ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2025

Ședința publică din data de 6 februarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2021, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 36.980.729 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 38.033.200 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 17 august 2009, și valoarea de 1.052.471 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 3,89 ha situat în Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul din data de 4 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 460 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 14A din 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 14A din 12 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, recurentul arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 și ale art. 1349 din C. civ. actual, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

După expunerea condițiilor necesare atragerii unui astfel de tip de răspundere, se arată că fapta ilicită poate fi o acțiune, o inacțiune sau o omisiune. În opinia sa, orice abținere de la îndeplinirea unei activități, sau a unei acțiuni prevăzute de normele imperative ale legii, constituie faptă ilicită.

Instanța de apel a reținut inacțiunea reclamantului, apreciind că mecanismul de stabilire a despăgubirilor acordate foștilor proprietari ai imobilelor este deficitar. Însă, acest punct de vedere nu poate fi primit. Validarea raționamentului instanței ar presupune că, ori de câte ori prepușii săi nu verifică legalitatea raportului de evaluare, vinovăția să aparțină statului. Practic, în toate cazurile, statul ar fi autorul faptei ilicite reprezentate de o inacțiune sau omisiune, ceea ce echivalează cu un non sens. Mai mult, nu se poate indica o normă de drept care impune în sarcina statului obligația de a crea mecanisme prin care să controleze modul în care instituțiile sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile delegate. Faptul că aplicarea Legii nr. 247/2005 a generat situații ca cea din cauză, înseamnă că există un mecanism deficitar.

Recurentul apreciază că instanța trebuia să țină seama de dispozițiile art. 3 lit. d) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, care impun în sarcina evaluatorului obligația de efectuare a unei evaluări credibile, în conformitate cu Standardele internaționale de evaluare.

În al doilea rând, recurentul susține interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat. De asemenea, în opinia sa, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864 și ale art. 1241 din C. civ. actual, fiind aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270 din actul normativ menționat, prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimată și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 din C. civ. din 2009), până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cea de la care emană. Aceste acte reprezentă înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 din C. proc. civ.

Totodată, a precizat că intimata a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de A. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimată, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 din C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, dar și a art. 1171 din C. civ. de la 1864, respectiv art. 1241 din C. civ. actual, situație subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condițiile în care intimata nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 din C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat inadmisibilitatea recursului, și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. A susținut, în esență, că au fost soluționate foarte multe spețe similare, astfel că problema inexistenței răspunderii intimatei se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin rezoluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat termen de judecată la data de 6 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, se susține încălcarea dispozițiilor art. 998-999 din C. civ. întrucât instanța de apel nu a reținut existența faptei ilicite a pârâtei, ci doar inacțiunea reclamantului, împrejurare care a înlăturat răspunderea civilă delictuală.

Critica astfel formulată este nefondată.

În cauză, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârșirea faptei ilicite de către prepușii săi, pentru diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 3,89 ha situat în Municipiul Bistrița, jud. Bistrița Năsăud și valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 17 august 2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Fapta ilicită indicată în cererea de chemare în judecată este reprezentată de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, precum și de omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 17 august 2009, acestea conducând la emiterea deciziei nr. 8991FF din 3 septembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pretenția reclamantului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, cu referire la art. 998-999 din același act normativ.

Analiza acestor chestiuni, circumscrise răspunderii civile delictuale, presupunea verificarea îndeplinirii cumulative a elementelor care o definesc, respectiv a existenței faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic ce implică repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție.

Instanța de recurs notează că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (art. 13, Titlul VII), adoptată în scopul instituirii unor reglementări care să asigure sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, precum și a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost înființată inițial prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate al administrației publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Ulterior, după modificările legislative aduse prin Legea nr. 247/2005 și prin H.G. nr. 240/2006, Autoritatea a primit atribuții suplimentare, precum cele de a coordona și controla aplicarea legislației din domeniul restituirii proprietății funciare de către instituțiile publice și comisiile de fond funciar sau de a asigura funcționarea Secretariatelor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și Comisiei Speciale de Retrocedare. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor. În contextul modificărilor aduse legilor de restituire a proprietăților, prin H.G. nr. 572/2013 a fost abrogată H.G. nr. 361/2005, Autoritatea trecând din subordinea Ministerului de Finanțe în subordinea Guvernului și în coordonarea Primului - ministru, care, în virtutea funcțiilor conferite de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, exercită atribuțiile de conducere și control prevăzute de art. 11, art. 12 alin. (1) și (2) și art. 28 din același act normativ.

În cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților funcționează anumite structuri, printre care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost constituită în vederea acordării despăgubirilor persoanelor îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al legislației speciale privind restituirea către cultele religioase și comunitățile minorităților naționale.

Se observă că, în acest peisaj instituțional, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție înființată de stat în scopul gestionării la nivel național a procesului de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv, precum și a coordonării și supravegherii aplicării actelor normative ce reglementează această materie și acordarea de despăgubiri.

În contextul arătat, este corectă constatarea instanței de apel, în sensul că nu se poate reține că Statul Român nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată chiar de el, pentru că astfel și-ar invoca propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile legale.

Ca atare, încercarea recurentului de a se disocia de acțiunile intimatei nu poate conduce la absolvirea sa de culpa de a nu fi verificat modalitatea în care imobilul pentru care s-au acordat despăgubiri a fost evaluat, de vreme ce însuși statul finanțează activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, și, pe cale de consecință, bugetul destinat acordării despăgubirilor în procedura reglementată de actul normativ antemenționat.

Așadar, intimata nu este doar persoana care a cauzat un prejudiciu decurgând din activitatea proprie sau a prepușilor săi, ci și o instituție prin intermediul căreia se efectuează plățile aferente despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv, pe seama Statului Român.

Totodată, sub aspect probatoriu, curtea a constatat că recurentul s-a limitat doar la a depune cele două rapoarte de evaluare întocmite în dosarul de despăgubire. Cu privire la cel de-al doilea raport, întocmit de A. S.R.L. la solicitarea A.N.R.P., recurentul a susținut că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor, fără a solicita, în calea ordinară de atac, efectuarea unei noi expertize care să îi confirme susținerile, în condițiile în care simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăși, să infirme valoarea stabilită în anul 2009, iar lipsa administrării unui probatoriu adecvat nu a permis identificarea faptei ilicite, și, pe cale de consecință, stabilirea răspunderii civile delictuale a intimatei în sensul art. 1000 alin. (3) din C. civ.

Prin urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În al doilea rând, recurentul expune argumente întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., care vizează nesocotirea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din același act normativ și a dispozițiilor art. 1171 și art. 1172 din C. civ. de la 1864, întrucât ar fi încălcat principiile care stau la baza procesului civil și ar fi refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimată, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

Însă, aceste argumente, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ., "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din actul normativ menționat, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care dispune că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat prin cererile părților, sub aspect obiectiv și sub aspect subiectiv, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că această instanță a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurent nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris pretențiilor și argumentelor inserate în cererea dedusă judecății.

Astfel, analizând cauza prin prisma motivelor de apel, instanța de apel a confirmat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității intimate, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, prin raportare la C. civ. de la 1864, în vigoare la data așa-zisei fapte ilicite, și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. În acest sens, a avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoștința recurentului existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2009, respectiv din neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimțământul intimatei cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului și transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părți, așa cum se susține.

Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de sumă pretinsă de recurent rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au aceeași valoare probatorie.

Așa cum reiese din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că cel de-al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea ce nu poate fi primit.

În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având, așadar, o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către părți, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor, care a determinat soluția instanței de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, care nu poate face obiect al recursului.

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 și ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reține argumentele expuse anterior.

Prin urmare, se constată că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurent.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 14A din 12 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 14A din 12 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi 6 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.