Decizia nr. 2328/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/212/2022 reclamantul Orașul Eforie a chemat în judecată pe pârâta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral (ANAR-ABADL), solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 232.287,48 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorariu avocat și cheltuieli de deplasare, ocazionate de soluționarea, în primă instanță, apel și recurs, a dosarului civil nr. x/118/2015. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Constanța Prin sentința civilă nr. 13446 din data de 15 noiembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/212/2022, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția I civilă Prin sentința civilă nr. 1058 din data de 5 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/212/2022, Tribunalul Constanța, Secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă, ca nefondată. A admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul Orașul Eforie, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 24.687,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015*, reprezentând onorarii de avocat și cheltuieli de deplasare. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 1.339 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cereri. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă Prin decizia civilă nr. 266/C din data de 28 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/212/2022, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, împotriva sentinței civile nr. 1058 din 5 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul Constanța, Secția I civilă. A admis apelul reclamantului Orașul Eforie, prin Primar, și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 44.687,89 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015*, acordate conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 1.945,64 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, efectuate în prezenta cauză. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 266/C din data de 28 noiembrie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/212/2022 de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, au declarat recurs reclamantul Orașul Eforie, prin Primar, și pârâta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 31 ianuarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. x. II.2. Cererile de recurs II.2.1. Recursul declarat de reclamantul Orașul Eforie, prin Primar Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și, în rejudecare, să se dispună în sensul admiterii apelului și a schimbării, în parte, a sentinței apelate, admiterea cererii introductive de instanță așa cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumei integrale, în cuantum de 232.287,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015*, reprezentând onorariile de avocat, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de contravaloarea taxei judiciare de timbru și a onorariului de avocat. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea/nesocotirea principiului disponibilității procesului civil, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar și a principiului rolului activ în aflarea adevărului, statuat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în ceea ce privește partea din pretențiile principale aferente cererii introductive, ramasă parțial nesoluționată (omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii în integralitatea sa). Astfel, în esență, a criticat concluzia instanței de apel potrivit căreia nu există o omisiune a tribunalului de a se pronunța asupra vreunei pretenții deduse judecății, în sensul de capăt de cerere, susceptibilă de sancționare prin intermediul nulității, motivat de aceea că acesta s-a pronunțat atât asupra cererii de chemare în judecată în ansamblu, cât și asupra fiecăruia dintre cele două capete de cerere componente ale cele dintâi, în mod distinct, admițându-le în parte, în limita expres indicată în minută, și soluționând, astfel, integral pretențiile deduse judecății, cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Recurentul-reclamant a arătat că, prin cererea introductivă de instanță, a solicitat obligarea părții adverse la plata sumei totale de 232.287,48 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorarii de avocat și cheltuieli de deplasare, ocazionate de soluționarea, în primă instanță, apel și recurs, a dosarului nr. x/118/2015. A subliniat că, prin dispozitivul hotărârii apelate, instanța de fond, a soluționat numai parțial fondul cererii sale, în sensul în care s-a pronunțat doar asupra admiterii în parte a cererii principale și a obligării recurentei-pârâte la plata sumei de 24.687,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 și x/118/2015*, reprezentând onorarii de avocat și cheltuieli de deplasare. Recurentul-reclamant a susținut că diferența neacordată de instanța de fond, rezultată între suma totală solicitată inițial și reținută ca atare de instanță, în cuantum de 232.287,48 lei, și suma asupra căreia s-a pronunțat în mod efectiv instanța, de numai 24.687,89 lei, se ridică la valoarea de 207.608,59 lei, în legătură cu care instanța de fond a omis să se pronunțe în orice mod prin dispozitivul hotărârii apelate. În opinia recurentului-reclamant, instanța de fond era obligată, în cadrul soluționării integrale a fondului pretențiilor deduse judecății, să analizeze, să verifice și să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar fără a depășii limitele învestirii sale, potrivit principiului disponibilității procesului civil, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar și a principiului rolului activ în aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Prin urmare, în privința omisiunii instanței de a se pronunța integral asupra petitului principal al cererii de chemare în judecată, respectiv în ceea ce privește diferența de 207.608,59 lei, recurentul-reclamant a susținut că în mod eronat s-a considerat că atât petitul principal, cât și cel accesoriu au fost soluționate integral, prin raportare la modul de redactare a minutei, conform căruia soluția de respingere ar fi fost una implicită, deși, în cadru dispozițiilor procesuale civile, nu există instituția soluției respingerii implicite a unei cereri/capăt de cerere. Recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel a considerat în mod greșit că tribunalul a respectat dispozițiile procesual civile pretins a fi fost încălcate, în contextul în care, din modul de redactare a sentinței, rezultă că prima instanță a soluționat doar parțial fondul cauzei deduse judecății, pronunțându-se numai asupra admiterii în parte a cererii sale, fără a se pronunța, însă, în orice mod, prin dispozitiv, și asupra restului pretențiilor deduse judecății, în valoare de 207.608,59 lei. A subliniat că examinarea și soluționarea integrală a fondului pretențiilor deduse judecății ar fi trebuit să se transpună și să se reflecte în mod obligatoriu în conținutul dispozitivului hotărârii primei instanțe, în cuprinsul căruia ar fi trebuit ca instanța să se pronunțe expresis verbis și asupra modului de soluționare a restului pretențiilor materiale neadmise, prin pronunțarea unei soluții explicite de respingere a restului pretențiilor deduse judecății, și nu prin luarea în considerare a unei pronunțări implicite, care nu este prevăzută de lege. Prin cea de-a doua critică, formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, relativ la aplicarea greșită a condiției stabilirii întinderii prejudiciului. Enunțând prevederile art. 1357 alin. (1) și ale art. 1349 alin. (2) C. civ., recurentul-reclamant a pretins o evaluare eronată a întinderii prejudiciului suferit, în ceea ce privește diferența dintre pretențiile solicitate inițial și suma acordată în apel, de 44.687,89 lei. Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a procedat la reducerea drastică, excesivă și nejustificată a onorariilor avocațiale pe care le-a achitat către S.C.A. A, atât pentru judecata de fond, cât și pentru judecata în apel, aplicând și evaluând eronat întinderea prejudiciului încercat. Ca atare, a susținut că este greșit modul în care a fost evaluată și stabilită întinderea reală a prejudiciului din perspectiva activității juridice complexe și concrete desfășurate de avocații aleși din partea S.C.A. A, fapt ce a determinat instanța să dispună o reducere/diminuare excesivă a onorariilor achitate către această casă de avocatură. Recurentul-reclamant a precizat că, timp de aproximativ doi ani (din momentul sesizării instanței de fond – 2015 – și până la termenul din data de 14 decembrie 2017, când a fost depusă, în cauză, împuternicirea avocațială din partea celei de-a doua case de avocatură), toate activitățile avocațiale derulate au fost asigurate exclusiv de S.C.A. A, singura firmă de avocatură angajată în perioada respectivă să îi reprezinte interesele procesuale. În opinia recurentului-reclamant, în raport cu prevederile legale anterior evocate, se impunea acordarea integrală a contravalorii onorariilor pe care le-a achitat către S.C.A. A, atât pentru judecată la fond, cât și pentru faza judecății în apel, tocmai în considerarea complexității cauzei, a problemelor de drept supuse soluționării, a perioadei în care au fost prestate serviciile avocațiale de către avocații angajați. Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de apel a diminuat în mod considerabil pretențiile reprezentate de contravaloarea onorariului de avocat achitat noului apărător ales, avocat B, aferent redactării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate și susținerea admisibilității acesteia înaintea instanței de trimitere, precum și aferent reprezentării în fața Curții de Apel Constanța, cu ocazia rejudecării apelului, după casare. Recurentul-reclamant a considerat eronată evaluarea realizată de instanța de apel asupra întinderii prejudiciului, potrivit căreia onorariul de avocat în cuantum de 29.750 lei nu ar fi sub nicio formă justificat de volumul de muncă pe care l-ar fi presupus redactarea și susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar soluția pronunțată sub acest aspect este nelegală, întrucât contravine interpretării și aplicării criteriilor legale de stabilire a întinderii prejudiciului – art. 1349 alin. (1) cu referire la art. 1357 alin. (1) C. civ. – în conformitate cu care, autorul prejudiciului răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. A mai susținut recurentul-reclamant și că, în motivarea realizată, instanța de apel a reluat aspectele avute în vedere și de instanța de fond, iar o asemenea motivare nu poate să fundamenteze soluția de diminuare drastică a cheltuielilor pe care le-a efectuat cu plata acestor onorarii avocațiale. Pentru aceleași motive, a apreciat greșită evaluarea realizată de instanța de apel și cu privire la onorariul de avocat în cuantum de 38.839 lei, achitat către doamna avocat B, pentru asigurarea asistenței juridice și a reprezentării în dosarul nr. x/118/2015*, în faza recursului, după casarea cu reținere spre rejudecarea apelului, dispusă de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 299 din data de 17 noiembrie 2021. Ca atare, a subliniat că diminuarea substanțială a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile de avocat, apare a fi una contrară interpretării corecte a legii, având în vedere volumul de muncă depus de avocații aleși. II.2.2. Recursul declarat de pârâta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea deciziei recurate, cu consecința reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată, în raport cu o corectă aplicare a art. 451 alin. (2) și a art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, în dosarele nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015*, în temeiul art. 68 C. proc. civ., Statul Român a fost introdus în dosarul de revendicare în calitate de proprietar al bunului – faleza, bun din domeniul public al statului –, astfel că eventualele cheltuieli de judecată trebuiau să fie achitate în solidar cu acesta, atât timp cât reclamanți în dosarul mai sus menționat au fost atât Statul Român, cât și Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral. Totodată, a arătat că, în opinia sa, instanța de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea onorariului cuvenit avocatului și valoarea pricinii. Sub acest aspect, a subliniat că obiectul cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/118/2015 a fost evaluat la suma de 19.072 lei, în timp ce cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel se ridică la suma de 44.687,89 lei, iar acestea, în cazul în care ar fi obligată la plata lor, vor fi achitate din bugetul unei instituții publice, buget care nu ar trebui grefat de cheltuieli împovărătoare prin recurgerea la servicii extrem de costisitoare și disproporționate în raport cu munca avocaților și cu complexitatea cauzei. Recurenta-pârâtă a afirmat că, în aprecierea cuantumului onorariului, instanța de apel nu a avut în vedere valoarea pricinii și nici proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Enunțând dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce privește cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, reglementarea actuală este limpede, atât sub aspectul posibilității pe care o are instanța de a reduce această parte din cheltuielile de judecată, cât și sub aspectul impactului pe care o atare reducere l-ar avea în privința raporturilor dintre avocat și client. Astfel, a menționat că, așa cum s-a reținut în practica și în doctrina în materie, pentru a nu împovăra partea care a pierdut procesul, instanța va aprecia în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei dacă onorariul este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau cu complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, după care va decide, dacă este cazul, reducerea lui. Ca atare, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că instanța de apel nu a avut în vedere proporționalitatea între munca depusă de avocat și cuantumul onorariului. De asemenea, a arătat că rațiunea pentru care legiuitorul a permis reducerea acestei categorii de cheltuieli este protejarea părții care a căzut în pretențiii de instituirea unor obligații excesiv de oneroase, având izvorul într-un contract față de care are calitatea de terț. A subliniat că regularizarea cuantumului sumei achitate cu titlu de onorariu de avocat, proporțional cu circumstanțele cauzei, este menită să asigure un just echilibru între dreptul părții care a avut câștig de cauză de a-și recupera cheltuielile avansate și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Recurenta-pârâtă a subliniat că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, potrivit cu care aceste cheltuieli urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. A menționat că, pe rolul instanțelor de judecată au mai existat două dosare (nr. x/212/2016 și nr. y/212/2016) care au avut același obiect ca dosarul nr. x/118/2015, în care apărările formulate de către recurentul-reclamant au fost identice, motiv pentru care onorariul avocatului, chiar și redus, continuă să fie unul disproporționat. Recurenta-pârâtă a arătat și că instanța de apel a acordat un onorariu de 20.000 lei pentru societatea A, în loc de 6.000 lei, cât acordase prima instanță, motivat de faptul că timpul crescut de deplasare de la sediul profesional al avocatului din București la sediul instanței a fost de natură a-l împiedica în mod obiectiv pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, putându-se prezuma că un avocat având sediul profesional în aceeași localitate cu sediul instanței ar fi putut accepta și un mandat din partea unui alt client, deși nu existau dovezi în acest sens și, în plus, acordase pentru această societate și cheltuieli de transport în cuantum de 3.671,98 lei. De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a ținut cont că, în aceeași fază procesuală, recurentul-reclamant a încheiat contract de asistență juridică și cu avocatul C căruia i-a acordat un onorariu în cuantum de 952 lei, existând astfel o discrepanță foarte mare între cele două onorarii de avocat din etapa fondului. Totodată, recurenta-pârâtă a apreciat că tot în mod eronat instanța de apel a procedat și la stabilirea onorariului pentru faza apelului în dosarul nr. x/118/215, majorând onorariul cenzurat de instanța de fond de la suma de 4.000 lei la 10.000 lei pentru aceleași considerente mai sus arătate și în condițiile în care avocatul D a fost plătit un onorariu de 2.142 lei și cheltuieli de transport pentru societatea A în cuantum de 779,91 lei. Cu referire la onorariul de 2.000 lei, la care se adaugă TVA, aferent contractului de asistență juridică nr. 01 din data de 22 februarie 2021 al doamnei avocat B, pentru formularea cererii de strămutare, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că, în speță, cererea de strămutare a fost întocmită, semnată și transmisă instanței la data de 12 ianuarie 2021, respectiv anterior semnării contractului de asistență juridică, precum și că, în plus, pe împuternicirea atașată cererii de strămutare este indicat contractul de asistență juridică nr. 1 din data de 11 ianuarie 2021. A subliniat că nu putea fi obligată la plata acestei sume, în contextul în care actele au fost întocmite anterior semnării contractului de asistență juridică, iar cererea de strămutare a fost respinsă, și nici la plata cheltuielilor de deplasare, în cuantum de 400 lei, aferente acestui contract. Cu referire la onorariul (cenzurat la 3.000 lei de la 38.839 lei) aferent contractului de asistență juridică al doamnei avocat B, menționează că acest contract are nr. 20 din 25 februarie 2022, fiind înregistrat la Primăria Orașului Eforie cu nr. 6152 din data de 7 martie 2022, și a fost semnat de clientul Orașul Eforie la data de 22 martie 2022. Recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greșit a fost obligată la plata acestui onorariu, instanța neținând cont de faptul că doamna avocat B a redactat și a semnat notele de ședință pe data de 23 februarie 2022, anterior semnării contractului de asistență juridică nr. 20 din 25 februarie 2022, ce a produs efecte cu data de 20 martie 2022. Ca atare, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, iar instanța de recurs să aprecieze asupra cuantumului excesiv și nejustificat de mare al onorariilor avocațiale acordate de curtea de apel, cu consecința reducerii/cenzurării acestora în baza criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ. II.3. Apărările formulate în cauză Părțile nu au depus întâmpinări. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 iunie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor, urmând a analiza cu prioritate, în ceea ce privește recursul pârâtei, excepția nulității, invocată din oficiu. II.

Soluția și considerentele Înalte Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă II.5.1. Recursul declarat de reclamantul Orașul Eforie, prin Primar Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate de reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității procesului civil, precum și al roluuil activ al judecătorului în aflarea adevărului, nesocotind prevederile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., atunci când a concluzionat că prima instanță nu a omis să se pronunțe asupra vreunei pretenții deduse judecății. Criticile formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect, deși sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate invocat, nu sunt fondate. În speță, analizând criticile prin care recurentul-reclamant a susținut că tribunalul a omis să se pronunțe asupra tuturor pretențiilor deduse judecății, instanța de apel, interpretând dispozițiile art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în lumina normelor înscrise la art. 30 alin. (3) și alin. (4) din același act normativ, a constatat că minuta sentinței apelate conține atât soluția data cererii (principale) de chemare în judecată, anume admiterea în parte a acesteia, cât și soluția dată de instanță fiecăruia dintre cele 2 capete de cerere astfel formulate: cel principal și cel accesoriu, prin care măsura admiterii în parte a cererii introductive de instanță a fost explicitată, prin indicarea sumei în limita căreia fiecare petit a fost apreciat a fi fondat de către tribunal. Ca atare, în esență, curtea de apel a reținut că acest mod de redactare a minutei are drept consecință respingerea implicită, dar neechivocă a cererii de chemare în judecată, adică a fiecărui petit al acesteia pentru suma ce excedează celei acordate de prima instanță și în limita căreia fiecare capăt de cerere a fost întemeiat, adică în privința diferenței de 207.608,59 de lei în cadrul petitului principal, respectiv în privința diferenței de taxă judiciară de timbru, în cadrul petitului accesoriu. În plus, a arătat că, în măsura în care pretinsa neregularitate s-ar fi circumscris unei omisiuni a primei instanțe de a se pronunța asupra unei cereri ori a unui capăt de cerere, partea era ținută, în temeiul art. 445 C. proc. civ., să deducă, în mod obligatoriu, această pretinsă omisiune evaluării primei instanțe prin intermediul unei cereri de completare a hotărârii, potrivit art. 444 din același act normativ, aceasta nefiind autorizată de lege să deducă pretinsa neregularitate procedurală controlului judiciar exercitat de instanța de apel fără investirea prealabilă a primei instanțe pe calea procesuală specială antemenționată. De asemenea, instanța de apel, în raport cu modul de întocmire a minutei de către tribunal, a apreciat că, în măsura în care recurentul-reclamant ar fi avut îndoieli cu privire la măsura (întinderea) în care prima instanța a soluționat pretențiile deduse judecății, acesta era ținut a se adresa primei instanțe pe calea procedurală obligatorie reglementată la art. 443 C. proc. civ., în vederea lămuririi acestui aspect pretins neclar și a înlăturării eventualelor dispoziții contradictorii din cuprinsul sentinței. Pe de altă parte, a arătat că, și dacă s-ar aprecia că, în vederea înlăturării oricăror dubii ce ar putea plana asupra modului de soluționare, prin minută, a pretențiilor, în sensul de cerere, respectiv de capete de cerere, prima instanța era ținută să insereze în minută o mențiune expresă de respingere, ca nefondate, a restului pretențiilor deduse judecății în cadrul petitului principal, respectiv a celui accesoriu, nici în această situație nu s-ar putea dispune, pe acest unic temei, în apel, anularea sentinței, întrucât o atare soluție ar fi rezultatul unui formalism excesiv. Prin urmare, curtea de apel a constatat că tribunalul nu a încălcat principiul disponibilității ori corolarul acestuia, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, în componenta privitoare la pronunțarea, prin minută, asupra a tot ceea ce s-a cerut, neputându-se reține existența vreunei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea sentinței. Concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul soluționării integrale, iar nu incomplete, de către tribunal a pretențiilor deduse judecății, este una legală, neputându-se reține nici încălcarea principiului disponibilității și nici nesocotirea rolului activ al judecătorului, împrejurare în raport cu care Înalta Curte constată că nu poate fi atrasă incidența ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, prin demersul cu care a învestit prima instanță, recurentul-reclamant a solicitat obligarea recurentei-pârâtei la plata sumei totale de 232.287,48 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare, ocazionate de soluționarea, în primă instanță, apel și recurs, a dosarului civil nr. x/118/2015, indicând, pentru fiecare etapă procesuală parcursă de dosarul menționat, cuantumul pretențiilor solicitate și arătând din ce se compune acesta. Totodată, recurentul-reclamant a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces. Așa cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 30 alin. (2) – (4) C. proc. civ.: „(2) Cererile în justiție sunt principale, accesorii, adiționale și incidentale. (3) Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii. (4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.” Ca atare, față de modul de redactare a cererii de chemare în judecată din prezenta cauză și de dispozițiile legale anterior enunțate, Înalta Curte constată că partea a învestit tribunalul cu o cerere principală, ce cuprinde un singur capăt de cerere, prin care a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/118/2015 (astfel cum au fost explicitate) și cu o cerere accesorie ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu. Prin sentința pronunțată, tribunalul a admis în parte cererea recurentului-reclamant și a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 24.687,89 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015* și la plata sumei de 1.339 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cereri. Față de soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, soluție în raport cu care recurentul-reclamant a susținut omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii în integralitatea sa, Înalta Curte reține că este relevantă distincția dintre pretențiile solicitate de parte și pretențiile la care aceasta este îndreptățită și care sunt admise de instanță. Între pretențiile solicitate de reclamant și pretențiile la care acesta este îndreptățit poate exista, în primul rând, o suprapunere totală, situație în care și pretențiile admise se vor suprapune total peste cele două, soluția pronunțată de instanță fiind una de admitere în totalitate a cererii. În al doilea rând, între pretențiile solicitate de reclamant și pretențiile la care acesta este îndreptățit poate exista o suprapunere parțială, ipoteză în care soluția instanței va fi una de admitere în parte. Prerogativele pe care le conferă dreptul în configurația recunoscută de instanță, atunci când admite în parte cererea, nu sunt diferite de prerogativele pe care le conferă dreptul în configurația solicitată de reclamant prin cerere, ci este diferită doar întinderea acestor prerogative, fie că această întindere este una temporală, materială sau pecuniară. În schimb, atunci când nu există identitate între prerogativele drepturilor în cele două configurații, soluția nu va putea fi decât una de respingere a cererii, și nu de admitere în parte. Or, în speță, ne aflăm în situația în care instanța a reținut existența dreptului recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată, însă a apreciat că acesta este îndreptățit să le primească într-un cuantum mai mic decât cel solicitat. Ca atare, prin soluția de admitere în parte, tribunalul s-a pronunțat asupra cererii principale cu care a fost învestit, care, dat fiind caracterul unitar al pretențiilor, nu se poate aprecia că ar cuprinde mai multe capete de cerere. De astfel, fără a se reține, sub acest aspect, o nelegalitate a hotărârii instanței de apel de natură a determina casarea acesteia, în contextul în care s-a ajuns la concluzia legală că prima instanță s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, Înalta Curte constată că soluția de admitere în parte nu semnifică o respingere implicită, o soluție de respingere pentru suma neacordată (207.608,59 de lei), ci semnifică admiterea pretențiilor în limitele pentru care s-a constat că partea este îndreptățită să le primească. Astfel, cum, în speță, cererea principală cu care a fost învestit tribunalul are un unic capăt de cerere, având în vedere, așa cum s-a mai arătat, caracterul unitar al pretențiilor deduse judecății (acordarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată efectuate în aceeași cauză), dispozitivul sentinței trebuia să cuprindă o unică soluție dată capătului principal de cerere, ceea ce de altfel s-a întâmplat, prima instanță admițând cererea de chemare în judecată, însă, doar în parte, în contextul în care reținuse în considerente că recurentul-reclamant este îndreptățit să primească o sumă mai mică decât cea solicitată, nefiind necesar să mai pronunțe și o soluție de respingere pentru sumele neacordate. În acord cu cele reținute de către instanța de apel, Înalta Curte constată că tribunalul s-a pronunțat atât asupra cererii principale, cât și asupra cererii accesorii cu a căror judecată a fost învestit, soluționând și pronunțându-se, astfel, asupra tuturor cererilor deduse judecății, în conformitate cu prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Ca atare, analiza curții de apel, care a determinat concluzia că tribunalul nu a încălcat principiul disponibilității ori principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, pronunțându-se asupra cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, nu denotă nesocotirea dispozițiilor procedurale invocate de recurentul-reclamant, criticile formulate sub acest aspect prin cererea de recurs, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondate. În ceea ce privește motivul de recurs prin care recurentul-reclamant, în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a pretins că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la stabilirea întinderii prejudiciului, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestuia, recurentul-reclamant nu a adus deciziei atacate veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare susținut de parte sau în vreunul dintre celelalte motive expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, deși pretinde o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) cu referire la art. 1349 alin. (1) C. proc. civ., în argumentarea acestei susțineri, recurentul-reclamant a formulat critici prin care, enunțând situația de fapt a speței, și-a exprimat nemulțumirea cu privire la neacordarea în integralitate de către instanța de apel a pretențiilor solicitate, ca urmare a aplicării art. 451 alin. (2) C. proc. civ. În speță, curtea de apel, în raport cu criticile formulate de părți prin cererile de apel și cu caracterul devolutiv al apelului, a analizat dacă sumele plătite de recurentul-reclamant cu titlu de onorariu de avocat și solicitate prin cererea de chemare în judecată pot fi puse în sarcina părții adverse, drept cheltuieli de judecată, din perspectiva verificărilor impuse de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., normă legală care a stat și la baza stabilirii cuantumului pretențiilor acordate de către tribunal. Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.: „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.” Or, criticile din memoriul de recurs, care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariile avocaților recurentului-reclamant din procesul ce a format obiectul dosarelor nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015*, nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce privesc rezultatul analizei instanței de apel, realizate în coordonatele stabilite de art. 451 alin. (2) din același act normativ, vizând, astfel, temeinica deciziei recurate, și nu legalitatea acesteia. În același sens, în considerentele decizie nr. 3/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe are instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor de judecată la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Drept urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei, precum și cu activitatea desfășurată de aceștia reprezintă, așa cum s-a mai arătat, o chestiune de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii, sens în care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Ca atare, față de cele anterior reținute, constatând că niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Orașul Eforie, prin Primar. II.5.2. Recursul declarat de pârâta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de pârâtă în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, verificând cererea de recurs, se constată că, deși criticile formulate au fost subsumate de către recurenta-pârâtă ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a adus deciziei recurate critici de nelegalitate, ceea ce determină concluzia unei invocări formale a motivului de casare susținut. Astfel, afirmând încălcarea art. 451 alin. (2) și a art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și pretinzând că nu au fost avut în vedere criteriile de apreciere enunțate la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, concluzia la care a ajuns curtea de apel în urma analizei efectuate asupra cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile de avocat ale apărătorilor recurentului-reclamant în dosarele nr. x/118/2015 și nr. x/118/2015*, în raport, tocmai, cu aceste criterii (valoarea și complexitatea cauzei, precum și activitatea desfășurată de avocat) și în contextul circumstanțelor cauzei. Susținerile recurentei-pârâte, astfel cum au fost redate în prezentarea motivelor de recurs formulate de aceasta, vizează strict cuantumul sumei la care a fost obligată, cuantum care este rezultatul aprecierii instanței de apel asupra probelor administrate și a aspectelor ce rezultă din situația de fapt a speței, astfel că acestea pun în discuție chestiuni referitoare la temeinicia deciziei atacate, iar nu la legalitatea sa. Așa cum s-a arătat și în cadrul analizei motivului de recurs formulat de recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, în considerentele căreia s-a reținut că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. Or, reglementările de la art. 483 alin. (3) și de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permit reformarea deciziei instanței de apel doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt și nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat mijloacele de probă administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs. Nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de lege criticile care tind la reevaluarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare prin care partea pretinde că în mod eronat curtea de apel a menținut și, respectiv, a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariile avocaților, acordate de tribunal, criticând aprecierea instanței sub acest aspect și făcând trimitere la valoarea obiectului dosarului, la soluția dată cererii de strămutare, la datele la care au fost încheiate contractele de asistență juridică și la cele la care au fost întocmite și semnate cererile și notele scrise, la lipsa unor dovezi concrete a faptului că timpul crescut de deplasare l-a împiedicat pe unul dintre avocații părții adverse că accepte un alt mandat din partea unui posibil client, precum și la discrepanțele dintre cuantumul onorariilor a doi avocați angajați în aceeași fază procesuală. De asemenea, enunțarea unor aspecte teoretice, ce rezultă din doctrina și jurisprudența națională, precum și din cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la posibilitatea instanței de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaților, la impactul pe care o atare reducere l-ar avea în privința raporturilor dintre avocat și client, precum și la caracterul necesar al cheltuielilor efectuate, nu pot fi circumscrise niciuneia dintre ipotezele la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nepunând în niciun fel în discuție legalitatea hotărârii instanței de apel. Nu poate face obiectul analizei instanței de recurs nici referirea recurentei-pârâte la existența pe rolul instanțelor judecătorești a altor două pricini, având același obiect cu dosarul nr. x/118/2015 și în care apărările, solicitările și argumentele părții advese au fost identice, aprecierea asupra valorificării sau nu a practicii judiciare invocate de parte reprezentând tot o chestiune de temeinicie a hotărârii instanței de apel care, în speță, a reținut că împrejurarea similitudinii invocate de recurenta-pârâtă nu a fost dovedită de aceasta, deși sarcina probei faptului afirmat îi incumba în regula generală stabilită în materie de probațiune, consacrată la art. 249 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuia să fie stabilită în solidar cu Statul Român, care a fost introdus în cauză în dosarul de revendicare în calitate de proprietar al bunului, Înalta Curte reține că aceasta, de asemenea, nu reprezintă o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate. Astfel, sub acest aspect, curtea de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea recurentei-pârâte de introducere în cauză, în apel, a Statului Român, reținând că, în raport cu finalitatea urmărită prin formularea cererii, se constată că partea tinde la modificarea, direct în apel, a cadrului procesual sub aspect subiectiv, prin introducerea unui nou pârât în calea ordinară de atac, or, o atare posibilitate este expres prohibită de norma înscrisă la art. 478 alin. (1) C. proc. civ., care consacră o limită a efectului devolutiv al apelului dată de ceea ce s-a dedus judecății în primă instanță. Or, recurenta-pârâtă s-a mărginit la a afirma că, în mod greșit, obligația de plată nu a fost stabilită în solidar – atât în sarcina sa, cât și în sarcina statului – și nu a afirmat nelegalitatea respingerii ca inadmisibile a cererii de introducere în cauză a Statului Român, soluție pronunțată de către instanța de apel și care a făcut imposibilă o eventuală stabilire a obligație de plată în solidar. Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, și nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care: „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Prin urmare, cum nu se poate proceda la o încadrare în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. a susținerilor formulate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, în speță devine incidentă sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, cum criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtă. Având în vedere soluția ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs formulate de recurenta-pârâtă Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.