ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 360/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V- a Civilă la data de 01.09.2022, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România- Asociația Pentru Drepturi Conexe, a chemat în judecată pârâta S.C. A S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata: 1. remunerației unice echitabile, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publica a fonogramelor sau a reproducerilor acestora in spatiile deținute de parata cu orice titlu, începând cu aprilie 2019 -la zi (data efectuării raportului de expertiza sau depunerii calculului in instanța); remunerația datorata de pârâtă pentru perioada 01.04.2019 - 30.06.2022 este în cuantum de 3.098,5 lei (la care se adaugă TVA); 2. remunerației, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publica a repertoriului de opere cinematografice și alte opere audiovizuale in spatiile deținute de parata cu orice titlu, începând cu aprilie 2019 - la zi (data efectuării raportului de expertiza sau depunerii calculului in instanța), având în vedere mandatul acordat UPFR de către B prin Decizia ORDA nr. 6/2016. Estimează ca remunerația datorata de pârâtă pentru perioada 01.04.2019- 30.06.2022 este în cuantum de 1.320 lei (la care se adaugă TVA); 3. daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadenta pana la data achitării efective si integrale a remunerațiilor datorate, conform metodologiilor in vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remunerație; 4. plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației a remunerației, calculate de la data scadenței până la data achitării efective a remunerației 5. în subsidiar, în cazul în care pârâta nu își îndeplinește obligația de furnizare a informațiilor necesare pentru acoperirea integrala a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicata, obligarea acesteia la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate prin raportare la valoarea remunerațiilor indicată în anexele metodologiilor incidente în cauză;

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 112, art. 162 lit. c), art. 188 alin. (1) si (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, coroborate cu cele ale Deciziilor ORDA nr. 120/2016, nr. 60/2019 si nr. 6/2022, respectiv Decizia ORDA nr. 173/2007, precum si cu dispozițiile art. 1349 (pentru restaurant si piscina din cadrul Hotel C), respectiv 1350 C. civ. (pentru restul spatiilor).

Prin sentința civilă nr.74/25.01.2023, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2022 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Olt, Secția I Civilă

Prin sentința nr. 384 din data de 10.06.2024, pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/3/2022, s-a respins cererea formulată de către reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – Asociația pentru Drepturi Conexe, în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.R.L., având ca obiect drept de autor și drepturi conexe, ca neîntemeiată.

I.3. Încheierea recurată și decizia pronunțată de instanța de apel.

Împotriva sentinței nr. 384 din data de 10.06.2024, pronunțată de Tribunalul Olt, a declarat apel petenta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – Asociația pentru Drepturi Conexe, în cuprinsul căruia a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 168 alin. (1) din Legea 8/1996, rep., modificat prin art. 1 pct. 48 din Lg. 69/2022 întrucât dispozițiile acestuia încalcă prev. art. 15, art. 16, art. 21, art. 24, art. 44, art. 45, art. 53 și art. 136 din Constituția României.

Prin încheierea de ședință din data de 12 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 8/1996 rep., în forma modificată prin Legea nr. 69/2022.

Prin decizia civilă nr. 451 pronunțată la data de 03 Decembrie 2024 Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a admis apelul formulat de apelanta – reclamantă, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta S.C. A S.R.L. la plata către reclamanta U.P.F.R. a sumei de 4854 lei plus TVA remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor în perioada aprilie 2019-octombrie 2023, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 2396,92, calculate la data de 11.10.2023, precum și la plata sumei de 1946 lei plus TVA remunerație pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale, pentru aceeași perioadă, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 371,45 lei, calculate la data de 11.10.2023.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de ședință din data de 12 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a declarat recurs petenta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – Asociația pentru Drepturi Conexe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 20 noiembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind mențiunile privind denumirea recurentei, indicarea hotărârii care se atacă și semnătura, iar în ceea ce privește cerința impusă de litera d) al aceluiași articol, s-a constatat că recursul este motivat, fiind scutit de la plata taxei judiciare de timbru în baza art. 29 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Prin aceeași rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, recurenta-petentă a susținut faptul că excepția de neconstituționalitate este admisibilă în condițiile prevăzute art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992 iar potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții.

În acest sens, recurenta a indicat că excepția invocată trebuie să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, condiție îndeplinită, în contextul în care în speță, este criticată neconstituționalitatea art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 republicată, ce este în vigoare.

Totodată s-a susținut și faptul că este îndeplinită și condiția ca textul vizat să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în contextul în care, fără a fi invocată de părți și fără a exista o dezbatere în prealabil în cadrul judecății, instanța de fond, din oficiu, a făcut aplicarea normei criticate în apel ca fiind neconstituțională. Astfel norma juridică considerată ca neconstituțională are legătură directă cu soluționarea prezentei cauze.

În ceea ce privește ultima condiție, s-a arătat că aceasta presupune ca textul de lege vizat de excepție să nu fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, nefiind pronunțată o astfel de decizie a instanței de contencios constituțional.

În ceea ce privește excepția invocată, recurenta a arătat că textul art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cu referire în mod special la norma juridică conform căreia ”neemiterea facturii presupune exonerarea obligației de plată” este neconstituțional în raport de art. 15, art. 16, art. 21, art. 24, art. 44, 45, art. 53 si art. 136 din Constituția României.

În acest sens a arătat că emiterea facturii fiscale corespunde unei obligații fiscale ale fiecărui organism de gestiune colectivă, reglementată de norme fiscale, iar nerespectarea ei atrage răspunderea penală, contravențională sau civilă, după caz.

Textul art. 168 din Legea nr. 8/1996 republicată impune colectarea remunerațiilor în baza facturii fiscale emise, aferenta perioadei curente, ceea ce înseamnă că în situația în care un utilizator datorează o remunerație în temeiul legii și a metodologiei, organismul de gestiune colectivă nu o poate colecta de la acesta decât dacă, în prealabil, i-a emis factura fiscală ce conține suma datorată.

În contextul în care remunerația datorată de utilizator trebuie, în prealabil facturării, determinată pe baza informațiilor pe care utilizatorul este ținut să le transmită organismului de gestiune colectivă iar acesta nu își îndeplinește această obligație și nu comunică toate datele necesare determinării valorii remunerației datorate, organismul de gestiune colectivă se află în imposibilitatea de a factura remunerația, dar ș de a o colecta, respectiv de a urmări în instanță, sumele datorate de utilizator. Această conduce la o situația absurdă în care utilizatorul se poate eschiva de la plata drepturilor sub pretextul nefacturării și exonerării lui de la plata acestora, deși este în culpă, textul de lege încălcând, în opinia recurentei, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

S-a susținut totodată că textul de lege nu este suficient de clar și nu circumstanțiază situația în care organismul de gestiune colectivă ar fi ținut de obligația de a factura, în prealabil plății și nici nu distinge asupra unor situații anume spre exemplu atunci când organismul de gestiune nu ar fi facturat remunerația utilizatorului din propria culpă sau neglijență punându-l în situația înregistrării unor eventuale întârziere la plată. Totodată, textul de lege nu distinge cu privire la obligațiile de plată la care se referă sugerând că privește obligația principală de plată care face obiectul facturării.

În situația în care textul de lege nu distinge când și în ce condiții organismul de gestiune colectivă ar trebui să factureze remunerația datorată de utilizator se poate ajunge, în opinia recurentului, în situația din prezentul dosar în care utilizatorul să se prevaleze de această normă juridică în fața instanței de judecată sau aceasta din urmă să o invoce din oficiu, ajungându-se în situația de exonerare a utilizatorului de la plata remunerației.

Recurenta a criticat dispozițiile articolului în cauză și pentru faptul că are la bază o prezumție de culpă sau neglijență a organului de gestiune colectivă în relația cu utilizatorii fără să aibă în vedere cauzele pentru care, în mod justificat și obiectiv, remunerația nu poate fi facturată și totodată, se creează în favoarea utilizatorului un regim discreționar în care acesta ajunge să se oblige la plata doar dacă dorește (doar dacă transmite în prealabil toate informațiile necesare determinării remunerației datorate).

O altă critică a dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 a privit consecințele fiscale ale emiterii facturii de către organismul de gestiune colectivă, în contextul în care acesta are obligația de a colecta și de achita contravaloarea TVA-ului facturat fără a avea garanția executării obligației de plată de către utilizator.

A susținut recurenta că măsura exonerării utilizatorului de la executarea obligației de plată este una disproporționată, excesivă și absurdă într-o societate democratică. Utilizatorul nu poate justifica o vătămare mai mare decât contraprestația (remunerația) pe care o datorează în condițiile în care, prin încheierea contractului de licență cu organismul de gestiune colectivă, el a beneficiat deja de prestația organismului și a fost autorizat să utilizeze operele și produsele. Nici eventualele întârzieri la plata cauzate de facturarea cu întârziere a unor remunerații nu poate justifica această măsură legală absurdă, cu atât mai mult cu cât, determinarea obligației de plată ține tot de obligația utilizatorului de a transmite în timp util informațiile necesare către organismul de gestiune colectivă.

În final, recurenta a susținut și faptul că textul de lege criticat se referă exclusiv la activitatea de gestiune colectivă, instituind un regim discriminatoriu între titularii reprezentați de organisme în relația directă cu utilizatorii, cum și un regim discreționar și favorabil utilizatorilor cu consecința afectării dreptului de proprietate privată și a libertății economice.

Recursul a fost comunicat intimatei S.C. A S.R.L. la data de 02 decembrie 2024 conform dovezii aflate la fila 20 din dosarul de recurs, care nu a depus întâmpinare.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în examinarea cererii de recurs, prezintă relevanță decizia Curții Constituționale nr.321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.580 din 20 iulie 2017, în conformitate cu care: „24. (…) obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții.”

Relativ la motivele de casare invocate în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte, valorificând argumentele instanței de contencios constituțional, reține că recursul reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este o cale de atac cu fizionomie proprie în cadrul căreia nu este impusă respectarea cerinței specifice recursului în materie civilă de a conține și de a dezvolta motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul căii de atac prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr.47/1992, instanța verifică, sub toate aspectele, legalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate reglementate de alin. (1) - (3) ale aceluiași articol, calea de atac nefiind limitată la motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a criticat soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției invocate, susținând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale.

Critica este fondată.

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că, în cauză, Curtea de Apel Craiova, a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că aceasta nu a fost motivată în contextul în care reclamanta a susținut generic neconstituționalitatea textului de lege fără o argumentație concretă și specifică raportat la fiecare normă indicată de recurentă ca fiind încălcată.

Înalta Curte constată, contrar a celor reținute de către instanța de apel, că cererea de sesizare a Curții Constituționale este motivată.

Astfel, se reține că prin cererea de apel, petenta a criticat, printre altele, soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa emiterii facturilor fiscale de către reclamantă în baza dispozițiilor art. 168 alin (1) din Legea nr. 8/1996.

Față de considerentele avute în vedere de prima instanță, petenta a invocat excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții susținându-se admisibilitatea acesteia fiind condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 întrucât se referă la dispoziții legale în vigoare pe care instanța de fond le-a reținut în motivarea hotărârii sale și, prin urmare au legătură cu soluționarea cauzei, iar Curtea Constituțională nu s-a pronunțat anterior asupra unei astfel de excepții. Totodată, reclamantă a indicat și dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate de prevederile a căror constituționalitate o contestă.

De asemenea în practicaua încheierii de ședință ce face obiectul prezentului recurs au fost consemnate susținerile orale ale reclamantei prin care au fost expuse motivele pentru care aceasta a apreciat că dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt neconstituționale, fiind contrare prevederilor art. 15, art. 16, art. 21, art. 24, art. 44, art. 45, art. 53 și art. 106 din Constituția României, articole care vizează libertatea economică, dreptul de proprietate privată, accesul la justiție.

Prin urmare, se reține că excepția nu a fost motivată pur formal, ci conține suficiente elemente pentru a investi legal instanța de judecată în vederea analizării condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în vederea sesizării Curții Constituționale.

De altfel, în jurisprudența sa Curtea Constituțională a statuat că nu există motivare atunci când autorul sesizării nu indică textele constituționale considerate a fi încălcate prin dispozițiile care fac obiectul sesizării, situație în care nu se poate verifica dacă există concordanță între dispozițiile legale criticate și prevederile Constituției. Curtea a reținut că există nemotivare atunci când sesizarea de neconstituționalitate are în vedere faptul că "legea în totalitatea ei [...] are la bază o concepție greșită, reflectată în numeroase norme ale legii", ceea ce este insuficient pentru aprecierea concordanței dintre prevederile legii și dispozițiile Constituției. (Decizia Curții Constituționale nr. 237 din 27 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 8 martie 2000), situații care nu sunt incidente în prezenta cauză față de modul în care excepția a fost motivată.

Totodată, prin memoriul de recurs, au fost indicate, pe larg motivele pentru care recurenta consideră că dispozițiile încalcă prevederile constituționale.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a unei prevederi legale, se reține că instanța de judecată are rolul de instanță de filtru sub aspectul admisibilității sesizării Curții Constituționale în raport de cerințele expres prevăzute de art. 29 din Legea nr.47/1992.

Potrivit art. 29 din Legea nr.47/1992, soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cade în sarcina instanței de judecată în fața căreia a fost invocată, aceasta fiind competentă să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1) - (3) din lege și anume: dacă excepția privește o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte reține că, în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) ale Legii nr. 47/1992, întrucât excepția a fost invocată în cursul unei litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, în speță în fața Curții de Apel Craiova, într-un litigiu având ca obiect drepturi de autor și drepturi conexe.

De asemenea, dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 erau în vigoare la momentul invocării excepției, nefiind declarate neconstituționale prin decizii anterioare ale Curții Constituționale.

În ceea ce privește ultima condiție de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr.47/1992, se reține că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textelor de lege criticate în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

Prin prezenta excepție sunt criticate dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, în forma modificată prin Legea nr. 69/2022: ”Colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alți plătitori se face de organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează, exclusiv în baza facturii fiscale emise aferente perioadei curente și transmise inclusiv prin sistemul național privind factura electronică RO e-Factura. Neemiterea facturii presupune exonerarea obligației de plată.”

Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la plata remunerației unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publica a fonogramelor în scop ambientul, începând cu luna aprilie 2019-la zi respectiv a remunerației, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publica a repertoriului de opere cinematografice și alte opere audiovizuale în spatiile deținute de pârâtă cu orice titlu, iar în subsidiar, în cazul în care pârâta nu își îndeplinește obligația de furnizare a informațiilor necesare pentru acoperirea integrala a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicata, obligarea acesteia la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Din cuprinsul încheierii recurate rezultă că reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată la data de 12.10.2023 în sensul solicitării remunerației până în luna octombrie 2023.

Prin sentința civilă pronunțată în cauză, Tribunalul Olt a respins cererea principală formulată de reclamantă motivat de faptul că, în ceea ce privește plata remunerației solicitate, reclamanta nu a dovedit prin facturi fiscale obligația de plată invocată și nici suprafața spațiului în care s-au utilizat fonogramele, pentru a putea fi calculată remunerația. În acest sens tribunalul a avut în vedere dispozițiile articolului 168 alin. (1) din Legea 8/1996, ce fac obiectul prezentei excepții de neconstituționaliate, în baza cărora a reținut că pentru perioada solicitată nu s-a emis nicio factură cu obligațiile de plată solicitate.

Prin urmare, având în vedere că prin prezenta cauză instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în sensul exonerării de la plata remunerațiilor pentru care reclamanta nu a emis facturi fiscale, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în varianta modificată de Legea nr. 69/2022 cu privire la care reclamanta a înțeles să invoce neconstituționalitatea au legătură cu soluționarea cauzei, fiind aplicate de către prima instanță în raport de pretențiile solicitate prin cererea principală cât și ulterior, prin cererea precizatoare. Este real că instanța de apel a negat aplicabilitatea ratione temporis a prevederii legale evocate, prin decizia subsecventă încheierii recurate, dar acest argument nu este cuprins în această încheiere.

Prin urmare, există o legătură între soluția ce ar fi putut fi dată cererii formulate de reclamantă și norma juridică a cărei neconstituționalitate a fost invocată. Astfel, prin cererea formulată se tinde la obligarea pârâtei la plata unor remunerații prevăzute de Legea nr. 8/1996 conform metodologiilor ORDA aferente. Prin urmare, finalitatea urmărită prin susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (1) din aceeași lege (care impun emiterea facturilor fiscale) o reprezintă stabilirea ineficacității unei prevederi legale care ar putea constitui un obstacol în soluționarea favorabilă a cererii de chemare în judecată formulate de recurentă, în funcție de maniera de stabilire a aplicabilității ratione temporis a dispoziției legale menționate, chestiune de competența exclusivă a instanței care judecă procesul.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, recursul fiind fondat.

În raport de caracterul particular al recursului declarat împotriva încheierii de ședință prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale, cale de atac ce reprezintă un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de Procedură Civilă., astfel cum a fost reținut prin Decizia instanței de contencios constituțional nr. 321 din data de 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din data de 20 iulie 2017, va admite recursul, va casa, încheierea recurată și, reținând caracterul sui-generis al acestei casări, în vederea soluționării cu celeritate a pricinii, va admite cererea și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

Opinia Înaltei Curți, exprimată conform cerinței prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr.47/1992, este în sensul că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, în forma modificată prin Legea nr. 69/2022 este în parte întemeiată.

Potrivit art. 112 din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. Cuantumul acesteia se stabilește prin metodologii și se colectează de către organismul de gestiune colectivă, în condițiile prevăzute la art. 168 din aceeași lege.

Noțiunea de remunerație unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artiști interpreți sau executanți, producători de fonograme.

Reclamanta din prezenta cauză este un organism de gestiune colectivă ce gestionează drepturile producătorilor de fonograme.

Potrivit art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „Colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alți plătitori se face de organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează, exclusiv în baza facturii fiscale emise aferente perioadei curente și transmise inclusiv prin sistemul național privind factura electronică RO e-Factura. Neemiterea facturii presupune exonerarea obligației de plată”

Dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 la care face trimitere art. 112 din aceeași lege, au fost modificate prin art. I pct. 48 din Legea nr. 69/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, în sensul că utilizatorul este exonerat de la plata remunerațiilor în ipoteza în care factura nu a fost emisă, motiv pentru care organul de gestiune colectivă este obligat să emită, în prealabil, factură fiscală în vederea obținerii contravalorii lor.

Înalta Curte apreciază că textul legal condiționează dreptul titularilor drepturilor de autor și drepturilor conexe la remunerație de o condiție extrinsecă raportului juridic dintre organismul de gestiune colectivă care îi reprezintă și utilizator, respectiv de condiția emiterii prealabilă a facturii fiscale în contextul în care acesta nu distinge cu privire la motivele pentru care organismul de gestiune colectivă nu a emis facturile fiscale pentru remunerațiile pe care le pretinde de la utilizatori.

În situația în care remunerațiile sunt solicitate în baza răspunderii civile delictuale ca urmare a încălcării obligației de a încheia astfel de contracte cu organismul de gestiune colectivă prevederea legală în discuție nu ia în considerare aspectul că organismul de gestiune colectivă nu ar putea pretinde utilizatorului achitarea unei remunerații prin emiterea unei facturi fiscale în contextul în care stabilirea cuantumului remunerației presupune comunicarea, în prealabil de către utilizator, a unor date referitoare la unitățile administrate (tipul de unitate, suprafețe etc.), precum și la perioadele de funcționare.

Prin urmare, organul de gestiune colectivă nu ar putea stabili o remunerație în sarcina utilizatorului, și implicit nici nu ar putea emite factura fiscală aferentă, în cazul refuzului acestuia de a furniza informațiile relevante pentru calculul cuantumului acesteia. Astfel, emiterea facturii fiscale ar depinde, în mod exclusiv de voința utilizatorului.

Pe de altă parte, în situația în care remunerațiile sunt solicitate în baza unor raporturi contractuale, textul de lege exonerează utilizatorul de la plata remunerației în contextul în care organul de gestiune colectivă omite să emită factura fiscală aferentă acesteia, situație în care titularii drepturilor de autor și drepturilor conexe vor fi în imposibilitate ulterioară de a obține contravaloarea lor deși utilizatorul a utilizat deja efectiv operele protejate.

În ambele situații, echilibrul dintre drepturile și obligațiile titularilor de drepturi, respectiv ale organismului de gestiune colectivă, pe de o parte și cele ale utilizatorilor, pe de altă parte, este afectat în favoarea celor din urmă care, deși efectuează comunicare publică, sunt exonerați de achitarea remunerației în lipsa unei justificări obiective, inclusiv în situații în care remunerația nu poate fi stabilită din propria lor culpă.

Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că principiul egalității în drepturi, garantat de art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003).

De asemenea, principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. (Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, paragrafele 31 și 32).

Pentru a nu lăsa loc arbitrariului, calificarea unei situații ca fiind diferită de o alta aparent identică trebuie să respecte criteriul obiectivității, iar tratamentul juridic diferit trebuie, la rândul său, să îndeplinească criteriul rezonabilității (Decizia nr. 14 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 20 martie 2013).

În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage sau relevant și evident similare, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. și alții împotriva Republicii Cehe, paragraful 175).

Deși normele criticate în mod concret în prezenta cauză au fost introduse în lege pe parcursul procedurii legislative de adoptare a Legii nr. 69/2022, prin amendamente, din rațiunea unei reglementări unitare a modalității de colectare a sumelor datorate de utilizatori de către organismele de gestiune colective, totuși, din analiza acestora reiese că legiuitorul a instituit un tratament juridic diferit al titularilor drepturilor de autor în ceea ce privește posibilitatea acestuia de a obține contravaloarea utilizării operelor lor.

Prevederile criticate dezavantajează titularii de drepturi de autor față de utilizatorii care le utilizează operele aspect ce nu se poate justifica prin rațiuni obiective și rezonabile prin prisma scopului urmărit, fiind astfel contrare art. 16 alin. (1) din Constituție.

Pe de altă parte, în măsura în care textul de lege ar distinge între ipotezele în care organismul de gestiune colectivă nu emite factura fiscală și ar sancționa doar conduita imputabilă acestuia, respectiv situațiile în care, deși există datele necesare facturării remunerației, aceasta este omisă, atunci textul de lege ar institui o sancțiune pentru o conduită imputabilă, aptă să prejudicieze utilizatorii prin neinformarea la timp și complet a acestora cu privire la sumele datorate, existând situații în care pretențiile formulate pe cale judiciară nu sunt precedate de o notificare adecvată a utilizatorului cu privire la sumele datorate, ceea ce ar facilita rezolvarea amiabilă a eventualelor divergențe.

Chiar și în această situație, privând în cele din urmă titularii de drepturi de orice remunerație pentru simplul fapt al neemiterii facturii fiscale, textul de lege instituie o sancțiune excesivă și disproporționată, care contravine principiului garantării și ocrotirii proprietății private (o astfel de sancțiune ar putea fi, de exemplu, imposibilitatea de a solicita penalități ori triplul remunerațiilor, ci doar remunerația simplă). De asemenea, textul este și imprecis, întrucât nu reglementează ipoteza, posibilă în practică, în care obligația de facturare ar fi îndeplinită pe parcursul procedurii judiciare, când în urma probelor administrate se constată care este modul în care remunerația trebuie determinată.

Art. 53 din Constituția României prevede condiții foarte clare în care se poate face restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, acest articol dispunând: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."

Astfel, restrângerea exercițiului dreptului de proprietate trebuie să fie justificată pe baza criteriilor prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2). Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr.541 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.81 din 25 ianuarie 2005, că dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1), reglementând garantarea dreptului de proprietate, se referă implicit și la garantarea dreptului de proprietate intelectuală, care include dreptul de autor și drepturile conexe, precum și proprietatea industrială.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate (Decizia nr.430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.50 din 21 ianuarie 2014).

Având în vedere conținutul dispozițiilor legale criticate, reiese că sunt încălcate dispozițiile art. 53 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 44 din Constituția României raportat la art. 136 din Constituția României întrucât titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe trebuie să poată culege, ca expresie a prevederilor art. 44 din Constituție, beneficiul muncii lor mai ales în contextul în care utilizatorul a utilizat deja operele acestora.

Totodată, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul are obligația, pe de o parte, de a reglementa un text de lege un conținut normativ care să-i asigure efectivitate, proporționalitate și caracter disuasiv, în acord cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituție (Decizia nr.78 din 14 februarie 2024 publicată în Monitorul Oficial nr.229 din 19.03.2024). Prin urmare, rezultă că îi revine legiuitorului obligația de a stabili un cadru legislativ stabil și coerent cu privire la condițiile concrete de colectare a sumelor datorate de către utilizatorii operelor în sensul art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cu respectarea principiului clarității normei juridice și principiul instituit de art. 16 din Constituția României.

Totodată, prin modul de redactare a normei juridice criticate, care impune facturarea prealabilă a contravalorii utilizării operelor titularilor de drepturi rezultă și încălcarea art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție, respectiv art. 24 privind dreptul la apărare, în contextul în care obținerea pe cale judiciară a sumelor datorate de utilizatori sau de alți plătitori este condiționată de emiterea facturii, emitere care, în anumite situații, astfel cum s-a susținut, depinde în mod exclusiv de voința utilizatorului, titularilor fiindu-le astfel îngrădit dreptul de a obține, în lipsa emiterii facturii, contravaloarea muncii lor.

Prin urmare, sunt încălcate dispozițiile art. 16- Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul la justiție, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 53 -Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, raportat la art. 136 - Proprietatea, din Constituția României, în situația în care, în baza dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în forma modificată prin Legea nr. 69/2022, pentru remunerațiile solicitate în baza răspunderii civile delictuale sau contractuale ar fi necesar să se emită în prealabil facturi fiscale pentru a putea obține pe cale judiciară recunoașterea acestor drepturi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petenta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – Asociația pentru Drepturi Conexe împotriva încheierii de ședință din 12 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă în dosarul nr. x/3/2022.

Casează decizia recurată și sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, în forma modificată prin art. I pct. 48 din Legea nr. 69/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe în raport de art. 15, art. 16, art. 21, art. 24, art. 44, 45, art. 53 si art. 136 din Constituția României.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2025.