ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2024

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea din 23.08.2021, înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.489.158 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 4.215.617 RON, reprezentând prețul stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.09.2008 întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC de către A. S.R.L. și valoarea de 1.726.558 RON, reprezentând prețul stabilit cu respectarea standardelor Internaționale de Evaluare în legătură cu terenul intravilan în suprafață de 6456 mp situat în Cluj Napoca, județul Cluj. Reclamantul a solicitat actualizarea sumei de 2.489.158 RON cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. Prin încheierea de la termenul din data de 08.06.2022, tribunalul a reținut că dreptul material la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 10.08.2020 și a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului ca tardivă.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 476/20.04.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 57A din 18 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 476/20.04.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În motivarea recursului, recurentul reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 și art. 269 - 271 C. proc. civ. și a prevederilor art. 1241 C. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul reclamant a arătat că noțiunea "probă" are mai multe accepțiuni, în cauză relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, și a invocat dispozițiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ". Recurentul reclamant a precizat că noțiunii "înscris" se circumscriu adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. Recurentul reclamant a invocat și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit, astfel că, de aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - în cauză, funcționari ai intimatei-pârâte. Recurentul-reclamant a susținut că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel care invocă un act autentic fiind dispensat de sarcina probei. Recurentul-reclamant a subliniat, de asemenea, că în raport cu dispozițiile art. 1171 C. civ. de la 1864, înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă. Recurentul-reclamant a precizat că partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă. A arătat recurentul-reclamant că înscrisurile, pe care le-a depus la dosar și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă, reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.. Prin urmare, a susținut că intimata-pârâtă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. A menționat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului, reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de B. S.R.L., și care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Prin urmare, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost comunicată chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei. În opinia recurentului-reclamant, atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269 - 271 C. proc. civ. și a art. 1241 C. civ., situație care atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. A precizat că a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă. De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă și corespondența prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat. A mai arătat recurentul-reclamant și că, atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și practic, încuviințând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o. În concluzie, recurentul reclamant a afirmat că susținerea instanței de apel, potrivit căreia nu a dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la faptul că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument asupra căruia deja s-a statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esență, a invocat că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 9 și ale art. 269 - 271 din același cod, prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269, înscrisurilor emise de intimata-pârâtă pe care le-a depus la dosar, substituindu-se părții adverse și încuviințând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o. Toate criticile formulate de recurentul-reclamant vizează împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii. Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat aceste prevederi legale, iar dacă, în urma raționamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a normei de procedură mai-sus enunțate. În litigiul pendinte, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, soluția fiind menținută prin respingerea apelului. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 2.489.158 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății, în temeiul angajării răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/23.09.2008, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate. În susținerea cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a depus înscrisuri cu privire la care a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 269 - 270 C. proc. civ., precum și că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă următoarele: raportul de evaluare nr. x/23.09.2008, întocmit în dosarul 34250/CC; raportul de verificare nr. 13569/2/37 a raportului de evaluare nr. x/2008; raportul de evaluare întocmit de către societatea B. S.R.L. la 24.11.2019; titlurile de conversie; decizia nr. 4996 din 30.06.2009, emisă în dosarul ANRP nr. x/CC din 21.06.2006. În cauză, instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor. Astfel, a arătat că, în acțiunea introductivă, sunt indicați ca prepuși ai pârâtei, atât expertul care a efectuat raportul de expertiză în anul 2008, cât și consilierii din cadrul intimatei-pârâte cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință. A constatat că raportul dintre intimata-pârâtă prin CCSD și expert este un raport contractual, neexistând bază legală pentru a se reține existența unui raport de prepușenie, însă există raporturi juridice de tipul comitent-prepus între intimata-pârâtă și consilierii din cadrul acesteia cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză, iar conform art. 1000 C. civ. de la 1864, comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta prepușilor, săvârșită în funcțiile ce le-au fost încredințate. Raportat la împrejurarea că faptele ilicite indicate în cererea introductivă constau în întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către consilierii din cadrul intimatei-pârâte a raportului de evaluare care nesocotește standardele internaționale de evaluare, instanța de apel a verificat respectarea de către expertul evaluator a standardelor internaționale de evaluare, instituite drept criteriu de evaluare prin Legea nr. 247/2005, arătând că, în funcție de aceasta se stabilește dacă s-a săvârșit sau nu o faptă ilicită la momentul avizării raportului de către consilierii din cadrul autorității intimate-pârâte. În urma analizei efectuate, instanța de apel a ajuns la concluzia existenței unei fapte ilicite acesta, arătând că expertul nu a ținut seama de dispozițiile legale care stabileau rigorile specifice ale evaluării și puneau la dispoziția evaluatorului mijloace de accesare a informaților relevante, evaluarea realizându-se exclusiv pe baza unor oferte de vânzare. Prin urmare, curtea de apel a reținut că, atât timp cât s-a dovedit că raportul de evaluare nu era conform din punct de vedere metodologic cu standardele internaționale de evaluare, rezultă săvârșirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză bazat exclusiv pe oferte de vânzare, în condițiile în care aceștia erau datori să constate că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacții efective și să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare. Pentru a fi stabilite urmările faptei ilicite săvârșite de prepuși, adică prejudiciul suferit de recurentul-reclamant, instanța de apel a reținut că este necesar să se identifice diferența dintre valoare stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 și valoarea care ar respecta standardele internaționale de evaluare. Sub acest aspect a reținut că, în opinia reclamantului, căruia îi revine sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de B. S.R.L. în anul 2019, raport de expertiză cu privire la care a constatat că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare. Instanța de apel a apreciat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerințele Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare și, prin urmare, raportul de evaluare întocmit în anul 2008 nu dovedește prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile și concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2019. Față de cele reținute, curtea de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale, reclamantul nedovedind prejudiciul invocat. Or, deși a invocat că instanța de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înțeles să se folosească, în realitate criticile recurentului-reclamant vizează relevanța dată acestora de către curtea de apel în soluționarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs. Din susținerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2008, depus, de asemenea, la dosar de către recurentul-reclamant, afirmându-se că, din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul înscrisurilor. Înalta Curte reține că înscrisurile depuse de către recurentul-reclamant nu pot avea valoare absolută, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, întrucât ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului-reclamant privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte constată că instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză, respectiv raportul de evaluare din anul 2008 și raportul de reevaluare din anul 2019, așadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurentul-reclamant. De altfel, așa cum a arătat chiar recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta a invocat prevederile art. 269 - 270 C. proc. civ., cu privire la toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească în susținerea acțiunii, neafirmând că doar unele dintre acestea ar reprezenta acte autentice, iar celelalte nu. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanței de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Pe de altă parte, nu se poate reține nesocotirea prevederilor art. 269 - 271 C. proc. civ., în contextul în care, în cauză, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurentul-reclamant a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce al doilea raport nu este în măsură să facă dovada existenței prejudiciului (întrucât nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare), în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269 - 271 din același act normativ. De asemenea, pentru aceleași motive, Înalta Curte reține că este nefondată și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ., argumentele părții, sub acest aspect, fiind aceleași cu cele invocate în afirmarea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu care s-a reținut că sunt nefondate. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în ședința publică din 5 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. În speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, cum susține intimata, neexistând identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. De altfel, se constată că, prin decizia nr. 501/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, nu a fost soluționată aceeași problemă de drept, în acea cauză fiind invocată și admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune or, prin motivele prezentului recurs, este vizat fondul cauzei. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a susținerilor formulate prin cererea de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 57A din 18 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.