ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1926/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 22 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Municipiul București, prin Primarul General, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la restituirea către A. a sumei de 517.588,29 RON, reprezentând valoarea actualizată a părții prețului plătit de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de Biroul Notarului Public B. ("Contractul de Vânzare"), corespunzătoare părții din contractul de vânzare a cărui nulitate absolută a fost constatată, cu titlu definitiv, prin decizia civilă nr. 2184/21.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021. De asemenea, a solicitat obligarea părții căzute în pretenții la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, precum și pe toate celelalte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, tribunalul a disjuns capetele de cerere având ca obiect plată nedatorată și îmbogățire fără justă cauză, care se judecă doar în contradictoriu cu Municipiul București, și a dispus formarea unui dosar distinct.

Prin încheierea din 18 iulie 2023, tribunalul a calificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 437 din 16 aprilie 2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 736.737 RON, reprezentând valoarea actualizată a părții prețului plătit.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 145A din 26 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 437 din 16 aprilie 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 145A din 26 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 29 aprilie 2025, sub nr. x/2022*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale, în raport de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., având în vedere că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc competența Ministerului Finanțelor cu privire la restituirea prețului actualizat al imobilelor; societatea reclamantă, cumpărător al imobilului, considerând că a fost evinsă, se putea îndrepta exclusiv împotriva vânzătorului imobilului, și anume Municipiul București.

Dispozițiile art. 1337 C. civ. nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu, întrucât în discuție este situația unei tulburării de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, prin Primarul General, față de pretențiile intimatei-reclamante, neexistând culpa recurentului.

Mai mult, instanța nu a avut în vedere faptul că reclamanta a achiziționat imobilul-spațiu comercial cu o suprafața utilă totală de 1.142 mp. situat în București, str. x et. 1, de la Primăria Municipiului București, în temeiul prevederilor H.G. nr. 389/1996, în acest caz situația cumpărătorilor fiind diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, adică la valoarea de piață.

Recurentul consideră că suma la care a fost obligat este exagerată și nu este legal ca intimata-reclamantă să încaseze o astfel de diferență față de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare, valoare care depășește cu mult valoarea de piață a imobilului în litigiu.

În ceea ce privește obligarea recurentului la plata sumei de 736.737 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului plătit, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, a arătat că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă doar la o anumită categorie de contracte de vânzare-cumpărare, pentru a căror desființare se poate formula o astfel de acțiune.

Or, pentru a fi eludate prevederile Legii nr. 112/1995, este necesar ca respectivul contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat în temeiul dispozițiilor acestei legi, în temeiul căreia nu se puteau încheia contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect spații comerciale. De altfel, din capitolul II "Norme legale aplicabile" al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, și S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător, rezultă că acest contract a fost încheiat în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 389/1996 privind vânzarea către actualii deținători a unor spații comerciale construite din fondurile statului și aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome de interes local, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Prin urmare, legislația aplicabilă vânzării spațiilor comerciale era distinctă de aceea în baza căreia se vindeau spațiile cu destinația de locuință. Pe cale de consecința, dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cumpărătorilor spațiilor comerciale, nefiind incidente în prezenta cauză, neavând relevanță dacă imobilul a fost sau nu preluat prin naționalizare de stat.

A precizat că aceste texte de lege nu au făcut parte din textul inițial al Legii nr. 10/2001, fiind introduse ulterior, prin Legea nr. 1/2009, în vederea reglementării unor situații juridice apărute între timp, reglementare distinctă de restul Legii nr. 10/2001, nefiind aplicabilă tuturor imobilelor preluate de stat prin naționalizare și introducând competențe speciale ale Ministerului Finanțelor, strict cu privire la imobilele care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, desființate ulterior prin hotărâri judecătorești.

Este eronată generalizarea acestei situații distincte, astfel cum a făcut-o instanța de apel, dar și trimiterea la decizia civilă nr. 2184/21.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre ce ar avea autoritate de lucru judecat în speță, deoarece prin această decizie nu a fost soluționată o cerere de despăgubire formulată în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nici nu se raportează în vreun fel la acest temei de drept.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 12 iunie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că Ministerul Finanțelor a reluat în parte susținerile pe care le-a formulat prin întâmpinarea depusă în cursul judecății în primă instanță și prin cererea de apel, fără a dezvolta niciun raționament critic, nici măcar la nivel formal, cu privire la fundamentul soluției pronunțate de instanța de apel din perspectiva motivelor de casare strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pretinsele critici formulate împotriva deciziei atacate, în susținerea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, fiind neîntemeiate și contrare jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel în materie.

A precizat că dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile inclusiv contractelor de vânzare încheiate în temeiul H.G. nr. 389/1996, cu chiriașii-societăți care au cumpărat imobile cu destinație de spații comerciale, ce au fost preluate în mod abuziv în proprietatea statului, prin efectul Decretului nr. 92/1950, precum este contractul de vânzare încheiat între Municipiul București și A., conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

A menționat că instanța supremă a statuat expres și în repetate rânduri că prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cazul tuturor contractelor de vânzare care au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sau a altor acte normative similare, iar în aplicarea principiilor de interpretare stabilite prin jurisprudența instanței supreme, curțile de apel au stabilit aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și în cazul contractelor de vânzare încheiate în baza H.G. nr. 389/1996, cum este cel din prezenta cauză.

Or, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, față de cererea de chemare în judecată a A. întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, este stabilită ex lege, concluzie statuată și prin considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/19.01.2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Contrar susținerilor Ministerului Finanțelor, împrejurarea că dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu au inclus expres în domeniul lor de aplicare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al contractelor de vânzare având ca obiect astfel de imobile, nu înseamnă exceptarea lor de la incidența acestora. Acceptarea unei asemenea interpretări implică admiterea încălcării de către Statul Român a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și ale art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și ale art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție, referitoare la protecția dreptului la un proces echitabil, la interdicția discriminării și la protecția dreptului de proprietate.

Făcând trimitere la jurisprudența instanței supreme care a confirmat aplicabilitatea soluției legislative prevăzute de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 în cazul contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 85/1992, intimata-reclamantă a susținut că scopul răspunderii speciale a Statului Român reglementată prin aceste texte de lege are în vedere protecția juridică a tuturor chiriașilor persoane fizice sau juridice care au cumpărat imobile ce au fost preluate abuziv de Statul Român și care, ulterior, au pierdut respectivele imobile, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, inclusiv a chiriașilor-societăți, care au cumpărat imobile cu destinație de spații comerciale, în baza H.G. nr. 389/1996, precum este cazul A..

Cu privire la caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată, în raport de aceste texte de lege reținute prin decizia recurată, intimata-reclamantă a arătat că a cumpărat imobilul, în calitate de fost chiriaș, prin încheierea contractului de vânzare, în baza H.G. nr. 389/1996, care conține o reglementare similară celei incluse în Legea nr. 112/1995, imobil pe care l-a pierdut ca urmare a pronunțării deciziei instanței supreme prin care a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare cu privire la partea revendicată din imobil de către doamna C. (succedată de domnul D.), care și-a dovedit calitatea de fost proprietar, ce a fost deposedat în mod abuziv de Statul Român de imobil, cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

A precizat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă față de cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, reiterând faptul că legiuitorul a instituit ex lege o răspundere specială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de chiriașii-cumpărători ai imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 ale căror titluri de proprietate au fost desființate, prin hotărâri judecătorești definitive, aceasta fiind și situația din speță, făcând trimitere la decizia nr. 1/19.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii și la alte decizii ale aceleiași instanțe (decizia nr. 2432/30.10.2015, nr. 1336/20.05.2015, 5257/14.11.2013).

Astfel, soluția pronunțată de Tribunalul București și menținută de Curtea de Apel București, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, este legală și temeinică.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea i-a fost comunicată la 24 iunie 2025, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 22 noiembrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 20 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând, cu prioritate, excepției nulității recursului, invocată din oficiu, în condițiile prevăzute de art. 248 alin. (1), coroborat cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Totodată, cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Verificând, în aceste repere cererea de recurs formulată de pârât, Înalta Curte constată că, deși în mod formal, aceasta a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din cuprinsul său nu rezultă nicio critică concretă de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul pârât limitându-se la a relua susținerile formulate și în fața instanței devolutive cu privire la modalitatea în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive și la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc competența Ministerului Finanțelor cu privire la restituirea prețului actualizat al imobilelor, fără a se raporta în niciun fel la cele deja statuate de instanța de apel cu privire la aceste aspecte și fără a indica, în concret, eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța anterioară în legătură cu interpretarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale.

Astfel, în evaluarea criticii relative la soluția dată lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în acord cu prima instanță, curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, deși fac trimitere în mod expres la Legea nr. 112/1995, se aplică și imobilului în discuție, pe care statul l-a preluat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, și pe care, ulterior, l-a înstrăinat către reclamantă, imobilul în litigiu, prin natura lui, intrând sub incidența Legii nr. 10/2001.

Totodată, a constatat că prima instanță a reținut legitimarea procesuală pasivă în cauză a pârâtului-apelant Ministerul Finanțelor Publice, printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, în baza cărora obligația de a restitui prețul solicitat prin cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului actualizat revine Ministerului Finanțelor, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare.

Fară a combate în niciun fel raționamentul instanței de apel, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reluând întocmai, în susținerea acestuia, aspectele susținute în fața instanței anterioare, deși acestea fuseseră analizate în considerentele deciziei atacate, potrivit celor mai sus arătate.

Motivul de casare reglemantat de punctul 8 al art. 488 vizează situația în care instanța aplică un text de lege străin situației de fapt, extinde normele legale peste ipotezele la care acestea se aplică ori restrânge în mod nejustificat aplicarea acestora, interpretează greșit o normă de drept corespunzătoare situației de fapt sau încalcă textul legal incident, ceea ce înseamnă că, pentru invocarea lui, ar fi fost necesar ca recurentul-pârât Ministrul Finanțelor Publice să indice una dintre aceste ipoteze și să demonstreze incidența ei, în sensul formulării unor critici concrete relative la considerentele instanței de apel ce fundamentează concluzia legitimării procesuale pasive a pârâtului într-un astfel de litigiu.

Or, în cauză, recurentul nu s-a conformat acestor rigori de motivare a recursului și, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, a nesocotit, practic, existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului, reiterând doar susțineri făcute în fața instanței de prim control judiciar .

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. Cum argumentele critice legate de modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice au făcut obiectul controlului instanței de apel, fiind analizate prin prisma aplicabilității dispozițiilor art. 50

1

și ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurentul nu mai poate beneficia de o reevaluare a acelorași susțineri prin promovarea prezentului recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, instanța nu rejudecă pricina, ci doar verifică dacă instanța de apel a aplicat corect legea, cu condiția ca recurentul să indice întocmai aspectele de nelegalitate pe care decizia atacată le cuprinde.

Așadar, nu orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată poate constitui motiv de recurs, instanța de control judiciar fiind ținută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile menționate, astfel de critici nefiind identificate în cererea de recurs dedusă judecății.

Nici susținerea referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1337 C. civ. nu relevă vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul necombătând în niciun fel aserțiunile instanței de apel în sensul că normele speciale derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.), potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, astfel că situația dedusă judecății în litigiu și cadrul procesual în care acesta se derulează nu puteau fi evaluate prin prisma regulilor dreptului comun (art. 1334 si urm. C. civ.) relative la răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului Municipiul București.

Din contră, reiterând susținerile formulate în fața instanțelor anterioare cu privier la incidența dispozițiilor art. 1337 C. civ., recurentul-pârât readuce în discuție condițiile răspunderii contractuale, precum și persoana căreia îi revine obligația de a răspunde pentru evicțiune, prin reconsiderarea circumstanțelor achiziționării imobilului-spațiu comercial și a cuantumului disproporționat al sumei la care a fost obligat în raport cu cea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, solicitând instanței de recurs să reaprecieze starea de fapt reținută cu putere de lucru judecat în apel și, prin reevaluarea probelor, să ajungă la concluzia inexistenței culpei recurentului în legătură cu pretențiile reclamantei.

Dincolo de faptul că aceste susțineri nu se raportează în concret la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că, prin intermediul lor, recurentul încearcă să readucă în discuție chestiuni de fapt a căror analiză execedează, însă, cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al unei hotărâri în recurs.

Trimiterea la dispozițiile art. 1337 C. civ., fără a fi însoțită de o minimă argumentație în drept care să demonstreze eventuala greșeala săvârșită de instanța de apel în refuzul de a evalua răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului Municipiul București, nu justifică prin ea însăși concluzia nelegalității deciziei atacate și nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, stabilirea inexistenței culpei recurentului de natură a atrage răspunderea acestuia în ceea ce privește restituirea către cumpărători a prețului ce a fost achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza H.G. nr. 389/1996, contract ce a fost, ulterior, anulat printr-o hotărâre judecătoresacă definitivă, reprezintă o chestiune de fapt, a cărei stabilire și evaluare constituie atribute exclusive ale instanțelor de fond, astfel că nici aceasta nu mai poate face obiectul unei reevaluări în recurs.

Pe aceeași linie se înscriu și susținerile prin care recurentul-pârât încearcă să repună în discuție chestiuni de fond legate de obligarea sa la plata sumelor solicitate de reclamantă, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât și acestea reprezintă o reiterare a criticilor deduse judecății apelului prin care partea a făcut trimitere tot la condițiile răspunderii contractuale și la persoana căreia îi revine obligația de a răspunde pentru evicțiune, critici respinse de instanța de apel cu aceleași argumente ce a justificat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, potrivit dispoziției speciale în vigoare.

Astfel, reținând că, în cauză, s-a solicitat restituirea către reclamantă a sumei de 517.588,29 RON, reprezentând valoarea actualizată a părții prețului plătit de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de Biroul Notarului Public B., corespunzătoare părții din contractul de vânzare a cărei nulitate absolută a fost constatată, cu titlu definitiv, prin decizia civilă nr. 2184/21.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, curtea de apel a validat raținamentul primei instanțe în legătură cu puterea de lucru judecat a aspectelor reținute prin această hotărâre în sensul că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, chiar dacă imobilul a fost înstrăinat în temeiul H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale.

Or, fără să combată în vreun fel aceste argumente, recurentul-pârât reia susținerile exprimate în cadrul motivelor de apel, ignorând și de această dată existența judecății anterioare și considerentele deciziei atacate, cererea de recurs astfel formulată neputând fi analizată nici sub acest aspect.

Această manieră de motivare a recursului nu se circumscrie rigorilor impuse de legiuitor, câtă vreme recurentul-petent nu a indicat în concret greșelile de judecată ce pot fi imputate curții de apel în fundamentarea soluției adoptate, ci s-a prevalat de chestiuni străine considerentelor ce o susțin, respectiv de aceleași susțineri formulate în fazele procesuale anterioare, care și-au găsit, deja, o rezolvare jurisdicțională ce nu a fost combătută în niciun fel, așa încât, neîncadrându-se în limitele stabilite de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ce reglementează sfera motivelor de nelegalitate a unei hotărârii judecătorești, criticile formulate nu pot fi analizate, sancțiunea care intervine, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., fiinde cea a nulității recursului,

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 145A din 26 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 145A din 26 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.