest principiu

este de mult consacrat, situație către care ar trebui să tindă și instanțele din

România.

Recurenții conchid susținând că nu au avut

parte de un proces echitabil conform art. 6 din C.E.D.O.

Recurenții reclamanți au formulat cerere

de reexaminare a taxei judiciare de timbru, în timp ce doar recurenții B.E.M. și

B.M.G. au formulat și cerere de ajutor public judiciar, soluționată în sensul celor

dispuse prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2013, Înalta Curte dispunând reducerea

taxei judiciare de timbru stabilite (în solidar) în sarcina tuturor recurenților

de la 1.405,50 RON la 702,75 RON, dipunând totodată și eșalonarea acesteia în 4

rate lunare a câte 175,70 RON începând cu termenul din 14 iunie 2013; pentru termenul

de azi, recurenții reclamanți B. s-au conformat dispozițiilor instanței, făcându-se

dovada plății primei rate din cuantumul taxei judiciare de timbru astfel fixate.

Cum însă, pentru același termen, recurenții

M. (codebitori solidari) ai obligației de achitare a taxei judiciare de timbru în

cuantumul integral de 1.405,50 RON au făcut dovada îndeplinirii obligațiilor fiscale

pentru soluționarea prezentului recurs (act procedural unic, indivizibil),

Înalta Curte a constatat, potrivit mențiunilor din practicaua deciziei, ca fiind

îndeplintă obligația de achitare a taxelor judiciare pentru soluționarea acestei

căi de atac.

Întrucât

executarea obligației de către unul dintre

codebitorii obligați solidar îi liberează pe toți ceilalți codebitori, astfel cum

dispune art. 1039 C. civ., Înalta Curte constată că obligația stabilită în sarcina

recurenților B., precum și facilitățile acordate acestora prin încheierea din 25

aprilie 2013 (reducerea și eșalonarea plății) au rămas fără obiect, astfel că, se

impune exonerarea acestora de plata taxelor judiciare; din aceeași cauză, prima

tranșă achitată de recurenții B. (dată fiind și concomitenta satisfacerii timbrajului

în cuantumul integral de către recurenții M.), rezultă că apare ca fiind o plată

nedatorată cu titlu de taxă judiciară de timbru, astfel că ea este supusă repetițiunii.

În

consecință, se va dispune restituirea către recurenții B.

a acestei sume de 175,70 RON, în aplicarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 146/1997, cererea de restituire fiind formulată de recurentul reclamant

M.A. în ședința publică de azi, acesta stând în proces nu numai în nume propriu,

ci și în calitate de apărător ales al recurenților B.

Prin notele de ședință de la dosar recurs,

recurenții reclamanți au invocat excepția puterii lucrului judecat față de decizia

civilă nr. 387 din 8 februarie 2012 a Curții de Apel Timișora pronunțată în Dosarul

nr. 3311/108/2011 și decizia civilă nr. 1122 din 26 noiembrie 2010 a Tribunalului

Arad, pronunțată în Dosar nr. 364/210/2008.

Astfel în susținerea excepției, s-a învederat

că în prima dintre ele, instanța de judecată a constatat că nu poate fi admisă excepția

nulității simulației și, totodată, că s-a statuat irevocabil prin decizia Curții

de Apel Timișoara că prin decizia recurată instanța de apel nu a reținut excepția

autorității de lucru judecat, ci a puterii lucrului judecat.

Înalta Curte constată că, astfel cum corect

a susținut și intimata în concluziile orale, recurenții reclamanți invocă aceste

hotărâri judecătorești cu valoarea prezumției de lucru judecat (efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat), ceea ce se constituie într-o veritabilă apărare

de fond.

În

consecință, cele două hotărâri judecătorești nu sunt invocate

pentru susținerea excepției procesuale absolute a autorității de lucru judecat (efectul

negativ), posibil a fi invocată și în recurs, astfel că ele vor fi avute în vedere

în măsura în care limitele verificărilor permise acestei instanțe, vor impune raportarea

și la aceste hotărâri judecătorești, care, din punct de vedere procedural, sunt

mijloace de probă prin care se invocă prezumția decurgând din autoritatea de lucru

judecat, proba cu noi înscrisuri fiind permisă în recurs, conform art. 305 C.

proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit

celor ce urmează.

întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu se verifică susținerile recurenților din perspectiva

acestei norme.

Astfel, în primul rând s-a susținut că

deși au solicitat instanței de apel aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în sensul de a se dispune desființarea sentinței apelate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță, instanța de apel nu a ținut cont de această

cerere.

O atare critică nu poate fi reținută, întrucât

pentru aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deși necesară (în

contextul normei în discuție, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010,

dată fiind formularea cererii de chemare în judecată la data de 4 februarie 2011,

așadar, după modificarea Codului) nu este suficientă condiția solicitării apelanților

în acest sens, fiind necesară o solicitare identică și a intimatei, cumulativ cu

constatarea și aprecierea instanței de apel în sensul că prima instanță a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Cum o atare situație nu se verifică în

speță (tribunalul soluționând cauza pe fond, cu toate capetele ei de cerere), incidența

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. pentru aceste temei, nu poate fi reținută.

În

plus, recurenții au justificat formularea acestei cereri de

desființare cu trimitere spre rejudecare, prin invocarea anumitor neregularități

procedurale

săvârșite de prima instanță - rămânerea

în pronunțarea asupra cauzei, în condițiile în care nu era în stare de judecată,

întrucât mai existau excepții procesuale și alte probe de dezbătut; or, aceste motive,

dacă ar fi fost constatate întemeiate de instanța de apel, ar fi fost de natură

a atrage aplicabilitatea art 297 alin. (2), iar nu art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., ceea ce ar fi condus la anularea sentinței și reținerea procesului spre judecare

de instanța de apel, iar nu la desființarea cu trimitere spre rejudecare.

Înalta Curte constată că motivele pe temeiul

cărora recurenții au invocat nulitatea a sentinței nu constituie nu constiuie veritabile

cauze de nulitate în condițiile în care lipsește vătămarea procesuală a acestora

(cerință prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.), deoarece eventualele excepții

procesuale invocate la momentul dezbaterii cauzei pe fond la prima instanță, nu

puteau fi decât excepții absolute care, dat fiind regimul juridic de invocare a

acestora, puteau fi susținute și în fața instanței de apel; totodată, și formularea

unor alte probe decât cele solicitate, încuviințate și administrate la prima instanță

puteau fi solicitate instanței de apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C.

proc. civ., apelul fiind o cale devolutivă de atac.

În

ce privește necomunicarea întâmpinării la motivele de apel

(tardiv formulată de intimată), Înalta Curte constă, din nou, că lipsește vătămarea

procesuală a recurenților, deoarece întâmpinarea tardiv formulată a fost calificată

de instanță ca fiind concluzii scrise, potrivit mențiunilor din practicaua încheierii

de dezbateri de la 20 noiembrie 2012, iar concluziile scrise ale părților nu se

comunică; pe de altă parte, se observă că cererea de amânare a cauzei a fost formulată

pentru același termen de apărătorul intimatei, iar nu de apelanții reclamanți, astfel

că, respingerea ei nu era de natură a fi generat vreo vătămare a acestora, eventuala

vătămare putând fi concepută doar în legătură cu titularul cererii, respectiv de

partea care are un interes legitim legitim să o invoce, sens în care prevede

art. 108 alin. (2) C. proc. civ.

În

plus, chiar dacă nu s-ar fi dat întâmpinării calificarea de

concluzii scrise, simpla menționare în considerentele deciziei a poziției procesuale

a intimatei respectiv, de solicitare a respingerii apelului ca nefondat, nu înseamnă

că instanța de apel a avut în vedere apărări ale intimatei pârâte (pe care le-a

și valorificat) și de care apelanții nu ar fi avut cunoștință prin faptul necomunicării

întâmpinării; prin urmare nu a avut loc o încălcare a dreptului lor la apărare.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată

că sunt nefondate criticile formualte de recurenți în temeiul art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică, în primul rând pentru că prin pronunțarea

unei soluții de respingere a unor cereri conexe cu cele patru capete de cerere (confirmată

de instanța de apel) nu este susceptibilă de o asemenea critică.

Având în vedere însă termenii în care este

conceput acest motiv de recurs, Înalta Curte constaă că, în realitate, recurenții

invocă nepronunțarea instanței asupra tuturor capetelor de cerere, astfel cum acestea

au alcătuit cadrul obicetiv al judecății prin conexarea celor 3 dosare: constatarea

simulației procesului simulat, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare

din 8 februarie 2008 de B.N.P. T.O.; revenirea la situația anterioară de carte funciară

și despăgubiri morale și materiale ca urmare a hărțuirii lor.

O astfel de critică este susceptibilă de

încadrare tot în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea formelor

de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, dat fiind că nepronunțarea

instanței

4

asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită ar încălca

principiul disponibilității și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Dacă se interpretează aceste susțineri

ca referindu-se la sentința primei instanțe, ele nu pot fi analizate omisso medio,

iar pe de altă parte, din examinarea deciziei recurate se constată că instanța de

apel a analizat integralitatea criticilor reclamanților referitoare la simulație

cerere care respinsă fiind, a condus și la confirmarea soluției primei instanțe

și asuora cererilor accesorii (privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare

din 5 februarie 2008, rectificarea situației de C.F. și capătul de cerere în despăgubiri

morale și materiale, potrivit celor redate din decizie, penultimul paragraf; în

consecință, instanța de apel a avut în vedere criticile formulate de apelanți cu

privire la fiecare capăt de cerere.

Ca atare, instanța de apel nu s-a considerat

învestită doar cu acțiunea în declararea simulației, cum în mod greșit susțin recurenții

prin referirea la mențiunile din practicaua încheierii de dezbateri din 20

noiembrie 2012, care fie conțin susținerile părților pe scurt, fie au un anumit

grad de abstractizare; or, edificarea cu privire la limitele soluționării unei cauze,

rezultă din dispozitivul hotărârii și considerentele care îl explică.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se încadrează în această ipoteză legală, întrucât

argumentele și raționamentul instanței de apel nu pot fi cenzurate decât din punct

de vedere al legalității, iar nu stilistic; de altfel, decizia recurată îndeplinește

exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., redând în mod clar, coerent,

convingător și suficient o demonstrație juridică de natură a justifica adoptarea

soluției și răspunsul dat criticilor formulate de reclamanți.

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Se arată că instanța de apel nu a dezlegat

critica privind neanalizarea de către tribunal a cererii formulate prin concluziile

scrise, privind redeschiderea dezbaterilor pentru punerea în discuția contradictorie

a părților a eventualelor excepții în considerarea cărora a înțeles să soluționeze

cauza, precum și a cererii de probatorii.

Această critică a fost antamată în analiza

primului motiv de recurs, fiind suficient a se relua precizarea că eventulele excepții

pe care reclamanții intinționau să le invoce în fața primei instanțe la momentul

dezbaterilor pe fond sau până la intrarea în dezbateri pe fond, puteau fi susținute

și în fața instanței de apel (pornind de la premisa unor excepții de ordine publică

ce pot fi invocate în orice stadiu al pricinii), constatare valabilă și în privința

probelor - conform celor prevăzute la art. 295 alin. (2) C. proc. civ.; totodată,

repunerea cauzei pe rol se dispune în condițiile art. 151 C. proc. civ., atunci

când

instanța găsește necesare noi lămuriri,

ea nefiind o cerere la îndemâna părților, formulată după închiderea dezbaterilor,

în temeiul art. 150 C. proc. civ.

Recurenții au dezvoltat și alte argumente

prin care au pretind greșita interpretare a actului juridic dedus judecății prin

referire la dezlegarea dată de instanța de apel invocării unor argumente de practică

judiciară (cu referire la decizia civilă nr. 129/2008 a Curții de Apel București).

Înalta Curte constată că acesta nu este

o critică susceptibilă de încadrare în această normă, întrucât practica judiciară

nu este izvor de drept, iar interpretarea dată de instanța de apel acestor aspecte

colaterale cauzei, sunt nerelevante din această perspectivă, neputându-se susține

că aceasta reprezintă actul juridic dedus judecății (art. 304 pct 8).

De asemenea, nici cererea de chemare în

judecată nu poate constitui actul juridic dedus judecății, ipoteza prevăzută de

această ipoteză de nelegalitate, vizând accepțiunea din dreptul material a noțiunii

de act juridic (negotium), iar nu din dreptul procesual.

Totodată, instanța de apel în mod legal

a pornit de la premisa că simulația unui act juridic nu atrage sancțiunea nulității,

ci pe cea a inopozabilității față de terții de bună credință, astfel că, analizând

cauza, s-a raportat la condițiile acestei instituții juridice, stabilind succesiunea

actelor juridice încheiate între părți și a avut în vedere hotărârea judecătorească

anterior pronunțată, având ca obiect declararea simuației (sentința civilă nr. 1109/2005,

pronunțată în Dosarul 1205/2005 de Judecătoria Chișineu Criș).

În

consecință, s-a apreciat că de vreme ce s-a stabilit anterior

în cadrul unui alt proces în constatarea simulației, adevărul despre voința reală

a părților unor convenții, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat,

este inadmisibil ca printr-un proces cu obiect identic, cum este cel de față, ele

să poată obține printr-o altă hotărâre judecătorească recunoașterea situației contrarii

(cea de dinaintea procesului anterior și care ar fi corespunzătoare aparenței create

de actul public, calificat astfel în primul litigiu).

În

litigiul de față, cum corect a reținut instanța de apel, nu

se contestă realitatea unor acte publice (condiție necesară pentru formularea unei

acțiuni ca cea de față), ci doar conținutul celuilalt înscris secret, pe baza căruia

a fost deja admisă o acțiune în constatarea simulației formulată de același reclamant.

Actul secret (din cauza anterioară) nu

putea fi revocat printr-un act anterior dar redactat ulterior, abia în 2

februarie 2011 (cel pretins ca fiind secret în cauza de față), astfel cum se susține

prin motivele de recurs, revocarea fiind în mod necesar o operațiune ulterioară

încheierii actului.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în cadrul acestui motiv de recurs

dezvoltă doar critici de netemeinicie: reaua credință a pârâtei, exercitarea unor

presiuni, constrângeri și șantaj asupra lor de către reprezentanți ai intimatei,

neadmnistrarea unor probe prin care să se verifice de către instanțe temeinicia

motivelor de nulitate a contractului de vânzare cumpărare etc.

Înalta Curte constată, totodată, că recurenții

nu formulează critici concrete prin care să indice aplicarea greșită a legii de

instanța de apel, care texte au fost

interpretate greșit ori ce

norme, deși incidente, au fost nesocotite sau omise de la aplicare de curtea de

apel la situația de fapt dedusă judecății; formulări generale în sensul că „sub

incidența acestui motiv (art 304 pct. 9) cad celelalte alin. ale hotărârii recurate

prin care instanța de apel a motivat respingerea apelului", nu pot fi analizate

dat fiind prin gradul lor de generalitate, recursul nefiind o cale devolutivă de

atac.

Având în vedere toate aceste considerente,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții M.A., M.G.E., B.E.M. și B.M.G. împotriva deciziei nr. 194 din 27

noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Dispune restituirea sumei de 175 RON către

recurentul reclamant B.E.M., taxă judiciară de timbru nedatorată, achitată conform

chitanței din 13 iunie 2013 în contul creanțelor bugetare locale al comunei S.,

județul Arad.

Exonerează pe recurenții reclamanți B.E.M.

și B.M.G. de plata celorlalte rate lunare cu titlu de taxă judiciară de timbru,

conform celor stabilite de Înalta Curte prin încheierea de soluționare a cererii

de ajutor public judiciar din data de 25 aprilie 2013 a acestei instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 iunie 2013.