ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj-Secția I civilă la 09 august 2022, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea în solidar a pârâtelor la plata, pe seama reclamantei, a sumei de 201.277,08 ron reprezentând actualizarea cu inflația și dobânda pentru suma de 708.340,39 ron ( suma de 885.425,49 ron, echivalentul în lei al sumei de 183.238,24 euro conform cursului valutar valabil la data pronunțării sentinței nr. 347/31.07.2020 în dosarul nr. x/117/2019 pe rolul Tribunalului Cluj, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 269/A/26.11.2020 a Curții de Apel Cluj, diminuată cu tranșa de 1/5 a parte achitată în baza Titlului de plată seria ANRP 0124830 la 14.05.2021) începând cu 14 mai 2021 și până la 30 iunie 2022, și în continuare obligarea la actualizarea cu inflația la care se adaugă și dobânda legală penalizatoare (conform Ordonanței nr. 13/24.08.2011- art. 3 alin. (21) a sumei de 708.340,39 ron de la 01 iulie 2022 și până la plata integrală a acesteia. Reclamanta a solicitat să se dispună obligarea solidară a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 203 din 19 aprilie 2023, Tribunalul Cluj-Secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată prin întâmpinare.

A respins excepția lipsei de obiect, invocată prin întâmpinare.

A admis acțiunea civilă precizată și a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 322.211,71 lei, reprezentând actualizarea cu inflația și dobânda pentru suma de 708.340, 39 Ron (suma de 885.425,49 Ron, echivalentul în lei al sumei de 183.238, 24 euro conform cursului valutar valabil la data pronunțării sentinței nr. 347/31.07.2020 în dosarul nr. x/117/2019 al Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia nr. 269/26.11.2020 a Curții de Apel Cluj, diminuată cu tranșa de 1/5 a parte achitată în baza Titlului de plată seria ANRP 0124830 la 14.05.2021) începând cu 14.05.2021 și până la 31.12. 2022, și în continuare până la 26.01.2023.

A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 11.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 138/A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă a admis apelurile pârâtelor Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 203/19.04.2023 a Tribunalului Cluj-Secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea civilă precizată.

A menținut dispozițiile hotărârii atacate referitoare la soluționarea excepțiilor autorității de lucru judecat și a lipsei de obiect.

Împotriva deciziei nr. 138/A din 18 aprilie 2024, respectiv a încheierilor din 7 martie 2024 și din 21 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamanta A, solicitând casarea hotărârilor atacate, admiterea excepției de netimbrare invocată de reclamantă la termenul din 07.03.2024, anularea apelurilor pârâtelor, ca netimbrate, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei la rejudecare cu îndrumarea de înlăturare a criticilor noi formulate de ANRP prin notele de ședință depuse la 12.03.2024 în principal, ca tardive, și în subsidiar, ca neîntemeiate, respingerea apelurilor pârâtelor, ca nefondate, cu obligarea solidară a acestora la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 10.000 ron+TVA, respectiv 11.900 ron și câte 2.500 ron cheltuieli de deplasare (transport, cazare, servire masă) pentru fiecare termen de judecată precum și cheltuielile ce vor surveni.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 470 alin. (1) pct. c) și alin. (3), art. 477 alin. (1), art. 479, art. 14 și art. 224 C. proc. civ., art. 32-33 din O.U.G. nr. 80/2013.

Într-o primă critică, recurenta arată că, prin încheierea din data de 01.02.2024, instanța de apel a dispus citarea pârâtelor cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3413,56 lei, sub sancțiunea anulării cererilor de apel, ca netimbrate.

Niciuna dintre apelante nu a formulat cerere de reexaminare și nici cerere de ajutor public judiciar, iar solicitarea internă de achitare a taxei de timbru a fost formulată la 20 de zile după primirea citațiilor, depășind termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 C. proc. civ., în care taxa de timbru trebuia achitată și depusă la dosar.

La termenul din 7 martie 2024 cauza a fost strigată la ora 12:00, în lipsa reprezentantului recurentei, admițându-se cererea de amânare formulată de apelante, deși în încheierea precedentă fusese fixată ora 13. La solicitarea reprezentantului recurentei cauza a fost reluată la ora 13, soluția de amânare fiind cu totul păstrată. La termenul din 7 martie 2024 recurenta, prin reprezentant, a solicitat respingerea cererilor de amânare și a invocat excepția netimbrării apelurilor, solicitând anularea acestora. Instanța de apel a prorogat pronunțarea pe excepția netimbrării, admițând nelegal cererile de apel formulate de pârâte reținând că taxa ar avea o valoare semnificativă. Apoi, prin încheierea din 21 martie 2024 a respins excepția netimbrării, reținând în temeiul art. 177 alin. (3) C. proc. civ., că taxa de timbru ar fi fost achitată la 07 martie 2024, când a fost ridicată excepția netimbrării (chiar dacă nu a fost depusă decât ulterior la dosar) și invocându-se eronat aplicarea dispozițiilor art. 470 alin. (2) și (3) teză finală C. proc. civ. Or, tocmai aplicarea acestor din urmă texte legale trebuia să conducă la soluția anulării apelurilor ca netimbrate, solicitată de recurentă.

În opinia recurentei au fost astfel încălcate art. 197, art. 200 alin. (3) și (4), art. 470 alin. (2) și (3), art. 180 alin. (1), (2), (3), art. 185 alin. (1) C. proc. civ. și art. 32-33 din O.U.G. nr. 80/2013.

A învederat recurenta că excepția netimbrării are prioritate inclusiv față de excepția de necompetenței, întrucât privește legala învestire a instanței, iar excepția netimbrării are prioritate față de o cerere de amânare formulată de apelantele, care nu s-au conformat obligației de plată a taxei de timbru.

Prin urmare, soluția instanței de apel de amânare a cauzei la data de 07 martie 2024 pentru a da un nou termen în favoarea apelantelor pârâte pentru a se conforma obligației (comunicate în 08.02.2024) de plată a taxei de timbru și apoi respingerea excepției de anulare a apelurilor ca netimbrate încalcă flagrant dispozițiile procedurale mai sus evocate, impunându-se a fi cenzurată pe calea prezentului recurs și casată.

Printr-o a doua critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta arată că instanța de apel a încălcat principiul tantum devolutium quantum apellatum (art. 477 C. proc. civ. coroborat cu art. 470 alin. (1) pct. c și alin. (3), art. 478 alin. (2) C. proc. civ., art. 6 CEDO).

Astfel, prin notele de ședință depuse la data de 12.03.2024, ANRP a completat motivele de apel învederând că „se impune a fi analizat dacă aspectul privitor la neemiterea sumei de 885.425,49 lei reprezentând măsuri compensatorii acordate într-o singură tranșă de către pârâtă se subsumează noțiunii de faptă ilicită”.

În dezvoltarea acestor motive tardiv formulate la data de 12.03.2024, s-a invocat suplimentar inexistența faptei ilicite, completându-se tardiv motivele de apel în acest sens și s-a indicat presupusul raționament al apelantei ANRP, care a condus la întârzierea plății sumelor către reclamantă.

Ignorând dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a cercetat motivele suplimentare de apel formulate tardiv la 12.03.2024 și le-a găsit întemeiate, în condițiile în care instanța de apel era ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate (în termen) de apelant. Limitele efectului devolutiv determinate de motivele de apel ale apelanților impunea ca instanța de apel să se raporteze doar la criticile formulate în termen de către apelant și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel, deși reține expres că nu ar exista fapta ilicită (art. 1349 C. civ.), motivarea relevă că de fapt decizia pronunțată este întemeiată pe o pretinsă inexistență a culpei ca element al răspunderii delictuale (art. 1357 C. civ.), motiv de apel neinvocat de niciuna din părți și nepus în dezbaterea contradictorie a părților. Astfel, pe de-o parte, decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine

de natura cauzei (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) dar, pe de altă parte, în respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, trebuie puse în discuția părților orice împrejurări de fapt sau de drept ale pricinii, în caz contrar actul jurisdicțional este lipsit de transparența specifică dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Reținând astfel, fără o dezbatere contradictorie privind îndeplinirea condiției vinovăției pentru atragerea răspunderii delictuale, Curtea de Apel Cluj a încălcat dispozițiile prevederilor art. 14 și art. 224 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nerespectarea principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii pronunțate, aceasta fiind de altfel și sancțiunea care a fost consacrată în practica instanței supreme sub imperiul vechii reglementări.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurenta a arătat că prin decizia recurată s-a reținut inexistența vreunei fapte ilicite, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a considerentelor decisive din decizia nr. 655/16.03.2022 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/299/2021 și dispozitivul sentinței civile nr. 666/12.10.2021 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. x/117/2021 respectiv al deciziei nr. 217/A/18.05.2022 pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 655/16.03.2022 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/299/2021, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că „... motivele de apel care privesc presupusa executare benevolă, de către apelantă, a obligațiilor stabilite prin titlul executoriu sunt nefondate. Obligația de a face nu a fost îndeplinită de contestatoare anterior înregistrării cererii de executare silită, ci doar ulterior formulării cererii de executare silită, executarea silită fiind așadar demarată legal, iar motivele de apel nefondate sub acest aspect. Tribunalul constată că la data de 02.12.2020 și apoi din nou la 16.12.2020, intimata-creditoare a solicitat executarea benevolă a titlurilor executorii. I s-a confirmat înregistrarea celei de-a doua solicitări sub nr. 56891/21.12.2020 și 56896/21.12.2020, iar la data de 14.01.2021 a expediat prin poștă cererea de executare silită, înregistrată la BEJ B sub nr. x/2021 din data de 26.01.2021. La data de 11.02.2021 s-a încuviințat executarea silită în dos. y/299/2021. În ceea ce privește decizia de compensare nr, 39089/16.02.2021,Tribunalul reține că aceasta nu este conformă dispozitivului titlurilor executorii...”. Aceste considerente sunt decisive, fundamentând soluția de respingerea a contestației la executare și intrând astfel în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi contrazise prin statuări ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 666/12.10.2021 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. x/117/2021 și prin decizia nr. 217/A/18.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj s-a admis plângerea recurentei formulată împotriva deciziei de compensare nr. 39089/16.02.2021, confirmându-se emiterea eronată a acestora și s-a dispus, printre altele: „Modifică parțial Decizia de compensare nr. 39089/16.02.2021 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în sensul că: Dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suma de 885.425,49 lei, echivalentul în lei al sumei de 183.238,24 euro la cursul valutar din data de 31.07.2020, exprimată în puncte, în condițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013...”

Este evident că cele reținute prin decizia recurată contrazic statuările intrate în puterea lucrului judecat, respectiv dispozitivul din deciziile anterioare, emiterea neconformă a deciziei de compensare de către CNCI fiind incompatibilă cu inexistența faptei ilicite stabilite prin decizia recurată, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat, care interzice reluarea dezbaterilor asupra a ceea ce s-a tranșat deja jurisdicțional.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Recurenta a învederat că prin decizia recurată s-a reținut inexistența faptei ilicite fără a se mai cerceta și conformitatea stabilirii, de către pârâta CNCI, prin Decizia de compensare nr. 39089/16.02.2021, ca modalitatea de plată a sumei de 885.425,49 ron echivalent lei al sumei de 183.238,24 euro să fie în condițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, în cinci tranșe anuale, în ciuda mențiunilor exprese din titlurile executorii privind aplicabilitatea art. 41 din Legea nr. 165/2013

(care presupune plata tuturor tranșelor până la 01 ianuarie 2019).

Dacă pârâtele aveau îndoieli cu privire la modul în care se emit titlurile de plată în condițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, puteau formula contestație la titlu sau cerere de lămurire dispozitiv, ceea ce nu s-a întâmplat, comportament care atrage incidența art. 1357 alin. (2) C. civ.

Fapta ilicită constă în emiterea eronată a Deciziei de compensare nr. 39089/16.02.2021 și de către ANRP prin emiterea cu întârziere a titlurilor de plată, în ciuda mențiunilor din titlurile executorii (aplicabilitatea art. 41 din Legea nr. 165/2013), devenind incidente dispozițiile art. 1369 și 1370 C. civ. privind solidaritatea răspunderii civile delictuale a apelantelor.

Raportat la solidaritatea obligației de plată, recurenta arată că cele două pârâte sunt parte integrantă a aceleiași instituții, prin urmare au aplicat, în mod eronat, dispozițiile din cele două titluri puse în executare, împrejurare constatată cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 655/16.03.2022 mai sus amintită.

Pârâtele sunt în eroare cu privire la perioada de referință, pentru care s-a dispus plata accesoriilor, iar instanța de apel a săvârșit aceeași eroare de judecată, ce se impune a fi cenzurată.

În primul rând, data de 14.05.2021 nu reprezintă data emiterii primului titlu de plată ANRP 0124830 (care a fost emis la 02.03.2021), ci data virării efective a sumelor aferente primului titlu de plată. Dacă obligațiile pârâtelor ar fi fost întocmai îndeplinite, la 14.05.2021 recurenta ar fi beneficiat la acea dată de întreaga sumă la care era îndreptățită. Prin urmare, în mod corect recurenta s-a raportat la data de 14.05.2021 ca dată de referință la care era îndreptățită să încaseze întreaga sumă.

În același sens, criticile apelantelor (îmbrățișate de instanța de apel) privind faptul că s-au calculat accesorii și după 08.08.2022 (data emiterii titlului de plată pentru tranșele 3,4 și 5) nu pot fi primite. Dacă obligația stabilită prin titlul executoriu ar fi fost executată întocmai, la 14.05.2021 s-ar fi încasat întreaga sumă de 885.425,49 ron. De aceea, accesoriile trebuie calculate până la data achitării integrale, efective, a creanței, față de modul defectuos în care pârâtele și-au îndeplinit obligațiile stabilite prin titlurile executorii.

Prin decizia recurată s-a reținut expres inexistența faptei ilicite, cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente (1349 și 1357 C. civ.).

Raportat la stare de fapt expusă este evident că, în cauză, există o faptă ilicită, constatată prin hotărârile la care recurenta a făcut deja trimitere, modul defectuos și întârziat de punere în aplicare a titlurilor executorii obținute de aceasta împotriva pârâtelor generând un evident prejudiciu prezumat irefragabil de art. 1535 C. civ.

Prin titlurile executorii respective, recurenta a dobândit un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Recurenta era titulara unui drept de creanță, așadar a unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale omului, având o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Pe cale de consecință, întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea debitoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al creditorului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție. O apreciere contrară ar însemna golirea de conținut a dreptului creditorului, acesta fiind expus unui abuz din partea debitorului, cu consecința prelungirii la infinit a termenului de plată, fără vreun remediu legal. Astfel, dreptul recurentei ar fi iluzoriu dacă s-ar permite ca o hotărâre executorie și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.

Emiterea titlului de plată 0166285/ 08.08.2022 pentru suma de 745.599 ron (tranșele 3,4 și 5 din despăgubirile stabilite prin titlurile executorii) reprezintă o peremptorie recunoaștere a faptei ilicite anterioare a încălcării de către pârâte a obligației de plată uno ictu a sumei la care recurenta este îndreptățită.

Încălcând obligația de emitere conformă a Deciziei de compensare, neindicând aplicabilitatea art. 41 din Legea nr. 165/2013 (și nu a art. 31, așa cum eronat CNCI a procedat), apoi ANRP încălcând obligația de emitere a a titlului de plată pentru întreaga sumă de 885.425,49 ron (ci doar pentru fracțiunea de 1/5 a parte din suma de mai sus), în sarcina pârâților apelanți care aveau obligațiile mai sus indicate a izvorât obligația, prevăzută în art. 1357 alin. (1) C. civ., aceea de a repara prejudiciul produs. Acestei obligații îi corespunde dreptul de creanță al reclamantei de a obține despăgubiri, care să compenseze prejudiciul produs în patrimoniul său. Prejudiciul produs reclamantei este cert, lichid și exigibil, fiind echivalentul devalorizării sumei ce i se cuvine, precum și plata dobânzilor legale penalizatoare, consecință imediată a îndeplinirii defectuoase a obligațiilor de către pârâte.

Față de îndeplinirea defectuoasă și cu întârziere a acestor obligații de către pârâtele intimate, recurenta a încasat la 14.05.2021 doar o cotă de 1/5 a parte din suma prevăzută în titlurile executorii, în loc să încaseze întreaga sumă de 885.425,49 ron, prejudiciul fiind cuantificabil în condițiile art. 1530 și urm. C. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia și încheierile recurate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Recurenta susține că, prin admiterea cererilor de amânare formulate de către apelantele-pârâte la termenul din data de 07 martie 2024 în vederea achitării taxelor judiciare de timbru, instanța de apel a încălcat normele juridice antereferite, întrucât în mod greșit, a dispus amânarea cauzei, deși avea obligația legală să soluționeze excepția netimbrării invocată, care avea prioritatea în raport cu soluția de amânare.

Înalta Curte reține că, prin încheierea din data de 01 februarie 2024, instanța de apel a constatat că apelul declarat în cauză de către pârâte este supus timbrajului și a dispus citarea apelantei-pârâte Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 3413,56 lei, sub sancțiunea anulării cererii, ca netimbrată, respectiv cu posibilitatea ca aceasta să formuleze cerere de reexaminare în 3 zile de la comunicare. Judecata cauzei a fost amânată la 07 martie 2024.

Prin încheierea din 14 februarie 2024, cererile de reexaminare formulate de către apelantele-pârâte cu privire la obligația de a achita taxa judiciară de timbru au fost respinse.

Prin cererile depuse la dosar la data de 29 februarie 2024, apelantele-pârâte au solicitat acordarea unui nou termen de judecată, în vederea transmiterii dovezilor de plată, arătând că au făcut demersurile necesare în vederea achitării taxelor judiciare de timbru către structurile abilitate să elibereze aceste sume din cadrul instituțiilor.

La termenul de judecată din data de 07 martie 2024, instanța a constatat că, din eroare, apelantei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu i s-a adus la cunoștință, în modalitatea prevăzută de lege, obligația de a achita taxa judiciară de timbru. Totodată, a constatat că, fiind învestită cu două cereri, una de amânare în vederea achitării taxei judiciare de timbru formulată de apelantele-pârâte Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și alta de admitere a excepției de netimbrare, formulate de reclamanta A, prioritatea de soluționare aparține cererii de amânare. În consecință, instanța a amânat judecata cauzei la data de 21 martie 2024 și a prorogat discutarea excepției de netimbrare a celor două apeluri ale pârâtelor pentru termenul de judecată acordat.

La data de 15 martie 2024 au fost depuse la dosar, de către apelantele-pârâte, dovezile de achitare a taxelor judiciare de timbru.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că instanța de apel a procedat în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 153 și 222 C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat anterior, în cauză obligativitatea timbrajului a fost constatată la termenul de judecată din 01 februarie 2024, când, în mod corect, cu respectarea dispozițiilor art. 153 C. proc. civ., instanța de apel a dispus citarea apelantelor cu mențiunea de a se conforma obligației procedurale.

Ulterior, la data de 09 februarie 2024, apelantele și-au exercitat dreptul legal de a formula cereri de reexaminare la taxa judiciară de timbru, cereri respinse prin încheierea de ședință din data de 29 februarie 2024.

Așadar, instanța de apel, constatând că una dintre apelante nu a fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și că este întemeiată cererea de amânare formulată de cea de-a doua apelantă, în mod corect, cu respectarea dispozițiilor art. 153 și 222 C. proc. civ., a dispus amânarea cauzei și refacerea procedurii de citare.

Lipsa citării uneia dintre părți și lipsa de apărare a celeilalte părți reprezintă impedimente absolute pentru instanța de judecată, care nu poate hotărî asupra niciunei cereri sau a unei excepții procesuale, respectiv asupra excepției de netimbrare.

Prin urmare, instanța este obligată să aducă la cunoștința părții cuantumul exact al taxei judiciare de timbru datorate, pentru ca partea să aibă la dispoziție un termen rezonabil în care să aducă la îndeplinire îndatorirea sa de achitare a taxei. Dacă s-a invocat excepția și partea nu fusese înștiințată, instanța are obligația să acorde un termen cu citarea părții cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru, iar numai la termenul următor se poate soluționa excepția, dacă partea nu a achitat taxa cu privire la care a fost înștiințată.

Astfel, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel avea obligația de proceda la soluționarea excepției de netimbrare sunt eronate, întrucât incidentele procedurale privind lipsa de citare și lipsa de apărare sunt prioritare soluționării excepției de netimbrării.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a dat prioritate cererii de amânare în vederea complinirii aspectului procedural al timbrajului, față de excepția de netimbrare invocată de către reclamantă, a cărei analiză a fost de altfel, prorogată la un termen ulterior, situație față de care în cauză nu se poate reține incidența vreunui aspect de nelegalitate, nefiind întemeiat motivul de recurs invocat pe acest aspect.

Instanța supremă notează că prin apelul formulat în termenul legal și înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a dedus judecății aspecte privind rămânerea fără obiect a acțiunii, urmare a faptului că au fost achitate integral sumele la care a fost obligată către reclamantă, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru inexistența prejudiciului, precum și caracterul special al reglementării în materia restituirii imobilelor naționalizate, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor și imposibilitatea actualizării/acordării dobânzii penalizatoare aferente (punctul IV din motivele de apel depuse în termen).

Prin notele scrise înregistrate la data de 12 martie 2024, apelanta-pârâtă a arătat că înțelege să completeze apărările formulate anterior în sensul că neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale se datorează și pentru inexistența faptei ilicite imputate acesteia.

Prin notele scrise înregistrate la 21 martie 2024, intimata-reclamantă A a solicitat admiterea excepției de netimbrare a apelurilor declarate (a cărei discutare a fost prorogată pentru termenul de judecată din data de 21 martie 2024) și admiterea excepției de tardivitate a completării motivelor de apel formulate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În susținerea excepției de tardivitate, intimata-reclamantă a arătat că prin notele de ședință depuse de apelanta-pârâtă, la data de 12 martie 2024, se deduce judecății o apărare nouă, invocându-se pentru prima dată inexistența faptei ilicite.

În acest sens, intimata-reclamantă a arătat că sunt încălcate dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și că se impune decăderea apelantei-pârâte din dreptul de a invoca motive suplimentare de apel, conform textelor legale indicate.

Prin încheierea recurată a fost respinsă excepția de netimbrare a apelurilor, dat fiind depunerea, de către apelantele-pârâte, a dovezilor privind achitarea taxelor judiciare de timbru (filele 91-92 din dosarul curții de apel), a fost respinsă excepția de tardivitate a completării depuse de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu motivarea că notele de ședință reprezintă o explicitare a motivelor de apel, în condițiile în care prin memoriul de apel s-a invocat inclusiv îndeplinirea tuturor atribuțiilor stabilite în sarcina apelantei.

Critica privind modalitatea de soluționare a excepției de netimbrare, este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat anterior (în cadrul considerentelor privind recursul îndreptat împotriva încheierii de ședință din data de 07 martie 2024), obligația procesuală a fost pusă în vedere apelantelor-pârâte la termenul din 01 februarie 2024, cauza fiind amânată la 07 martie 2024, pentru a da posibilitate apelantelor să exercite, eventual, calea de atac a reexaminării împotriva modului de stabilire a taxei de timbru.

Prin cererile depuse la dosar la 29 februarie 2024, apelantele-pârâte au solicitat acordarea unui nou termen de judecată, în vederea transmiterii dovezilor de plată, arătând că au făcut demersurile necesare în vederea achitării taxelor de timbru către structurile abilitate să elibereze aceste sume din cadrul instituțiilor.

La termenul de judecată din data de 07 martie 2024, instanța a amânat judecata cauzei la 21 martie 2024 și a prorogat discutarea excepției de netimbrare a celor două apeluri ale pârâtelor pentru termenul de judecată acordat.

Întrucât la data de 15 martie 2024 au fost depuse la dosar, de către apelantele-pârâte, dovezile de achitare a taxelor judiciare de timbru, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a apreciat că obligațiile procesuale au fost îndeplinite.

Excepția netimbrării sau a insuficientei timbrări este o excepție de procedură (prin intermediul său se invocă neregularitatea de ordin procedural vizând timbrarea), absolută (poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu) și dilatorie (dacă partea nu a fost corect înștiințată despre obligația de plată, instanța acordă un termen pentru executarea obligației de plată a taxelor judiciare de timbru, prin care se întârzie judecata fondului cauzei) care tinde spre un efect peremptoriu (în sensul că admiterea excepției are drept consecință anularea cererii și împiedicarea judecății fondului cauzei).

Cu privire la modalitatea de soluționare a excepției netimbrării, instanța supremă relevă că instanța de apel a procedat, în mod corect, cu respectarea dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ., întrucât la primul termen de judecată, cu procedură completă a constatat că obligativitatea achitării taxei judiciare de timbru a fost complinită, fiind depuse dovezile de către apelante la dosar.

Suplimentar, dispozițiile art. 177 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că „Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură”, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune că „Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia”.

Înalta Curte constată că în cauză, în mod corect, s-a dat eficiență acestor dispoziții legale antereferite, urmare a faptului că anterior soluționării cauzei și în termenul acordat pentru complinirea aspectului procedural al timbrajului, apelantele-pârâte s-au conformat obligației prevăzute de lege și au depus dovezile cu privire la achitarea taxelor judiciare de timbru.

Referitor la modalitatea de soluționare a excepției privind tardivitatea completării motivelor de apel, Înalta Curte constată că aceasta a fost soluționată în mod greșit, cu nerespectarea dispozițiilor legale incidente.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul.

Totodată, art. 478 alin. (2) C. proc. civ., normează limitele rejudecării în calea de atac a apelului, respectiv faptul că: „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.”

Dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. rețin că „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță...”.

Cererea de apel trebuie să fie depusă în termenul prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., respectiv 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Înalta Curte subliniază că inexistența faptei ilicite, invocată prin notele de ședință depuse la 12 martie 2024 reprezintă un motiv suplimentar de apel care a fost depus cu depășirea termenului legal imperativ, și nu o explicitare a motivelor de apel, așa cum a reținut, în mod greșit, instanța de apel, fiind întemeiată critica formulată de către recurentă.

Astfel, sentința civilă nr. 203 din 19 aprilie 2023 a Tribunalului Cluj a fost comunicată electronic Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la 29 august 2024 (fila 139 dosar tribunal).

Potrivit vizei de înregistrare, apelul pârâtei a fost declarat la 29 septembrie 2023, în termenul legal de apel, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, care s-a împlinit la 29 septembrie 2023.

Prin urmare, notele de ședință depuse la 12 martie 2024, prin care apelanta-pârâtă a arătat că înțelege să completeze apărările formulate anterior în sensul că neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale se datorează și pentru inexistența faptei ilicite imputate acesteia, sunt formulate cu nerespectarea termenului de apel prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

Depășirea termenului de apel este sancționată cu decăderea, conform dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce determină ca aspectele invocate ulterior împlinirii termenului prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac să nu mai poată fi analizate, întrucât instanța de apel nu se poate pronunța decât în limitele cererii de apel legal formulate.

Or, o cerere de apel legal formulată trebuie să respecte condițiile procedurale privind modalitatea și termenul în care poate fi exercitată calea de atac, iar expunerea de aspecte noi în afara acestor limitări procesuale atrage incidența sancțiunii decăderii din dreptul de a mai fi formulate, cu consecința neluării lor în considerare la momentul soluționării pricinii.

Așadar, Înalta Curte relevă că, în mod greșit, a fost respinsă excepția de tardivitate, ceea ce impune casarea în parte a încheierii recurate, potrivit celor arătate.

Referitor la recursul împotriva deciziei nr. 138/A din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă, Înalta Curte reține că, deși apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața primei instanțe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) C. proc. civ., totuși el are două limitări legale.

Pe de o parte, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Desigur, în situația în care motivele de apel invocate sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului său activ (art. 22 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ.), respectând principiile disponibilității (art. 9 C. proc. civ.) și contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), precum și dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți ori de insuficienta structurare a cererii de apel.

În toate cazurile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile de apel invocate și să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilității, precum și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel”.

Pe de altă parte, conform art. 478 C. proc. civ.: ,,(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe (…)”.

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea și temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Având a se conforma limitelor devoluțiunii astfel cum au fost prezentate, instanța de apel este ținută să respecte, în egală măsură, principiile fundamentale ale procesului civil, astfel cum impune art. 20 C. proc. civ.

În cauză, instanța de apel a apreciat că „Având în vedere că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie poate fi antrenată numai în situația în care sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ., și constatând că în cauză nu se poate reține existența faptei ilicite, Curtea apreciază că este de prisos verificarea celorlalte condiții ale răspunderii.”

Înalta Curte constată că soluția de admitere a apelurilor pârâtelor, cu consecința respingerii acțiunii civile a reclamantei a fost dată prin raportare exclusivă la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, dat fiind că nu există faptă ilicită.

Or, așa cum s-a arătat anterior (în considerentele privind modalitatea de soluționare a excepției de tardivitate a completării motivelor de apel formulată de către recurentă), aspectul privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu motivarea că fapta ilicită nu există se plasează în afara termenului de apel prevăzut de lege, fiind incidentă sancțiunea decăderii prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, această apărare nu poate constitui fundamentul motivării soluției conținute în hotărârea instanței de apel, întrucât se încalcă dispozițiile procedurale ce reglementează modalitatea și limitele de învestire ale instanței devolutive, astfel cum au fost anterior evocate.

Este adevărat că apelurile pârâtelor formulate în termenul legal sunt identice, însă instanța de apel în motivarea soluției pronunțate nu s-a raportat la criticile comune ale pârâtelor privind rămânerea fără obiect a acțiunii urmare a faptului că sumele la care pârâtele au fost obligate către reclamantă au fost achitate integral, inexistența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului și caracterul special al reglementării în materia restituirii imobilelor naționalizate, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor și imposibilitatea actualizării/acordării dobânzii penalizatoare aferente (punctul IV din motivele de apel depuse în termen).

Prin considerente comune asupra apelurilor formulate, instanța de apel s-a raportat exclusiv la acel aspect privind inexistența faptei ilicite, care nu numai că este dedus judecății doar de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (deci nu reprezintă o apărare comună), dar este și formulat într-o manieră procedurală care îl exclude analizei instanței devolutive, potrivit considerentelor deja expuse.

Întrucât o astfel de modalitate de soluționare echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 138/A din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecarea apelurilor pârâtelor.

În rejudecare, instanța de apel va lua în considerare soluția pronunțată de instanța de recurs cu privire la excepția de tardivitate formulată de reclamantă cu privire la notele de ședință depuse de pârâta Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților la 12 martie 2024, precum și motivele de apel invocate de către pârâte prin apelurile formulate în termenul legal, în special motivul de apel constând în caracterul derogatoriu al reglementării în materia restituirii imobilelor naționalizate, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor și imposibilitatea actualizării/acordării dobânzii penalizatoare aferente (punctul IV din motivele de apel depuse în termen).

Față de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și considerentele pe care se fundamentează aceasta, celelalte critici deduse judecății în recurs nu se vor mai analiza, întrucât instanța de control judiciar se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, câtă vreme parte din motivele de apel apte să fie dezbătute în calea de atac devolutivă nu au fost avute în vedere în soluționarea apelului.

Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva încheierii din 07 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă. Va admite recursul declarat de aceeași reclamantă împotriva încheierii din 21 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă și va casa în parte încheierea, cu privire la soluția de respingere a excepției tardivității motivelor de apel, menținând celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Va admite recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 138/A din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă, va casa în parte decizia și va trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecarea apelurilor pârâtelor, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva încheierii din 07 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă.

Admite recursul declarat de aceeași reclamantă împotriva încheierii din 21 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă.

Casează în parte încheierea, cu privire la soluția de respingere a excepției tardivității motivelor de apel.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Admite recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 138/A din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă.

Casează în parte decizia și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecarea apelurilor pârâtelor.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.