ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3208/2025

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții:MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și DIRECȚIA REGIONALA VAMALA CLUJ - Biroul Control Ulterior, a solicitat să se dispună anularea Decizie de soluționare a contestație nr. 4066/29.11.2023 emisă de Pârâta 1, iar subsecvent, în temeiul art. 241 alin. (2) Codul de procedură fiscală, să se dispună și anularea Decizie de regularizare CJR_DRV_8997/BCU/CM/CD/03.08.2023 emisă de Pârâta 2 în temeiul Procesului-verbal de control nr. CJR_DRV_8996/BCU/CM/CD/03.08.2023, .

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 141/CA/2024 din 16 iulie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 141/CA/2024 din 16 iulie 2024 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar provizoriu B., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă arătat că sentința recurată este nelegală, pentru neaplicabilitatea în prezenta cauză a dispozițiilor Reg. (UE) nr. 72/2019 si Reg (UE) nr. 73/2017 privind instituirea unei "taxe compensatorii definitive" respectiv a unei "taxe antidumping definitive" la importul in UE de biciclete electrice originare din Republica Populară Chineză (încălcarea principiului legalității actului administrativ). În esență, prima instanță a constatat că în prezenta cauză cele două regulamente se aplică atât timp cat dispozițiile cuprinse in acestea se aplică si "pieselor si accesoriilor pentru biciclete electrice importate din C." (pg. 31 din sentintă). Recurenta - reclamantă a susținut că cele doua Regulamente se aplica exclusiv și limitativ importului în Uniune din C., de biciclete electrice cu pedalarea asistată, fără a face nici un fel de referire la importul de "piese și accesorii pentru bicicletele cu pedalare asistată". În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că prima instanță în mod nelegal a extins aplicabilitatea celor două regulamente la situații de fapt care nu fac obiectul acestora (e.g importul de piese si accesorii din C. in uniune), încălcând astfel dispozițiile art. 13 din Lg. 207/2015-Codul de procedură fiscală (act normativ aplicabil in materia fiscalității vamale 2) și care prevede în mod explicit că: "interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege". Având în vedere că "'voința legiuitorului" (comunitar) este clară, explicită, dincolo de orice dubiu, pe cale de consecință in stabilirea ariei de aplicare a celor două Regulamente nu este nevoie de ca in aplicarea lor sa se uzeze de alte "reguli de interpretare". Pe cale de consecință, în mod greșit prima instanță a interpretat și aplicat cele doua regulamente prin prisma dispozițiilor art. 59 - 61 din Codul vamal al Uniunii ("CVU") - Reg. (UE) nr. 952/2013 privind regulile de origine, în condițiile în care tot prima instanță a constatat că în Turcia au fost importate piese de bicicletă iar nu biciclete (și care ulterior au fost supuse operațiunilor de "asamblare"). Instanța de fond(pentru a susține propriul considerent) a utilizat un raționament juridic greșit prin faptul că a stabilit, a priori, ca bicicletele nu îndeplinesc condițiile de origine nepreferențială stabilite de art. 59-61 din CVU si ca atare sunt aplicabile în cauză cele două regulamente; acest raționament este greșit, în principal pentru faptul că indiferent dacă activitățile de producție din Turcia îndeplinesc sau nu îndeplinesc condițiile de la art. 59-61 din CVU, în mod obiectiv și fără putere de tăgadă, din C. in Turcia au fost importate exclusiv piese pentru biciclete iar nu biciclete, acestea din urma fiind importate in UE (momentul la care se aplica cele două Regulamente) din Turcia. În esență, prima instanță constată că în prezenta cauză piesele pentru bicicletele electrice importate din C. în Turcia nu au fost supuse unor operațiuni care sa conducă la acordarea pentru produsul final (biciclete) a statutului de "mărfuri de origine nepreferențială Turcia." Prin acest motiv de recurs se critică modul în care prima instanță a aplicat și interpretat dispozițiile legale în materie vamală referitoare la dobândirea "originii nepreferențiale," în situația în care în producția mărfurilor sunt implicate mai multe tari (in cazul de față C. - piese/componente și Turcia -produsul final/biciclete). Contrar constatărilor primei instanțe, din probatoriul administrat rezultă indubitabil îndeplinirea tuturor condițiilor de la art. 60 alin. (2) din Rg. (UE) nr 952/2013. Subsecvent dispozițiilor Reg. (UE) nr. 952/2013, la art. 32 din Reg. (UE) nr. 2446/2015 (Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al Uniunii) stabilește la art. 32 faptul că: "mărfurile enumerate în anexa 22-01 se consideră că au fost supuse ultimei transformări sau prelucrări substanțiale, care a dus la fabricarea unui produs nou sau care reprezintă un stadiu important de fabricație într-o tară sau teritoriu în care normele cuprinse în anexa menționată sunt îndeplinite sau care este identificat(ă) în normele menționate". Pe cale de consecință, în mod nelegal a procedat prima instanță când a stabilit faptul că pentru poziția tarifară 8711 nu se găsesc prevederi specifice in Anexa nr. 22-1 din Reg. (UE) nr. 2446/2015 Tot în mod nelegal a procedat prima instantă stabilind că ("nefiind prevederi pentru mărfurile importate în Anexa nr. 22-1") în prezenta cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 33 din Reg. (UE) nr. 2446/2015, în condițiile in care din însăși titlul acestui articol rezultă fără tăgadă că se referă la "operațiuni de transformare și prelucrare care nu sunt justificate din punct de vedere economic" Or, operațiunile de prelucrare din Turcia "sunt justificate din punct de vedere economic". Aplicând în prezenta cauza dispozițiile art. 33 din Reg. (UE) nr. 2446/2015 reprezintă o situație clară de încălcare a principiului legalității, în condițiile în care aceste norme au fost instituite în considerarea altor stării de fapt ("operațiunile de transformare și prelucrare nu sunt justificate din punct de vedere economic"), și raportat la faptul că în dosar nu există nici o probă din care să rezulte lipsa "caracterului economic" al activității producătorilor de biciclete din Turcia, atât timp cât producătorii din Turcia sunt producători consacrați pentru biciclete, iar produsele obținute reprezintă un produs nou/diferit/cu o altă încadrare tarifară decât componentele din C.. În esență, prima instanță stabilește că piesele de biciclete importate din C. au fost supuse în Turcia unor simple operațiunii de asamblare. Constările primei instanțe sunt nelegale. Într-o interpretare simplă, logică, este de natura evidentei faptul că "simpla asamblare a părților produselor pentru a constitui un produs complet", semnifica faptul ca produsul la care se referă anterior operațiunilor de asamblare "a fost produsul fabricat', astfel că "'simpla asamblare" se poate referi printre altele la situații în care produsele fabricate sunt dezasamblate in vederea transportului sau cu alte scopuri similare. În sens contrar constatărilor primei instanțe, la doar există suficiente documente din care rezultă ca în Turcia au avut loc operațiunii de producție în care într-adevăr s-au utilizat majoritar componente din C., aspect necontestat de pârâtă; din declarațiile vamale de import din C. rezultă ca s-au importat "serii" de componente și care nu puteau/pot fi apreciate ca ar fi biciclete dezasamblate; mai mult, în producție de biciclete din Turcia nu s-au utilizat exclusiv componente din C. ci și componente din Turcia, un exemplu putând fi "roțile" dar și alte componente care nu se regăsesc în nici o declarație vamala de import din C. fapt ce probează faptul că "produsele" importate din C. în Turcia au fost "parte din componentele de bicicleta" iar nu "biciclete dezasamblate" și reasamblate în Turcia. În prezenta cauză, prima instanță trebuia să țină cont de considerentele din cauzele CJUE invocate atât de reclamantă cât și de pârâtă. Deși prima instanță le-a oferit un alt sens, CJUE a stabilit clar și fără echivoc faptul că "originea mărfurilor trebuie să se bazeze pe o distincție reală și obiectivă între produsul de bază și produsul prelucrat, în funcție de caracteristicile materiale specifice ale fiecăruia dintre aceste produse. De asemenea, este important să se arate că ultima transformare sau prelucrare este "substanțială" (...)numai dacă produsul care rezultă din aceasta are propriile sale proprietăți specifice și compoziție, pe care nu le-a avut înainte de acel proces sau operațiune. Activitățile care modifică prezentarea unui produs în scopul utilizării sale, dar care nu determină o schimbare calitativă semnificativă a proprietăților sale, nu sunt de natură să determine originea acestui produs". Or este cât se poate de limpede faptul că există o distincție clară (tehnic/funcțional) între componentele importate din C. și produsele finite exportate din Turcia; produsul rezultat (biciclete electrice) are propriile sale proprietăți specifice (produs finit complet), proprietăți pe care nici una din componentele importate pe care nu le-a avut înainte de operațiunile de fabricare din Turcia; prin operațiunile de fabricare din Turcia pentru fiecare componentă în parte s-a schimbat substanțial și semnificativ modul de prezentare, astfel înglobate în biciclete, acesta nu au fost vândute la export ca " furci, ghidoane, motoare electrice.." ci ca "biciclete". În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, pe de o parte prima instanță stabilește că valoarea materialelor din C. sunt de 55 % din costul final al bicicletelor exportate din Turcia iar pe de altă parte ca în Turcia au avut loc simple "operațiunii de asamblare", acest considerent al instanței este în opinia sa unul contradictoriu atât prin raportare la restul considerentelor instanței referitoare la operațiunile de producție din Turcia. În esență prima instanță stabilește că organele vamale au stabilit caracterul originar bicicletelor în temeiul unor "orientării publicate de Comisie", orientării care în actul administrativ dar și în apărările pârâtei ar fi în fapt un "Ghid" . De asemenea mai stabilește prima instanță că organele vamale au utilizat o formulă de calcul de la pct. 1.3 din Anexa 22-1 au condus la stabilirea caracterului nepreferențial al mărfurilor utilizând criteriul "valorii adăugate" de 45 % produse din C. Recurenta - reclamantă consideră nelegale aceste considerente în condițiile in care prima instanță lasă neaplicate dispozițiile legale relevante din Reg. (UE) nr. 952/2013 s Reg. (UE) nr. 2446/2015 în detrimentul unui Ghid pe care ea însăși îl califică ca având valoare "orientativă" ca atare fără o obligativitate de aplicare cu atât mai mult contra unor dispoziții legale clare. Într-adevăr nici informarea primită de la DG-TAXUD - Europe Direct Contact Centre (din cadrul Comisie Europene) nu are caracter juridic obligatoriu însă tot la fel de adevărat este ca nici "Ghidul" nu are un astfel de caracter, judecătorul cauzei trebuind să stabilească legalitatea actului administrativ în baza normelor legale în vigoare la data faptelor relevante. De altfel, chiar lipsit de forță juridică, prima instanță reține totuși ca relevant în răspunsul DG-TAXUD - Europe Direct Contact Centre faptul că, potrivit acestei instituții, "originea este stabilită în mod individual, în baza ultimei transformări substanțiale". În concluzie, pentru situațiile de fapt (contestate de societate) pe care le-a analizat prima instanță există dispoziții legale clare (în vigoare) și suficiente dispoziții lăsate neaplicate în detrimentul unor "orientări", astfel că în recurs instanța va trebui să stabilească dacă legalitatea actului administrativ poate fi susținută de aceste "orientări", contrar stării de fapt relevante" pe care pârâta trebuie să o aibă în vedere la întocmirea actului administrativ, stare de fapt pe care și prima instanță trebuie să o analizeze prin prisma dispozițiilor legale de la art. 60 alin. (2) din Reg. (UE) nr. 952/2013 respectiv art. 32 din Reg. (UE) nr. 2446/2015. În opinia recurentei, pârâta dar și prima instanță aplicând interpretarea sistematica a dispozițiilor legale in vigoare din Reg. (UE) n. 952/2013 si Reg. (UE) nr. 2446/2015 trebuiau să constate potrivit art. 60 alin. (1) din Reg. (UE) nr. 952/2013, că originea este dată de "ultima transformare sau prelucrare substanțială, justificată economic, efectuate într-o întreprindere echipată în acest scop și din care a rezultat un produs nou sau care reprezintă un stadiu de fabricație important, astfel ca această stare de fapt trebuia să constituie "starea de fapt relevantă" și față de aceasta să stabilească aplicarea reglementărilor vamale în concret. În nici un caz această interpretare sistematică nu putea conduce la aplicarea dispozițiilor art. 33 din Reg. (UE) nr. 2446/2015, atât timp cât nu s-a stabilit cu certitudine că operațiunile de producție din Turcia "nu sunt justificate din punct de vedere economic" și/sau a art. 34 care se referă la "simple asamblări", ambele dispoziții legale vizând alte situații de fapt decât cea din prezenta cauză. Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe este nemotivată, nearătând care sunt motivele și raționamentul propriu pentru care accesoriile din cele două acte normative cu caracter diferit, se pot cumula, nefiind suficient indicarea unei "jurisprudențe" nici măcar identificată în hotărâre. Atât cât instanțele de judecată (inclusiv ICCJ, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege) nu au în competență funcția de legiferare/reglementare, hotărârile pronunțate de instanță nu constituie izvor de drept, pe cale de consecință, o instanță de judecată nu se poate întemeia de această manieră determinantă pe o altă hotărâre, fiind scutită de a motiva propria decizie, în caz contrar considerentele preluate mutatis mutandis, pot constituie un motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în esență, prima instanță stabilește că modelul de bicicletă HM5- S este o "bicicletă cu pedalare asistată" având în vedere manualul de utilizare depus de pârâte, dar și încadrările tarifare utilizate de societate. Acele "manuale de utilizare" au fost depuse de pârâtă ulterior termenului la care instanța a respins "obiecțiunile la raportul de expertiză", adică la termenul din 18.06.2024 când instanța a rămas în pronunțare, astfel că acele probe ("depuse tardiv") nu au mai fost discutate în contradictoriu cu societatea, respectiv societății nu i s-a acordat dreptul legal la "proba contrară" atât timp cat instanța a reținut la dosar acele documente. Nu în ultimul rând, instanța nu a verificat fiabilitatea acelor probe atât tip cat ele provin de la un alt comerciant de biciclete (D., fără a ști dacă acele biciclete importate de un alt comerciant corespund întru-totul tehnic și funcțional bicicletelor E. importate de societate. În aceste condiții au fost încălcate normele de procedură în sensul arătat mai sus, legat de momentul prezentării probei dar și nediscutarea ei în contradictoriu, sau dreptul la proba contrară, dar și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în opinia sa, judecătorul avea obligația de a asigura un " drept efectiv la apărare" față de proba depusa de partea adversă, sau cel puțin (raportat la momentul depunerii acestei probe) și constatând o contradicție evidentă între probele de la dosar dar și utilitatea acestora trebuia să dispună repunerea cauzei pe rol pentru lămurirea situație (cum a făcut-o de altfel când a solicitat lămuriri expertului). A fost însă preferată situația înlăturării din dosar a unei probe care anterior a fost apreciată ca fiind pertinentă, concludenta si utilă cauzei si față de care prin încheierea din 04.06.2024 s-a stabilit că: "analizând obiecțiunile formulate de Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală Cluj cu privire la lucrarea de expertiză tehnică auto, în ceea ce privește prima parte a obiecțiunii, respectiv să indice expertul de ce a exclus posibilitatea ca bicicleta tip E. să nu fi fost cu pedalare asistată, Curtea reține că lucrarea de expertiză tehnică auto cuprinde o expunere detaliată pentru care expertul a concluzionat că bicicleta având acest model nu este un model cu pedalare asistată", deși în sentința civila nr. 141/2024 același judecător apreciază expertiza"... ca fiind lipsită de relevanță probatorie ..". Nu în ultimul rând trecând peste modul în care judecătorul a înlăturat o probă încuviințată în detrimentul unor documente cu un caracter neverificabil, într-adevăr judecătorul cauzei nu era ținut de concluziile raportului de expertiză însă în temeiul art. 330 alin. (1) Codul de procedură fiscală era ținut de starea de fapt stabilită de acesta. De altfel, întreg raționamentul judecătorului legat de motivele înlăturării expertizei este nelegal în condițiile în care afirmă ca expertul a expertizat o singură bicicletă MK5 -S, în condițiile în care: - pentru cele importate de D. S.R.L. nu a expertizat nici o bicicletă, întrebarea (retorică de altfel) este, câte biciclete ar fi trebuit expertizate peste una din ele ca raportul sa redevină relevant? - conform raportului de expertiza rezultă ca bicicleta expertizată s-a încadrat în unul din loturile de biciclete importate, expertul indicând în mod expres și explicit . - expertul a cercetat de asemenea manualul de utilizare aferent acestei biciclete. - instanța a amânat cauza și a cerut explicații expertului legat de trasabilitatea expertizei (fiabilitatea probei) iar expertul a răspuns la solicitarea instanței. În concluzie, prin modalitatea în care a procedat instanța au fost încălcate regulile de procedură, încălcare care a cauzat un prejudiciu societății și care nu poate fi înlăturat decât prin casarea și retrimiterea cauzei la prima instanță. Instanța a interpretat și aplicat greșit principiul de drept "lex specialis derogat lex generali". Dispozițiile Reg. UE nr. 952/2013 fiind "legea specială" în materia vamală, înlătura de la aplicare dispozițiile din "dreptul comun" respectiv cele din Codul de procedură fiscală (Lg. 207/2015). Nu exist nici o situație în care în materie fiscală în care să poată fi aplicate concomitent dispoziții similare din doua acte normative calificate ca unul fiind comun si celălalt special. În final, recurenta - reclamantă a arăta că, raportat la dispozițiile art. 119 alin. (1) din Reg. UE nr. 952/2013 și a jurisprudenței CJUE, societatea a acționat cu bună credință în cadrul importurilor realizate din Turcia, prezentând spre verificare, la momentul importurilor la biroul vamal toate documentele impuse de reglementările vamale (documente din care rezultă clar și inechivoc "originea ne-preferențială Turcia") fără să știe sau să poată ști că în fapt bicicletele au origine C. (desigur prin ipoteza ca într-adevăr bicicletele importate au origine C.). Raportat la toate aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză Intimații - pârâți Ministerul Finanțelor Publice - Directia Generală de Solutionare a Contestatiilor și Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală Cluj au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 141/CA/2024 din 16 iulie 2024 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o contestație formulată împotriva Deciziei nr. 4066/29.11.2023, emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de regularizare CJR-DRV-8997/BCU/CM/CD/03.08.2023, emisă de pârâta Direcția Regională Vamală Cluj - Biroul Control Ulterior. Prin sentința nr. 141/CA/2024 din 16 iulie 2024, instanța fondului a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă, apreciind că este legală decizia nr. 4066/29.11.2023, emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta reclamantă susține că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Referitor la primul motiv de casare, cel prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în esență, prima instanță stabilește că modelul de bicicletă HM5- S este o "bicicletă cu pedalare asistată" având în vedere manualul de utilizare depus de pârâte, dar și încadrările tarifare utilizate de societate. Se arată că "manualele de utilizare" au fost depuse de pârâtă ulterior termenului la care instanța a respins "obiecțiunile la raportul de expertiză", adică la termenul din 18.06.2024, când instanța a rămas în pronunțare, astfel că acele probe ("depuse tardiv") nu au mai fost discutate în contradictoriu cu societatea, respectiv societății nu i s-a acordat dreptul legal la "proba contrară" atât timp cat instanța a reținut la dosar acele documente. Nu în ultimul rând, instanța nu a verificat fiabilitatea acelor probe atât timp cât ele provin de la un alt comerciant de biciclete (D., fără a ști dacă acele biciclete importate de un alt comerciant corespund întru-totul tehnic și funcțional bicicletelor E. importate de societate. În aceste condiții, recurenta susține că au fost încălcate normele de procedură în sensul arătat mai sus, legat de momentul prezentării probei dar și nediscutarea ei în contradictoriu, sau dreptul la proba contrară, dar și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în opinia sa, judecătorul avea obligația de a asigura un " drept efectiv la apărare" față de proba depusa de partea adversă, sau cel puțin (raportat la momentul depunerii acestei probe) și constatând o contradicție evidentă între probele de la dosar dar și utilitatea acestora trebuia să dispună repunerea cauzei pe rol pentru lămurirea situație (cum a făcut-o de altfel când a solicitat lămuriri expertului). Verificând această critică a recurentei reclamante, Înalta Curte subliniază faptul că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident numai atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin urmare, partea care invocă un atare motiv de nelegalitate este ținută să demonstreze încălcarea, de către instanța fondului, a unei reguli de procedură instituită de legiuitor prin norme cu caracter imperativ, dată fiind condiția legală expres menționată, aceea a sancțiunii nulității, ce nu intervine în cazul nesocotirii normelor dispozitive. Din memoriul de exercitare a căii de atac se deduce faptul că recurenta reclamantă susține, subsumat acestui motiv de casare, faptul că instanța fondului a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, prin faptul că și-a fundamentat soluția pe o serie de înscrisuri care au fost tardiv depuse și fără a da posibilitatea reclamantei de a discuta acele probe și de a propune dovezi contrare. Contrar celor afirmate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că înscrisurile reprezentate de manualele de utilizare au fost depuse anterior termenului de judecată din 18 iunie 2024, termen la care recurenta reclamantă a beneficiat de asistență calificată, fiind reprezentată de avocatul ales, și au fost comunicate, în ședință publică, reclamantei. La termenul de judecată din 18 iunie 2024 instanța fondului a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâți, fiind de subliniat faptul că apărătorul reclamantei nu a avut nicio obiecțiune cu privire la momentul depunerii înscrisurilor anexate obiecțiunilor și, de asemenea, că nu a propus dovezi contrare înscrisurilor depuse de pârâți anterior termenului din 18 iunie 2024. Cât privește afirmația recurentei reclamante, potrivit căreia instanța fondului a preferat situația înlăturării din dosar a unei probe care anterior a fost apreciată ca fiind pertinentă, concludenta si utilă cauzei, Înalta Curte subliniază faptul că în materia procesual civilă probele nu au valoare mai dinainte stabilită, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, astfel că însușirea valorii probatorii a unuia sau unor înscrisuri în detrimentul altora nu poate constitui un motiv de nelegalitate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Referitor la cel de al doilea motiv de casare invocat, Înalta Curte constată că prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. legiuitorul sancționează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată, hotărârile care cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Sub acest aspect, recurenta reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva faptului că nu ar fi motivat de ce obligațiile stabilite cu titlu accesoriu, prevăzute de Codul de procedură fiscală și de Regulamentul UE nr. 952/2013, pot fi cumulate, simpla afirmație în sensul că există o jurisprudență a instanței supreme în sensul posibilității cumulării acestor accesorii fiscale nefiind suficientă pentru a considera motivată soluția dispusă. Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată faptul că judecătorul fondului a dat curs obligațiilor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., menționând, alături de trimiterea la jurisprudența dezvoltată în materie, motivele pentru care consideră că este posibil și legal un atare cumul, arătând prima instanță, în cuprinsul sentinței, că dispozițiile art. 114 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 952/2013 reglementează penalitățile care se percep pentru executarea cu întârziere a obligației vamale, și se calculează de la momentul expirării termenului de plată din actul de impunere. Pentru penalitățile de întârziere datorate de la momentul acordării liberului de vamă și până când a fost emis actul administrativ rectificator datoriei vamale, aplicabile sunt dispozițiile art. 173 și următoarele din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, norme care nu au corespondent în Codul Vamal al Uniunii, cu care să intre în conflict. În același context, recurenta - reclamantă susține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin raportare la pretinse considerente contradictorii; se arată, în acest sens, că prima instanță stabilește, pe de o parte, că valoarea materialelor din C. este de de 55 % din costul final al bicicletelor exportate din Turcia iar pe de altă parte că în Turcia au avut loc simple "operațiuni de asamblare", or acest considerent al instanței este, în opinia sa, unul contradictoriu prin raportare la restul considerentelor instanței referitoare la operațiunile de producție din Turcia. Constată Înalta Curte că argumentele expuse de judecătorul fondului nu pot fi catalogate ca fiind contradictorii, întrucât verificarea ponderii subansamblelor din produsul finit este o operațiune inerentă analizei criteriului ultimei transformări esențiale, analiză impusă de Regulamentul delegat (UE) 2015/2446 al Comisiei din 28 iulie 2015 de completare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului. Faptul că instanța s-a referit la un export formal din Turcia nu poate fi asimilat cu o caracterizare a importurilor respective ca având origine Turcia, cu excluderea taxelor antidumping și compensatorii, astfel că pretinsa contrarietate a considerentelor, invocată de recurenta reclamantă, este numai aparentă. În ceea ce privește cea de a treia grupă de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține, în primul rând, că în mod nelegal a reținut prima instanță aplicabilitatea, în prezenta cauză, a dispozițiilor Reg. (UE) nr. 72/2019 si Reg (UE) nr. 73/2017 privind instituirea unei "taxe compensatorii definitive" respectiv a unei "taxe antidumping definitive" la importul in UE de biciclete electrice originare din Republica Populară Chineză (încălcarea principiului legalității actului administrativ). În esență, prima instanță a constatat că în prezenta cauză cele două regulamente se aplică atât timp cat dispozițiile cuprinse in acestea se aplică si "pieselor si accesoriilor pentru biciclete electrice importate din C." (pg. 31 din sentință). Recurenta - reclamantă a susținut că cele două Regulamente se aplică exclusiv și limitativ importului de biciclete electrice cu pedalare asistată în Uniune din C., fără a face nici un fel de referire la importul de "piese și accesorii pentru bicicletele cu pedalare asistată". Examinând această critică a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât aplicabilitatea, în cauză, a celor două Regulamente a fost reținută de organele vamale și confirmată în mod judicios de prima instanță nu prin raportare la conținutul literal al actelor unionale ci prin coroborarea acestora cu prevederile art. 60 din Codul Vamal al Uniunii. Potrivit dispozițiilor art. 60 par. 1 din Codul Vamal al uniunii, mărfurile obținute în întregime într-o singură țară sau teritoriu sunt considerate ca fiind originare din acea țară sau acel teritoriu. Prevederile par. 2 stabilesc, însă, că mărfurile în producerea cărora intervin mai multe țări sau teritorii sunt considerate ca fiind originare din țara sau din teritoriul în care au fost supuse ultimei transformări sau prelucrări substanțiale, justificate economic, efectuate într-o întreprindere echipată în acest scop și din care a rezultat un produs nou sau care reprezintă un stadiu de fabricație important. În acest sens, prima instanță a subliniat faptul că elementul principal care se impune a fi stabilit cu privire la importurile de mărfuri din state din afara Uniunii Europene, este originea nepreferențială a mărfurilor importate, care se determină în mod specific în privința mărfurilor a căror producție implică mai multe țări sau teritorii, reținând, totodată, că interpretarea propusă de reclamantă, privind domeniul de reglementare al celor două acte de reglementare comunitară, care ar cuprinde doar importul de biciclete electrice deja asamblate, ar atrage inaplicabilitatea, de plano, a regulilor privind dobândirea originii nepreferențiale a mărfurilor importate, respectiv a regulii primare și a celei reziduale. Prin urmare, în contextul în care bicicletele pentru care au fost stabilite obligațiile suplimentare prin actele administrativ fiscale contestate în cauza de față nu sunt produse ci doar asamblate în Turcia, utilizându-se seturi de componente importate în Turcia din C., regulamentele (UE) nr. 72/2019 si Reg (UE) nr. 73/2017 privind instituirea unei "taxe compensatorii definitive" respectiv a unei "taxe antidumping definitive" la importul in UE de biciclete electrice originare din Republica Populară Chineză sunt aplicabile în cauză, fiind nefondată astfel critica recurentei reclamante, în sensul în care prima instanță ar fi aplicat la starea de fapt prevederi cu un alt obiect de reglementare. O a doua grupă de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează modul în care prima instanță a făcut aplicarea efectivă a regulilor de determinare a originii bunurilor, din perspectiva prevederilor art. 59 -61 din Codul Vamal al Uniunii și a orientărilor Comisiei pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Codului Vamal al Uniunii. Astfel cum s-a arătat mai sus, starea de fapt reținută de prima instanță atestă faptul că bicicletele pentru care au fost stabilite obligațiile contestate în cauza de față au fost achiziționate de reclamantă din Turcia, de la furnizorii F. și G. iar bunurile, componentele, piesele care sunt utilizate de cele două societăți din Turcia în asamblarea bicicletelor în regim de perfecționare activă, sunt componente de origine chineză, importate din Republica Populară Chineză în Turcia, pe seturi de componente, care ulterior au fost asamblate în Turcia. În contextul în care bicicletele achiziționate de recurenta reclamantă nu au caracteristicile mărfurilor obținute în întregime într-o singură țară sau teritoriu, în accepțiunea art. 60 par. 11 din Codul Vamal al Uniunii, originea acestora se raportează la țara sau teritoriul în care au fost supuse ultimei transformări sau prelucrări substanțiale, justificate economic, efectuate într-o întreprindere echipată în acest scop și din care a rezultat un produs nou sau care reprezintă un stadiu de fabricație important. În ceea ce privește regulile după care se apreciază că transformarea sau prelucrarea poate fi considerată substanțială, prima instanță a avut în vedere Regulamentul delegat (UE) 2015/2446 al Comisiei din 28 iulie 2015 de completare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele detaliate ale anumitor dispoziții ale Codului Vamal al Uniunii, care, la art. 34 prevede că simpla operațiune de asamblare a părților produselor pentru a constitui un produs complet nu este considerată ca reprezentând o transformare sau prelucrare substanțială, justificată economic, care să confere caracterul originar. Astfel cum a subliniat corect instanța fondului, Anexa nr. 22-01 la Regulamentul delegat al Comisiei (UE) 2015/2446 nu include reguli specifice pentru bicicletele electrice clasificate la poziția S.A. 8711, respectiv de tipul celor care au făcut obiectul declarațiilor vamale supuse analizei în prezentul litigiu. În aceste condiții, pentru bunurile care nu fac obiectul Anexei 22-01, atunci când ultima prelucrare sau transformare se consideră a nu fi justificată din punct de vedere economic, originea este dată, astfel cum s-a expus anterior, de țara sau teritoriul din care provine partea cea mai mare de materiale, originea este determinată în baza unui Ghid specific publicat de Comisie, în sprijinul importatorilor europeni dar și al autorităților vamale. Orientările enunțate prevăd utilizarea regulilor de listă, compusă din reguli primare și reguli reziduale, pentru determinarea originii nepreferențiale, iar atunci când regula primară nu este îndeplinită în ultima țară de producție, țara de producție este determinată prin aplicarea regulii reziduale. Cu referire la bicicletele electrice de la poziția tarifară S.A. 8711, instanța fondului a subliniat faptul că că până la data de 01.10.2020 criteriile de origine din regula primară impuneau fie modificarea poziției tarifare pentru toate componentele utilizate la fabricație, fie o regulă de valoare adăugată de 45%. Ulterior acestei date, Comisia a publicat noi orientări pentru determinarea originii nepreferențiale a bicicletelor electrice, iar regula primară impune, începând cu data de 02.10.2020, fie schimbarea poziției tarifare pentru toate componentele utilizate la fabricare, cu câteva excepții, fie o regulă a valorii adăugate de 45%. Prin urmare, având în vedere și art. 34 din Regulamentul delegat pentru produsele care sunt cuprinse în anexa 22-01, și în cazul celorlalte bunuri care nu sunt cuprinse în anexa precitată, nu mai este posibilă dobândirea originii țării în care are loc doar asamblarea bicicletelor electrice. În cauza de față, organele vamale au aplicat, pentru analiza dobândirii originii nepreferențiale a bicicletelor electrice ale fiecărui import în parte, a doua regulă primară cuprinsă în orientările publicate de Comisie pentru determinarea originii nepreferențiale a bicicletelor electrice, respectiv regula ca valoarea dobândită/adăugată în Turcia să depășească 45% din valoarea produsului exportat (franco fabrică). Utilizarea formulei de calcul de la pct. 1.3 din Anexa 22-01 la Regulamentul delegat, regulă care prevede modalitatea de stabilire a valorii adăugate, a condus la determinarea costului componentelor și a ponderii acestora în structura prețului franco-fabrică de export, subsecvent stabilirea originii nepreferențiale a bicicletelor electrice fiind determinată de depășirea sau nu a pragului de 45% de către produsul exportat. Astfel, atunci când valoarea componentelor importate din Republica Populară Chineză a depășit pragul de 55% din valoarea de export, prima instanță a apreciat că este temeinică aprecierea organelor de control, în sensul că originea nepreferențială a produsului este China, în baza regulii reziduale ca valoarea dobândită/adăugată în Turcia să depășească 45% din valoarea produsului exportat (franco fabrică). Or, prin depășirea procentului de 55% prin însumarea costului componentelor importate din China în Turcia, este evident că procentul de 45% din valoarea produsului exportat (franco fabrică) nu putea fi atins. Argumentele judecătorului fondului reflectă o corectă aplicare a normelor de drept unional mai sus citate, astfel că este nefondată critica recurentei reclamante dezvoltate din perspectiva nelegalității operațiunii de determinare a originii bunurilor achiziționate. Cât privește caracterul justificat al operațiunilor desfășurate de operatorii turci, Înalta Curte subliniază faptul că prima instanță a stabilit, pe de o parte, împrejurarea că în Turcia a avut loc exclusiv asamblarea pieselor importate de operatorii turci din C. și, pe de altă parte, că valoarea operațiunilor de asamblare nu depășește procentul de 45% din valoarea bunului rezultat în urma asamblării, procent ce constituie un reper pentru stabilirea originii mărfurilor introduse în spațiul unional. În același context, afirmația recurentei reclamante potrivit căreia criteriul prelucrării suficiente nu putea fi cunoscut de autoritățile vamale decât în măsura cunoașterii, în detaliu, a procesului de producție nu este relevantă, din moment ce încadrarea la Codul NC ex 87l l 60 presupune exclusiv compararea datelor financiare și a costurilor, pentru a se determina îndeplinirea pragului de 45% valoare adăugată. Cu privire la teza recurentei reclamante, potrivit căreia în mod nelegal a reținut prima instanță faptul că bicileta E. este o bicicletă cu pedalare asistată, Înalta Curte constată că recurenta susține nelegalitatea hotărârii instanței de fond sub acest aspect atât din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și prin raportare la art. 488 alin. (1) pc.t8 C. proc. civ. Reamintind faptul că incidența dispozițiilor art. 5 C. proc. civ. a fost verificată de instanța de recurs în considerentele anterioare(a se vedea filele x din prezenta decizie), Înalta Curte observă că recurenta reclamantă susține că prin operațiunea de încadrare tarifară a bicicletei ca fiind o bicicletă cu pedalare asistată au fost încălcate prevederile art. 100 din Legea nr. 86/2006. Dacă recurenta reclamantă nu a arătat, care este ipoteza încălcării sau aplicării greșite a art. 100 din Legea nr. 86/2006, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde o motivare amplă și elcoventă sub aspectul încadrării bicicletei ca fiind o bicicletă cu pedalare asistată. Astfel, judecătorul fondului a reținut, sub un prim aspect, că potrivit declarațiilor de import întocmite de reclamantă, în decursul anilor 2020 - ianuarie 2023, le-a încadrat la codul NC 8711 60 10 00, și le-a descris ca fiind biciclete electrice cu pedalare asistată și motor electric de 250W. Declarații de export au fost întocmite și de societățile din Turcia care au exportat bicicletele menționate, iar încadrarea tarifară a acestora a fost ca biciclete electrice cu pedalare asistată. Totodată, potrivit manualului de utilizare al modelului, depus la dosar de pârâte, precum și extrasului din manualul de utilizare avut în vedere la întocmirea lucrării de expertiză tehnică auto, rezultă că bicicleta electrică are trei tipuri de funcții, respectiv modul de funcționare electric, modul de funcționare cu pedale și modul de funcționare atât electric cât și cu pedale. În același timp, instanța fondului a avut în vedere și extrasele depuse de pârâte aferente manualelor de utilizare a bicicletelor, care atestă că acest model de biciclete permite condusul "full electric", cel clasic și, cumulativ, condusul asistat al bicicletei având acest model. Or, toate aceste elemente coroborate au format convingerea instanței că și în cazul modelului de bicicletă electrică E., acesta permite trei modalități de condus, dintre care condusul cu pedale, asistat de motorul electric reprezintă una dintre aceste modalități. În aceste condiții, proba cu expertiza tehnică auto efectuată în cauză, care a avut ca obiect analizarea unei singure biciclete, și ale cărei concluzii sunt contrazise de manualul tehnic de utilizare a acestui model de bicicletă și de ansamblul probațiunii cu înscrisuri administrate în cauză, a fost înlăturată de către instanță, apreciindu-se lipsa relevanței probatorii a acesteia. În ceea ce privește declarația producătorului, depusă la dosar de reclamantă, și întocmită de societatea turcă F., prin care aceasta susține că bicicleta electrică este cu pedalare neasistată, instanța fondului a acordat relevanță probatorie aspectelor consemnate în declarațiile vamale de export, în care autoritățile turce - administrația vamală, în baza documentației puse la dispoziție de producător, au încadrat acest model de bicicletă ca fiind cu pedalare asistată. Raportat la aceste considerente, critica recurentei reclamante, potrivit căreia prima instanță a reținut în mod nelegal că bicicleta electrică E. este o bicicletă care are și funcția de pedalare asistată, este nefondată. În fine, o ultimă critică a recurentei reclamante din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează tratamentul obligațiilor fiscale accesorii, care, în opinia recurentei, au fost stabilite nelegal. În concret, a susținut recurenta reclamanta că în cauză sunt aplicabile exclusiv normele legii speciale, respectiv ale Codului Vamal al Uniunii, care impun plata doar a dobânzii pentru arierate în materie de datorii accesorii vamale, fără a se aplica prevederile Codului de Procedură Fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, care impun plata dobânzilor de întârziere, a penalităților de întârziere și a penalităților de nedeclarare. Astfel cum s-a arătat mai sus, cu prilejul examinării criticilor formulate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța fondului a înlăturat motivat apărarea reclamantei, potrivit căreia nu ar fi posibil un cumul al accesoriilor stabilite de actul normativ unional cu cele prevăzute de Codul de procedură fiscală. Suplimentar celor menționate de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că prin hotărârea pronunțată în cauza C-506/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că articolul 114 din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici administrative naționale în temeiul căreia poate fi impusă o penalitate de întârziere prevăzută de legislația națională, suplimentar dobânzilor de întârziere prevăzute la acest articol. Prin urmare, chestiunea posibilității cumulului obligațiilor accesorii prevăzute de cele două acte normative, din care unul unional a fost dezlegată de instanța unională, în același sens cu cel reținut de instanța fondului, menționându-se, de altfel, în cuprinsul hotărârii pronunțate de CJUE că prin înseși dispozițiile art. 41 din Codul Vamal al Uniunii se recunoaște statelor membre sancțiuni pecuniare în caz de încălcare a legislației vamale, sancțiuni ce trebuie să fie efective, proporționate și cu efect de descurajare. În consecință, aserțiunea recurentei reclamante, potrivit căreia singurul tip de obligații accesorii ce pot fi stabilite în cazul nerespectării dreptului vamal sunt cele prevăzute de art. 114 din Codul vamal al Uniunii, apare ca lipsită de temei, chestiunea litigioasă a legalității coexistenței obligațiilor prevăzute de actul unional cu cele consacrate prin legislația internă fiind lămurită prin hotărârea pronunțată în cauza C-506/23. Cu referire la greșita aplicare a prevederilor art. 119 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii, critică grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin argumentele sale recurenta reclamantă nu tinde să demonstreze nelegalitatea sentinței atacate ci netemeinicia acesteia, întrucât chestiunea bunei credințe este intrinsec legată de starea de fapt și presupune, în mod evident, exercitarea dreptului de apreciere al judecătorului fondului asupra probatoriului administrat în cauză. Prin urmare, susținerile recurentei reclamante, în sensul că nu există nicio dovadă că societatea, în mod rezonabil, ar fi putut detecta caracterul nereal al originii mărfurilor achiziționate din Turcia și, totodată, că ansamblul dovezilor atestă faptul că societatea a acționat cu bună credință în cadrul importurilor, sunt circumscrise stării de fapt fiscale, astfel că verificarea justeței acestora nu presupune un examen de legalitate al hotărârii primei instanțe ci unul care vizează temeinicia hotărârii judecătorești, incompatibil de elucidat în recurs. Față de toate aceste considerente Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei reclamante la adresa legalității sentinței pronunțate de instanța fondului, astfel că recursul declarat va fi respins în consecință.