Decizia nr. 1889/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 67/2022 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 24 august 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în numele Statului Român, a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 611.078 RON reprezentând diferența dintre suma de 950.717 RON, valoare stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren agricol intravilan în suprafață de 2.440 mp situat în Cluj Napoca, punctul "Arător la rotația II", jud. Cluj și suma de 1.561.795 RON, valoare stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 26 octombrie 2010, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Prin întâmpinarea depusă la data de 27 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 67 din 21 ianuarie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în numele Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1262 A din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul – reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 67 din 21 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1262 A din 27 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța apreciind, eronat, că activitatea de control a entității subordinate trebuia efectuată din oficiu, la intervale regulate și rezonabile, în sens contrar, conceptul de conducere și control fiind în mare parte golit de conținut. Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, momentul de început al curgerii termenului de prescripție. În acest sens, a înțeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă. Arată că argumentele instanței de prim control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție în raport de controlul pe care Ministerul Finanțelor sau Guvernul îl puteau efectua asupra activității pârâtei nu satisfac cerințele normei materiale, respectiv ale Decretului nr. 167/1958 întrucât, la momentul indicat, nu se putea stabili nici măcar existența pagubei. Aceasta deoarece eventualele abateri de la legalitate și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale nu generează un prejudiciu. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, în intervalul de 3 ani considerat ca fiind rezonabil, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Apreciază că Ministerul Finanțelor nu are, în structurile sale de control, personal specializat în activitatea de verificare, respectiv evaluare în această materie. Nici la data întocmirii raportului inițial și nici ulterior nu a existat vreun indiciu cu privire la nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare. Recurentul nu avea cum să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, la momentul indicat de instanță întrucât paguba a fost stabilită, sub aspectul existenței și al întinderii ei, ca urmare a întocmirii raportului de evaluare de către A. S.R.L.. A apreciat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Finanțelor să cunoască paguba până la momentul înștiințării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies două raporturi de prepușenie, unul născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior înregistrării adresei nr. x din 26 martie 2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor din Decizia nr. 19 din 3 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, consideră că aceasta se raportează la o reglementare specială, în materia dreptului muncii, situație care nu se regăsește în cauză. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. După indicarea considerentelor primei instanțe cu privire la momentul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, recurentul a prezentat considerentele instanței de apel cu privire la momentul de la care curge prescripția, opinând că există o contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului declarat de reclamanți. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 19 iunie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 26 octombrie 2023, acesta fiind prescrimbat pentru data de 1 noiembrie 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, și a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat la durata demersurilor necesare pentru stabilirea pagubei, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României. Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, în viziunea Înaltei Curți termenul de prescripție curge de la un moment distinct de cel reținut în hotărârea recurată, respectiv, de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8977 din 28 octombrie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie în speță. Analizând, pe acest palier, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant. În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală – care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu – se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 26 octombrie 2010, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 26 octombrie 2010 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 8977 din 28 octombrie 2010, beneficiarului fiindu-i eliberat titlul de conversie nr. 46 la data de 4 ianuarie 2011. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 67 din 21 ianuarie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, prin decizia nr. 1262A din 27 septembrie 2022, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței nr. 67 din 21 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se un alt moment de la care curge termenul de prescripție. Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 8977 din 28 octombrie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie nr. 46 din data de 4 ianuarie 2011. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 28 octombrie 2010, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul inițial, emițând decizia nr. 8977, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie nr. 46 din 4 ianuarie 2011, în favoarea foștilor proprietari ai imobilului expertizat. Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul nr. x din 26 octombrie 2010 întocmit de B. S.R.L., și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către B. S.R.L., la 26 octombrie 2010, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de A. S.R.L., la 18 septembrie 2020, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoștințați despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de B. S.R.L., la 26 octombrie 2010, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de A. S.R.L., la 18 septembrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 8977 din 28 octombrie 2010, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 46 din 4 ianuarie 2011, reprezentând titlul de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Înalta Curte a reținut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de B. S.R.L. la 26 octombrie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 8977 din 28 octombrie 2010. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către A. S.R.L., la 18 septembrie 2020 pe baza standardelor internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Prin urmare, motivul de recurs este nefondat. Prin motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, stabilind alt moment, contrar argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului, ca nefondat. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie. Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a criticat contradicția între decizia recurată și hotărârea primei instanțe. Critica este nefondată. Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă. Astfel, instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție curge de la data emiterii deciziei de despăgubire iar instanța de apel a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat la durata demersurilor necesare pentru stabilirea pagubei, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României. Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, considerentele exprimate fiind clare și concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanțe. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță. În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară. Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1262A din 27 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie.