ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1984/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 octombrie 2022 pe rolul Tribunalului Dolj – secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 813.383,28 RON reprezentând contravaloarea T.V.A. de plată la suma de 3.389.097 RON la care pârâtul a fost obligat prin decizia nr. 82/R-C din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel Pitești, la care se adaugă dobânzile legale de la data scadenței și până la momentul plății efective, precum și actualizarea cu rata inflației; a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864 coroborat cu art. 1073 din C. civ. (1864), art. 1082 și art. 1421 din C. civ., coroborat cu art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016.

Prin precizarea la acțiune formulată la data de 17 februarie 2023, reclamanta a arătat că a intrat în puterea lucrului judecat și operează ca atare în raporturile dintre părți, ca efect al deciziei nr. 82/R-C din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel Pitești, împrejurarea că suma de 3.389.097 RON reprezintă contravaloarea "bunurilor încorporate imobilului și care nu pot fi detașabile" . Astfel, în considerentele hotărârii judecătorești respective, s-a reținut regimul de bunuri pentru lucrările de reparații, îmbunătățirile și modernizările realizate de către A. S.R.L. în executarea obligațiilor asumate în baza contractului de închiriere nr. x/06.06.2011. Asemenea considerente sunt decizorii sau cu valoare decizională și ele operează, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., cu putere de lucru judecat pe chestiunea regimului de bunuri pentru lucrările de reparații, îmbunătățiri și modernizări.

Prin precizarea depusă la data de 11 aprilie 2023 reclamanta și-a micșorat cuantumul pretențiilor la suma de 643.928 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă sumei de 3.389.097 RON, valoare calculată prin raportul de expertiză întocmit în cauză.

Tribunalul Dolj – secția a II-a civilă, prin sentința nr. 102/2023 din 25 aprilie 2023, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA.

Prin decizia nr. 86/2024 din 20 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 102/2023 din 25 aprilie 2023 a Tribunalului Dolj – secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, la data de 25 aprilie 2024.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât a apreciat că nu s-a prevăzut în contractul de închiriere nr. x/2011 obligativitatea plății taxei pe valoarea adăugată aferente îmbunătățirilor.

În afara faptului că dispoziția cuprinsă de art. 969 din C. civ. de la 1864 este una generală, edictată la nivel de principiu, TVA-ul se impune ca normă de drept public, independent de voința părților.

Părțile din prezenta cauză au stabilit la art. 8 pct. d din contractul de închiriere că la încetarea locațiunii îmbunătățirile (contravaloarea materialelor și a bunurilor folosite, investiții/modernizări ce au fost recepționate) care au fost încorporate imobilului rămân locatorului, cu plata de despăgubiri către locatar. Așadar, nu trebuia prevăzută în contract, în mod expres, ca și condiție de plată a TVA, nașterea obligației fiind generată de norma de drept public, prin îndeplinirea simultană a condițiilor stabilite de Codul fiscal.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a arătat că era înregistrată în scop de TVA și, în consecință, ca unic efect, este o persoană impozabilă în scop de TVA și întreaga activitate comercială este supusă taxării sub aspectul taxei pe valoarea adăugată.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 270 din Codul fiscal, stabilind, în mod greșit, că transferul de proprietate al tuturor bunurilor prin efectul îmbunătățirilor nu reprezintă o livrare de bunuri, deoarece acestea și-ar fi pierdut caracterul de bun mobil, de sine stătător, la momentul încorporării.

Faptul devenirii bunurilor mobile încorporate în bunuri imobile prin destinație nu influențează în nicio măsură caracterul de livrare de bunuri din punct de vedere fiscal. De altfel, transferul dreptului de proprietate a fost convențional afectat de un termen suspensiv (la încetarea locațiunii), ca modalitate a actului juridic civil, în aceeași măsură ca și obligația de plată a acestor bunuri încorporate, cu titlu de despăgubiri (în contrapartidă).

Conform art. 270 din Codul fiscal, prin "livrare de bunuri" se înțelege "transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar". Această prevedere legală reprezintă regula în materia operațiunilor cuprinse în sfera de aplicare a taxei, în timp ce excepțiile sunt reglementate expres și limitativ la art. 270 alin. (8) din Codul fiscal.

Așadar, legiuitorul a stabilit regula, dar și excepțiile pentru activitatea persoanei impozabile în scop de TVA.

În speță, nu este vorba de o situație de excepție și nici nu s-a invocat o astfel de ipoteză, iar părțile nu se pot sustrage de la aplicarea taxei cu privire la contractele comerciale, deoarece art. 269 alin. (1) din Codul fiscal stabilește că este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, deoarece a apreciat greșit că reclamanta nu este îndreptățită să ceară suportarea de către pârât a taxei pe valoarea adăugată, în condițiile în care se reține în considerentele deciziei recurate, că baza de impozitare nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale.

Dezlegarea acestei chestiuni, respectiv aceea dacă așa-zisele "despăgubiri" (termenul folosit în contractul de închiriere) la care reclamanta era îndreptățită în schimbul îmbunătățirilor, mai exact, obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor, conform deciziei nr. 82/C/2022 a Curții de Apel Pitești, reprezintă sau nu daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, penalizări sau orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, duce, în opinia recurentei, la stabilirea dacă operațiunea litigioasă este o operațiune taxabilă sub aspectul TVA.

Autoarea căii de atac a menționat că în C. civ. de la 1864 (art. 1082 și următoarele), ca și în noul C. civ., daunele-interese nu pot fi imaginate decât în legătură cu neexecutarea sau executarea parțială sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.

În speță, titlul cu care s-a prevăzut obligația de plată în contractul de închiriere sau în decizia nr. 82/C/2022 a Curții de Apel Pitești, care a preluat înțelesul voinței concordante a părților, este acela de contravaloare a îmbunătățirilor, iar nu ca sancțiune pentru nerespectarea contractului.

Mai mult, ceea ce s-a cerut în litigiul anterior a fost executarea obligației de plată, iar nu obligarea la daune-interese pentru neexecutarea acestei obligații.

Daunele-interese posibile, prin raportare la neexecutarea acestei obligații, nu au fost prevăzute în contract (de exemplu, daune moratorii pentru neexecutarea la timp și întocmai) și nici nu au fost cerute în litigiul anterior, finalizat cu obligarea intimatului din prezenta cauză la plata contravalorii îmbunătățirilor, iar nu la plata de daune-interese. Din această perspectivă, se poate concluziona că dispozițiile art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal pledează, în realitate, pentru încadrarea operațiunii ca taxabilă sub aspectul taxei pe valoarea adăugată, deci, datorată în contextul contractului de închiriere.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal prin raportare la art. 21 din Codul de procedură fiscală. Astfel, consideră că existența obligației intimatului-pârât decurge cu necesitate tocmai din mecanismul legal de naștere simultană a dreptului reclamantei de a pretinde plata taxei pe valoarea adăugată de la cocontractant cu dreptul de creanță fiscală a statului cu privire la încasarea taxei pe valoarea adăugată.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul sau plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea".

Art. 286 alin. (1) din Codul fiscal ("Baza de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării") prevede că "baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din: a) pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) și c), din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni;".

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 265, art. 280 și art. 281 din Codul fiscal referitoare la faptul generator și exigibilitatea pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, reținând greșit că această colectare a taxei pe valoarea adăugată are loc prin emiterea facturii, iar nu prin chemarea în judecată a cumpărătorului.

Conform art. 281 alin. (1) din Codul fiscal, faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, iar potrivit art. 282 din același cod, exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator. Doar prin excepția prevăzută de art. 282 alin. (2) din Codul fiscal, exigibilitatea taxei intervine la data emiterii unei facturi, respectiv înainte de data la care intervine faptul generator. În speță, faptul generator, exigibilitatea taxei, mai exact, datorarea acesteia a intervenit la data încetării contractului de închiriere, conform art. 8 pct. d. din acest act juridic generator de obligații corelative.

În orice caz, problema faptului generator și a exigibilității taxei sunt subsumate raportului de drept fiscal dintre reclamantă și Statul Român, dar aceste criterii vizează, în mod indirect, raportul de drept privat între reclamantă și intimatul-pârât, ca izvor comun de drepturi și obligații.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 24 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

La data de 30 octombrie 2024 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a transmis la dosar note scrise, solicitând judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și se impune a fi respins, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul arătat presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat greșit.

Recurenta-reclamantă apreciază că încasarea despăgubirilor contractuale la care SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA a fost obligat, prin decizia nr. 82/R-C din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel Pitești, poate fi asimilată unei livrări de bunuri și, potrivit prevederilor art. 265 din Codul fiscal, cade în sarcina reclamantei să colecteze pentru stat taxa pe valoarea adăugată pentru suma încasată, cu titlu de preț al acestora.

Deși realitatea lucrărilor efectuate și faptul că ele au intrat în patrimoniul intimatului-pârât prin efectul încorporării în imobil reprezintă împrejurări de necontestat, efectuarea lor nu reprezintă o livrare de bunuri conform prevederilor art. 270 alin. (1) din Codul fiscal.

Înalta Curte constată că suma la plata căreia a fost obligată unitatea spitalicească, prin decizia menționată mai sus, reprezintă o despăgubire, iar nu un preț al lucrărilor efectuate.

Instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, că raportul juridic reprezentat de contractul de închiriere nr. x/06.06.2011, exhibat de reclamanta A. S.R.L., nu generează în sarcina pârâtului-locator obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată aferente îmbunătățirilor reglementate de părți la art. 8 lit. d). ultima teză în contractul de închiriere. Cum contractul – legea părților – nu cuprinde o asemenea obligație, fapta reclamată drept ilicită a pârâtului, respectiv aceea de a nu plăti TVA-ul, nu există în raporturile avute cu reclamanta și, pe cale de consecință, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale reglementate la dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

Încasarea despăgubirilor de către societatea reclamantă A. S.R.L. nu poate fi asimilată unei activității comerciale, care să impună TVA-ul ca normă de drept public, independent de voința părților, astfel că se dovedește a fi nefondată critica ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 (principiul forței obligatorii a contractului).

Recurenta-reclamantă nu poate solicita obligarea intimatului-pârât la plata taxei pe valoarea adăugată în condițiile inexistenței unei clauze contractuale prin care să fi fost stabilită, în mod expres, această obligație.

Înalta Curte reține că este corectă și legală statuarea Curții de Apel Craiova, potrivit căreia stabilirea naturii creanței și a obligației corelative de plată a taxei pe valoarea adăugată, se face exclusiv prin aplicarea regulilor din materie fiscală, cuprinse, în principal, în Codul fiscal și, nicidecum, în C. civ. – dreptul comun ce reglementează raporturile contractuale, private, dintre reclamanta-locatar și pârâtul-locator.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat conform prevederilor Titlului VII "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 227/2015. Potrivit definițiilor cuprinse la art. 280 în acest cod, faptul generator al plății TVA îl reprezintă cel prin care sunt realizate condițiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei [alin. (1)], care este data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată, respectiv data la care o persoană are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 326 alin. (1) [lit. c)].

Din cuprinsul acestor dispoziții legale și, de fapt, din întreaga reglementare a Codul fiscal, Curtea de Apel Craiova a concluzionat că obligația de plată a TVA se analizează doar în raport cu statul român, care colectează impozitul indirect în discuție, operațiunea plății acestui impozit având loc între acesta, prin autoritatea fiscală centrală (Ministerul Finanțelor), și persoană impozabilă obligată a achita TVA pentru achizițiile efectuate sau care urmează a fi efectuate.

Instanța de apel a constatat, cu justețe, că semnatarul unui contract nu poate a fi obligat să suporte, din perspectiva răspunderii civile contractuale, prejudiciul presupus încercat de cealaltă parte urmare a aplicabilității dispozițiilor legale din dreptul public ce reglementează taxa pe valoarea adăugată, în condițiile inexistenței unei clauze contractuale prin care primul să își fi asumat în mod expres această obligație.

În contextul litigiului, Curtea de Apel Craiova a ajuns la concluzia că este eronată afirmația apelantei, susținută pe prevederile art. 265 Codul fiscal, potrivit căreia cade în sarcina sa să colecteze pentru stat impozitul aferent sumei încasate cu titlu de preț al bunurilor. Taxa pe valoarea adăugată colectată reprezintă suma totală a taxei pe valoarea adăugată pe care o companie o colectează de la clienți. Această colectare are loc prin intermediul facturilor emise pentru bunurile și serviciile vândute, iar nu prin modalitatea aleasă de apelantă – chemarea în judecată a cumpărătorului pentru a fi obligat să suporte impozitul indirect.

Întrucât s-a reținut că efectuarea îmbunătățirilor nedemontabile la data încetării contractului, pentru care intimatul-pârât a fost obligat la despăgubiri prin decizia nr. 82/R-C din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel Pitești, nu reprezintă o operațiune impozabilă în sensul art. 268 și următoarele din Codul fiscal, care să genereze obligația recurentei de a colecta TVA, exigibilitatea acesteia nu poate fi opusă la data încetării contractului de închiriere nr. x/2011 conform art. 8 pct. d, potrivit căruia "la încetarea locațiunii îmbunătățirile care au fost încorporate imobilului rămân locatorului, cu plata de despăgubiri către locatar", clauză care nu statuează cu privire la această obligație.

A fost găsită nefondată și aprecierea apelantei în ceea ce privește natura creanței stabilite în sarcina intimatului-pârât SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA de către Curtea de Apel Pitești, prin decizia pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2020

Din considerentele deciziei nr. 82/R-C din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel Pitești, rezultă că instanța de judecată a constatat că societatea A. S.R.L. este îndreptățită, potrivit convenției părților, care are putere de lege (art. 969 din C. civ. de la 1864), la despăgubirea stabilită de potrivit art. 8 lit. d) din contractul de închiriere nr. x/06.06.2011 ("la încetarea locațiunii îmbunătățirile care au fost încorporate imobilului rămân locatorului, cu plata de despăgubiri către locatar"), ce reprezintă contravaloarea materialelor și a bunurilor folosite, investiții/modernizări ce au fost recepționate de către pârâtul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ CRAIOVA.

Curtea de Apel Pitești nu a obligat unitatea spitalicească la remiterea unor bunuri, astfel cum încearcă apelanta să acrediteze ideea prin redarea trunchiată a considerentelor deciziei instanței. Faptul că despăgubirea ce a făcut obiectul analizei, a fost evaluată de către expertul judiciar prin raportare la "(...) valoarea bunurilor încorporate imobilului și care nu pot fi detașate, la data încetării contractului, 31.12.2019, (...) de 3.389.097 RON, (...)", nu poate conduce la schimbarea obiectului clauzei contractuale prevăzute la art. 8 lit. d) din contractul de închiriere nr. x/06.06.2011, examinate de instanța de judecată care a pronunțat decizia nr. 82/R-C din 25 ianuarie 2022.

De altfel, îmbunătățirile integrate în imobilul ce a făcut obiectului locațiunii, din momentul încorporării acestora și-au pierdut caracterul de bun mobil, de sine-stătător, contrar aprecierii apelantei și, astfel, acestea nici nu ar putea fi catalogate drept bunuri livrate de locatar în sensul prevederilor invocate de apelantă, ale art. 270 Codul fiscal.

Cu atât mai mult apelanta nu este îndreptățită la a cere suportarea de către pârât a TVA-ului, întrucât, potrivit art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal (text de lege invocat de către intimată), "baza de impozitare nu cuprinde următoarele: b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă, după caz, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate".

Altfel spus, nu se aplică TVA în cazul sumelor acordate de instanța judecătorească cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit în urma neexecutării obligațiilor contractuale.

Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante ce vizează încălcarea dispozițiilor legislației fiscale.

În realitate, recurenta reiterează toate apărările formulate în fazele procesuale anterioare, în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa deciziei atacate, prin raportare la argumentele folosite de instanța de prim control judiciar.

Or, scopul căii extraordinare de atac a recursului, așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este doar verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 86/2024 din 20 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.