ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1917/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2022, la 25 noiembrie 2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.948,02 RON (4.158 RON fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.12.2019-30.11.2022; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe modificată, completată și republicată, Decizia ORDA nr. 120/2016, Decizia ORDA nr. 2019 și Decizia ORDA 6/2022, ca norme de aplicare.

Prin sentința civilă nr. 134 din 07 februarie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Dolj.

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 516 din 13 septembrie 2023, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

I.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în apel:

Prin decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 516 din 13 septembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă.

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 2426 din 05 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursului; a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 5 din 17 ianuarie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 69 din 05 martie 2025, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 516 din 13 septembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, după casarea deciziei civile nr. 5 din 17 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 2426 din 05 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; a schimbat sentința în sensul că a admis în partea acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata sumei de 4.158 RON reprezentând triplul renumerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora și prestațiile artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.12.2019 - 30.11.2022, către reclamantă; a respins capătul doi de cerere; a obligat pârâta la plata sumei de 3100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 69 din 05 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 05 mai 2025, sub nr. x/2022*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.. în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) teza a II-a raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâta datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, să se dispună respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 69 din 05 martie 2025, pronunțate de Tribunalul Dolj, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a acestei sentinței și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., făcând trimitere la art. 254 alin. (1) și art. 255 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, printr-o motivare sumară și arbitrară, considerând-o neutilă soluționării cauzei, a respins, în ședința de judecată din 05 martie 2025, proba cu înscrisuri în cadrul căreia solicitase depunerea unei liste de inventar prin care să facă dovada inexistenței în patrimoniul societății a echipamentelor de difuzare a operelor de natura celor deținute de apelanta-reclamantă.

Totodată, a susținut că instanța de apel a ignorat cererea subsidiară prin care a solicitat efectuarea unei adrese către apelanta-reclamantă, în vederea depunerii la dosarul cauzei a tuturor înscrisurilor aferente contractului individual de muncă al domnului C., probă ce ar fi permis verificarea împrejurării dacă persoana respectivă avea, într-adevăr, calitatea de inspector A. la data efectuării pretinsei verificări și dacă avea competența de a întocmi referatul invocat de reclamantă.

Or, respingerea unor probe esențiale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cum în mod constant s-a statuat în jurisprudența instanței supreme, și a influențat în mod direct soluția pronunțată în cauză, întrucât instanța de apel și-a fundamentat hotărârea exclusiv pe probele administrate de reclamantă, fără a permite recurentei să-și dovedească apărările.

Recurenta-pârâtă a arătat că, deși reclamanta A. a susținut că societatea comunică public opere protejate de dreptul de autor, singura dovadă prezentată a fost un referat întocmit de propriul angajat, a cărui veridicitate a fost contestată, context în care instanța de apel avea obligația să admită probele solicitate de recurentă pentru a verifica realitatea susținerilor părții adverse.

Prin respingerea acestor probe, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în materie de probe și a creat un dezechilibru procedural în favoarea reclamantei, invocând, pe de o parte, art. 249 C. proc. civ. și încălcarea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin aceea că instanța nu și-a îndeplinit obligația de a stabili adevărul în cauză, precum și, pe de altă parte, încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, garantate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 din Constituția României, care includ dreptul de a propune și administra probe în susținerea apărărilor, precum și analizarea efectivă a tuturor mijloacelor de probă și a tuturor argumentelor părților.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit forța probantă a referatului întocmit de salariatul A., considerând că acesta face dovada comunicării publice până la proba contrară, în condițiile în care referatul în discuție nu are forța unui act întocmit de o autoritate publică și nu poate fi asimilat unui proces-verbal de constatare care face dovada până la înscrierea în fals, ci reprezintă doar un înscris emanând unilateral de la partea adversă, nerecunoscut de societatea pârâtă și care nu beneficiază de prezumția de veridicitate. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la conținutul art. 341 și art. 309 C. proc. civ.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4.2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, acordând valoare probantă absolută unui înscris care nu îndeplinește condițiile unui proces-verbal de constatare în sensul legii, arătând, totodată, că, în decizia de casare, instanța supremă nu a stabilit că referatul face dovada comunicării publice până la proba contrară, ci doar că anumite cerințe formale (precum datarea planșelor foto sau consemnarea datelor de identificare ale angajatului) nu sunt prevăzute în dispozițiile enunțate ca elemente de validitate ale acestui act.

A. este o asociație privată, iar inspectorii săi nu au calitatea de agenți constatatori în sensul legii și nu exercită atribuții de putere publică. Prin urmare, constatările lor nu pot fi asimilate celor ce emană de la autoritățile publice și nu beneficiază de prezumția de veridicitate.

Instanța de apel a ignorat faptul că actele întocmite de inspectorul A. nu îi sunt opozabile și că nu le recunoaște veridicitatea, în raport de art. 278 C. proc. civ., actul în discuție fiind, de altfel, contestat.

A mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reținând că societatea recurentă avea obligația de a plăti triplul remunerației legale, fără a analiza în prealabil dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția, bazându-se exclusiv pe un referat întocmit de un salariat al reclamantei, fără a cerceta dacă acesta reflectă realitatea și dacă societatea recurentă a comunicat efectiv opere protejate de dreptul de autor.

În realitate, societatea recurentă nu a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și nu a utilizat prestații artistice din domeniul audiovizual în spațiul administrat, astfel că nu avea obligația de a obține autorizație sau licență neexclusivă de la A. și nici de a plăti triplul remunerației legale.

Prin respingerea probei cu lista de inventar, care ar fi dovedit inexistența echipamentelor tehnice necesare pentru comunicarea publică, instanța de apel a făcut imposibilă stabilirea adevărului în cauză și a pronunțat o hotărâre netemeinică, bazată exclusiv pe susținerile reclamantei.

A precizat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prin ignorarea unei circumstanțe esențiale care afectează însăși existența faptei ilicite invocate de reclamantă, și anume suspendarea activității societății pe durata stării de urgență și a restricțiilor impuse în contextul pandemic, prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020, prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, precum și, ulterior, perioada de alertă, instituită prin Ordonanța Militară nr. 1/17.03.2020 și Ordonanța Militară nr. 2/21.03.2020, aspecte care influențează direct perioada pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri (01.12.2019 - 30.11.2022) din moment ce societatea recurentă și-a suspendat activitatea în perioada 17.03.2020-01.06.2020.

Ulterior, în baza hotărârilor de guvern privind starea de alertă, au fost impuse restricții severe care au afectat funcționarea unității recurente, inclusiv limitarea programului de funcționare și a capacității de primire a clienților, ceea ce a condus la perioade întrerupte de suspendare a activității până la finalul anului 2021.

Astfel, recurenta s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a comunica public fonograme sau reproduceri ale acestora, precum și prestații artistice din domeniul audiovizual. Starea de urgență decretată la nivel național, precum și măsurile restrictive impuse de autorități, constituie cazuri de forță majoră, așa cum au fost acestea definite de jurisprudența constantă și de dispozițiile art. 1.351 alin. (2) C. civ.

Or, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, stabilind obligația de plată a triplului remunerației pentru întreaga perioadă invocată de reclamantă (01.12.2019 - 30.11.2022), fără a analiza și a lua în considerare perioadele în care societatea pârâtă nu a funcționat ca urmare a restricțiilor impuse de autoritățile statului în contextul pandemiei COVID-19.

Potrivit principiilor generale de drept, nimeni nu poate fi ținut să execute o obligație devenită imposibilă din cauza unui eveniment de forță majoră. Prin urmare, societatea recurentă nu putea avea obligația de a obține autorizație sau licență neexclusivă pentru perioade în care activitatea sa era suspendată prin efectul legii, și cu atât mai puțin nu poate fi obligată la plata de despăgubiri pentru aceste perioade.

De altfel, instanța de apel nu a luat în considerare documentele oficiale care atestă suspendarea activității societății recurente în perioada stării de urgență și a restricțiilor ulterioare, precum declarațiile depuse la autoritățile fiscale, situațiile financiare și alte înscrisuri relevante. De asemenea, instanța nu a solicitat informații de la autoritățile competente (DSP, ANPC, Primăria Municipiului Craiova) care ar fi putut confirma faptul că societatea nu a funcționat în perioadele menționate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 16 iunie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că argumentele recurentei, prin care a invocat prevederile pct. 5 și 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul încălcării normelor de drept procesual și a celor de drept material de către instanța de apel, sunt neîntemeiate, întrucât vizează critici legate de raționamentul acesteia în formarea convingerii sale și nu nelegalitatea aplicării dispozițiilor legale la situația de fapt dedusă judecății.

Nimic nu a împiedicat-o pe recurentă să depună la dosarul cauzei probele care ar fi condus la constatarea netemeiniciei pretențiilor A., respectiv să anexeze apelului formulat nota de inventar despre care a făcut vorbire, fără a fi necesare demersuri suplimentare în acest sens.

Nici în privința administrării probei cu înscrisuri constând în efectuarea unei adrese din care să rezulte calitatea de angajat a domnului C. recurenta nu a avut o cerere expresă, cu toate că prin recurs a criticat lipsa rolului activ al instanței de judecată, aspect ce rezultă din încheierea de ședință de la termenul de judecată la care s-a discutat acest aspect.

Necesitarea administrării probei cu nota de inventar a fost deja analizată, iar concluzia a fost în sensul că aceasta nu este relevantă. Raționamentul instanței de apel este corect, întrucât din forografiile depuse la dosarul cauzei se observau mijloacele tehnice instalate, fiind suficient un astfel de probatoriu și din perspectiva intimatei-reclamante.

Raportându-se la conținutul art. 264 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a considerat că instanța de apel nu era obligată să administreze probe a căror necesitate nu s-a demonstrat. De altfel, la dosarul cauzei se regăsea fotocopia contractului de muncă al delegatului A. care a întocmit referatul contestat, iar dispozițiile art. 4.1 și 4.2. din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 prevăd dreptul organismelor de gestiune colectivă de a utiliza pentru dovedirea actelor de comunicare publică referatele întocmite de către delegații acestora.

Nici legea și nici Metodologia nu prevăd un format standard al proceselor-vebale care trebuie întocmite de către delegații A.. Modalitatea în care pârâta a înțeles să își formuleze apărările nu poate fi imputată instanței de judecată, fiind o chestiune legată de strategia aleasă în conducerea procesului civil.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, a arătat că, potrivit principiului legea specială derogă de la cea generală, este legal să se aplice cu întâietate dispozițiile metodologiei incidente pe sursa comunicare publică în scop ambiental, respectiv prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA 120/2016, după cum rezultă și din art. 122 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, făcând referire și la opozabilitatea metodologiilor publicate, potrivit art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

II.2.1. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea i-a fost comunicată, la 30 iunie 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 25 noiembrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 25 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare pe fondul recursului.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul motivării sumare și arbitrare a măsurii de respingere a cererii sale în probațiune de către instanța de apel, invocând încălcarea principiilor disponibilității în materie de probe și a rolului activ al instanței, a dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil, în considerarea dispozițiilor art. 22, art. 249, art. 254 alin. (1) și art. 255 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă sub imperiul acestui motiv de recurs se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurenta-pârâtă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate de legiuitor.

Înalta Curte constată că nu a fost încălcată de către instanța de apel norma de procedură prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, scop în care, judecătorul poate, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., instanța are obligația de a analiza atât admisibilitatea probei, cât și aptitudinea acesteia de a duce la soluționarea procesului, respectiv dacă proba are legătură cu obiectul procesului și dacă poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei.

Or, în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ.. Plenitudinea de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, oportunitatea administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, revine în mod exclusiv instanței de apel.

Deși în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot administra probe înaintea instanței de apel, totuși aceasta, în absența furnizării unor motive temeinice, poate să respingă cererea de administrare a unor probe, dacă o găsește inutilă față de împrejurarea că acestea nu sunt de natură a contribui la soluționarea pricinii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în partea introductivă a deciziei recurate, prealabil acordării cuvântului pe fondul apelului, s-a reținut solicitarea apărătorului intimatei-pârâte cu privire la încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv depunerea unei liste de inventar prin care să se facă dovada inexistenței în patrimoniul societății pârâte a echipamentelor de difuzare a operelor de natura celor deținute de apelanta-reclamantă, dar și efectuarea unei adrese către apelanta-reclamantă în vederea depunerii la dosarul cauzei a tuturor înscrisurilor aferente contractului individual de muncă a domnului C., concretizată în cadrul unei cereri subsidiare.

Instanța de prim control judiciar a reținut, în cadrul cercetării judecătorești, prin prisma aspectelor ce s-au dorit a fi dovedite de către intimata-pârâtă, că proba în discuție nu este utilă soluționării cauzei, respingând-o, astfel, cu o motivare adecvată.

Câtă vreme soluția de respingere a probei a fost subsumată unor considerente ce țin de utilitatea acesteia, analizată în ansamblul probator, ținând cont de circumstanțele particulare ale speței, nu se poate susține că demersul analitic al instanței de apel ar releva vreo neregularitate procedurală sub aspectul evocat, aptă a confirma vătămarea legitimă susținută de parte și a conduce, astfel, la cenzurarea hotărârii instanței de apel din această perspectivă.

Dimpotrivă, acesta reflectă conduita corectă din punct de vedere procedural a instanței anterioare, conduită ce se circumscrie, totodată, dezlegărilor și îndrumărilor cu caracter obligatoriu date prin decizia de casare, concretizată în aceea că instanța de apel a pus în dezbatere proba solicitată de apărătorul intimatei-pârâte și a deliberat asupra admisibilității și aptitudinii acesteia de a duce la soluționarea cauzei, în funcție de pertinența și concludența sa, oprindu-se la soluția de respingere a probei, justificată prin considerentele clar expuse în susținerea ei.

Nu se poate reține, în atare circumstanțe, încălcarea principiul disponibilității în materie de probe, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, în condițiile în care aprecierea probei este lăsată la latitudinea instanței de apel, iar măsura dispusă asupra acesteia a fost argumentată într-o manieră logică și pertinentă, neexistând elemente de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil din perspectiva probatoriul administrat în cauză.

Este corectă afirmația recurentei în sensul că art. 22 C. proc. civ. impune judecătorului să exercite un rol activ în aflarea adevărului și determinarea exactă a raporturilor dintre părți, însă, în materie probatorie trebuie îndeplinită cerința pertinenței, concludenței și utilității probelor pentru soluționarea cauzei. De aceea, chiar dacă părțile solicită probe, instanța este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludența și pertinența acestora în soluționarea cauzei.

Prin urmare, faptul că instanța de apel a respins probele solicitate de pârâtă în calea devolutivă de atac nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., câtă vreme instanța a apreciat probele nu sunt utile cauzei și le-a înlăturat motivat, aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului neputând fi cenzurată pe calea recursului. Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate și vor fi înlăturate ca atare susținerile recurentei în sensul că instanța a respins probele în mod arbitrar, fără a ține cont de faptul că acestea erau indispensabile exercițiului efectiv al dreptului pârâtei la o judecată echitabilă.

Înalta Curte constată că, în realitate, prin modalitatea de expunere a criticilor, recurenta-pârâtă încearcă să pună în discuție însăși temeinicia soluției date cererii de probatorii, or această chestiune nu relevă un aspect de nelegalitate a hotărârii recurate, câtă vreme se solicită reaprecierea cu privire la caracterul util al probei în contextul verificării realității afirmaților reclamantei.

Recurenta își exprimă, practic, nemulțumirea în legătură cu modul în care instanța de apel a apreciat asupra relevanței probei solicitate și a stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate de partea adversă, cu precădere în legătură cu modul în care a fost evaluat referatul întocmit de inspectorul A..

Rezultă cu evidență din motivele de recurs că, fără a releva, în concret, niciun aspect de nelegalitate susceptibil de a fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta opune, doar, aprecierilor instanței de apel propriile susțineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele și concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidența cazurilor de recurs reglementate de textul legal menționat, care presupun existența unor încălcări ale regulilor de procedură ori ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, aprecierea probelor fiind operațiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile și observațiile părților să fie cu adevărat reținute, adică analizate corespunzător de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă că instanța are obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de a le aprecia relevanța, potrivit principiului mai sus menționat. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile pârâtei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunțite a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reține nici o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate.

În aceste circumstanțe, având în vedere că susținerile recurentei nu relevă existența unor aspecte de nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva încălcării normelor de procedură invocate, acestea vor fi înlăturate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportându-se la conținutul dispozițiilor art. 341 și art. 309 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 4.2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în sensul că instanța de apel a acordat valoare probantă absolută referatului întocmit de inspectorul A., înscris care nu se bucură de prezumția de autenticitate, întrucât acesta emană în mod unilateral de la partea adversă, nu a fost întocmit de o autoritate publică și nu poate fi asimilat unui proces-verbal de constatare care face dovada până la înscrierea în fals, și nici nu îi este opozabil, nerecunoscându-i veridicitatea, în condițiile art. 278 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 2426 din 05 noiembrie 2024, pronunțată în primul ciclu procesual, instanța supremă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A.; a casat decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de apel să pună în discuția părților probele care se vor administra pentru stabilirea situației de fapt, cu respectarea normelor procedurale, probe care urmau a fi apreciate în raport cu normele incidente și reperele expuse în considerentele hotărârii.

În rejudecarea cauzei, instanța de apel a reținut că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta A. a solicitat plata despăgubirilor rezultate din comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în cadrul barului administrat situat în Craiova, b-dul x nr. 45, despăgubiri aferente perioadei 1.12.2019-30.11.2022, pentru care nu a încheiat autorizație/licență, conform Legii nr. 8/1996.

Totodată, a avut în vedere că, prin sentința pronunțată de Tribunal în primul ciclu procesual, atacată cu apel, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite reclamate, singurul înscris relevant pentru perioada invocată fiind referatul din 30 august 2021, pe care instanța de fond nu l-a luat în considerare, întrucât a apreciat că nu întrunește condițiile prevăzute la art. 4.2 din Hotărârea arbitrală nr. 1/2016, reclamanta nejustificând calitatea persoanei semnatare a referatului.

Instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile formulate de reclamantă în legătură cu constatările primei instanțe referitoare la nejustificare calității semnatarului procesului-verbal încheiat la 30 august 2021, reținând, pe acest aspect, că, din contractul de muncă înregistrat sub nr. x/20.11.2016, rezultă că acesta îndeplinea, la data respectivă, funcția de inspector pentru acordarea de permise, licențe, autorizații în cadrul asociației reclamante.

Potrivit procesului-verbal (referat) întocmit de către inspector C., urmare a verificărilor efectuate la punctul de lucru bar situat în Craiova, b-dul x, nr. 45, bl. 64 A parter, s-a constatat că unitatea era funcțională și că se comunicau public prestații artistice din domeniul audiovizual prin intermediul unui aparat TV.

În raport de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., conformându-se deciziei de casare prin care s-a statuat că cerințele legate de neîntocmirea procesului-verbal potrivit metodologiei, nedatarea planșelor foto, neînsoțirea de înregistrări audio/video și neconsemnarea datelor de identificare ale angajatului, reținute de instanțele anterioare, nu sunt prevăzute în dispozițiile art. 4.1. din Decizia ORDA nr. 120/2016, ca elemente de validitate a actului astfel întocmit, instanța de apel a reținut procesul-verbal în discuție este valid și face dovada comunicării publice până la proba contrară.

Acest raționament este unul corect de vreme ce, în accepțiunea art. 4.1 din Decizia ORDA nr. 120/2016, validitatea procesului-verbal și efectele pe care aceasta le atrage în planul probațiunii judiciare se referă la un înscris întocmit de delegatul organismului de gestiune colectivă cu prilejul verificărilor efectuate în spațiul (bar) deținut de recurenta-pârâtă, fără a necesita întrunirea anumitor cerințe legale, fiind apt prin el însuși a dovedi fapta ilicită reclamată de partea adversă, astfel că orice susținere în sens contrar, sub acest aspect, este de natură a încălca statuările Înaltei Curți din cuprinsul deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, intrate în puterea lucrului judecat.

În realitate, susținerea ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4.1 din Decizia ORDA nr. 120/2016, cu trimitere la forța probantă a procesului-verbal în discuție, apreciat de parte ca neîntrunind cerințele de autenticitate și veridicitate, în absența unei eventuale înscrieri în fals care să dovedească contrariul celor consemnate în cuprinsul său, spre a stabili temeinicia apărărilor pe care partea recurentă le-a susținut constant pe parcursul litigiului cu privire la chestiunea nedatorării remunerațiilor în prezența exercitării unei gestiuni colective a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, se raportează, de fapt, la modul în care instanța de apel a apreciat asupra relevanței acestui înscris în soluționarea apelului.

Or, pretinsele erori ale instanței de apel în evaluarea forței probante a acestui înscris nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material și nu se circumscriu, deci, unor chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, astfel că nu justifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenta nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deși a invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, s-a referit exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a unei probe și, implicit, la nedovedirea situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a pretins aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, atunci când a reținut că societatea avea obligația de a plăti triplul remunerației legale, fără a analiza, în prealabil, dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, bazându-se exclusiv pe un referat întocmit de un salariat al reclamantei, fără a cerceta dacă acesta reflectă faptul că societatea a comunicat efectiv opere protejate de dreptul de autor.

Înalta Curte constată că izvorul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, reclamanta solicitând instanței obligarea pârâtei la plata despăgubirii pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, prin intermediul unui aparat TV, în cadrul barului cu suprafața aproximativă de 70 mp, situat în municipiul Craiova, b-dul x, nr. 45, administrat de societatea pârâtă, în perioada 01.12.2019-30.11.2022, în condițiile în care s-a susținut omisiunea acesteia din urmă de a declara la organismul de gestiune colectivă această activitate ce reprezintă utilizare în sensul Metodologiei invocate de reclamantă și de a încheia autorizația licență neexclusivă prevăzută de lege.

În evaluarea calității de utilizator, se observă că instanța de apel a avut în vedere probatoriul administrat în cauză și dispozițiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, republicată, potrivit cărora este considerat utilizator orice persoană fizică sau juridică care întreprinde acțiuni condiționate de autorizarea de către autori sau titularii de drepturi, de remunerarea acestora sau de plata unor compensații către aceștia și care nu acționează în calitate de consumator.

Totodată, instanța devolutivă a reținut incidența art. 2.1 și art. 2.2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în raport de care intimata-pârâtă avea obligația de a obține din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, licențe neexclusive pentru comunicare publică a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual anterior începerii activității de comunicare publică, în schimbul plății unei remunerații.

Așadar, obligația de plată a remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți sau executanți izvorăște din lege, așa încât ea nu poate fi înlăturată în sensul prefigurat de parte.

Or, desfășurând o activitate ce implică și comunicarea publică de fonograme, prevăzută de art. 13 lit. f) și art. 98 lit. h) din Legea nr. 8/1996, republicată, fără a fi emisă autorizația/licență neexclusivă și fără a achita remunerațiile aferente drepturilor patrimoniale gestionate colectiv în temeiul art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, pârâta a săvârșit o faptă ilicită materializată în încălcarea obligațiilor legale invocate de reclamantă prin acțiune, de a solicita și obține autorizația, respectiv de a achita remunerațiile stabilite prin metodologie, și, din această perspectivă, neemiterea autorizației nu exclude angajarea răspunderii pârâtei în plan delictual, potrivit art. 187 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, ale cărui dispoziții se completează cu cele ale dreptului comun, conform art. 211 din același act normativ.

Fiind vorba despre o utilizare nedeclarată la organismul de gestiune colectivă, în evaluarea prejudiciului, în mod corect, instanța de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, obligatorie pentru toți utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancțiunea plății triplului remunerațiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) în Legea nr. 8/1996, republicată.

Câtă vreme comunicarea publică de fonograme este licită doar în condițiile obținerii autorizației/licenței neexclusive și plății remunerației datorate potrivit legii și metodologiei aplicabile, cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 112 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este evidentă, iar vinovăția pârâtei se reține în virtutea aspectului că, în cazul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., este suficientă cea mai ușoară culpă din partea făptuitorului. Probele administrate au arătat că pârâta a acționat cu intenție directă, aceasta având obligația de a cunoaște prevederile legale în materie și de a le respecta, atitudinea subiectivă decelându-se inclusiv din lipsa de reacție la notificările transmise de reclamantă și din poziția procesuală adoptată pe parcursul litigiului.

Prin urmare, raportat la probatoriul administrat și la dispozițiilor legale aplicabile speței, în mod corect, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, respectiv fapta ilicită (comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea reclamantei și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege), prejudicial (echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologia prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate), precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu (activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unității deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației/licenței neexclusive din partea reclamantei și fără a se achita remunerațiile datorate, potrivit metodologiei).

În condițiile în care comunicarea publică realizată prin intermediul aparatului TV este suficientă pentru a atrage calitatea recurentei de utilizator și obligația de plată a remunerațiilor echitabile datorate în baza unor dispoziții imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin metodologia publicată, conform deciziei ORDA nr. 120/2016, este nefondată critica recurentei-pârâte prin care a invocat lipsa de temei legal a obligației de plată ce îi incumbă în datele speței.

Afirmând că instanța de apel nu a analizat corespunzător existența faptei ilicite, bazându-se exclusiv pe un referat, fără a cerceta dacă acesta exprimă comunicarea efectivă a operelor protejate de dreptul de autor, recurenta-pârâtă a urmărit infirmarea celor reținute de către instanța de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale printr-o reanalizare și o reapreciere a probatoriului, deja administrat, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală.

Faptul că argumentele instanței de apel nu coincid cu propriile convingeri ale recurentei-pârâte, așa cum rezultă din modalitatea în care a repus în discuție chestiuni ce țin de fondul cauzei, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva evocată de parte, cu consecința casării deciziei recurate și rejudecării cauzei.

Recurenta-pârâtă, tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016, cu ignorarea unor circumstanțe calificate drept cazuri de forță majoră, potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., care afectează însăși existența faptei ilicite clamate, respectiv suspendarea activității societății pe durata stării de urgență, instituită prin Decretului Președintelui României nr. 195/16.03.2020 și prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, și a resticțiilor impuse în contextul epidemic, prin Ordonanțele Militare nr. 1/17.03.2020 și nr. 2/21.03.2020, cu impact direct asupra perioadei pentru care s-au solicitat despăgubirile (01.12.2019-30.11.2022).

Înalta Curte constată că aceste critici au fost formulate cu încălcarea principiului non omisso medio, reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Prin aceste dispoziții, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Or, examinarea actelor dosarului relevă că, până la motivarea cererii de recurs, nici în primul ciclu procesual, nici în rejudecarea apelului ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, pârâta nu s-a prevalat de dispozițiile art. 1351 alin. (2) C. civ. și nici de actele normative evocate, prin care s-au instituit starea de urgență și resticțiile impuse în contextul epidemic, astfel că, în condițiile în care instanța de apel nu a analizat prin decizia casată aceste chestiuni, nu există premisele necesare ca ele să poată face obiectul verificării în recurs.

În primul ciclu procesual, apărările pârâtei s-au concentrat doar pe chestiuni punctuale ce țin de probatoriul administrat de partea adversă în legătură cu nedovedirea efectuării de acte de comunicare publică în spațiul deținut de pârâtă, potrivit prevederilor art. 4.2 din Hotărârea arbitrală nr. 1/2016.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au fost avute în vedere de către instanțele anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în întâmpinările formulate față de cererea de chemare în judecată, respectiv, față de motivele de apel și de recurs formulate de partea adversă, în condițiile în care pârâta nu a înțeles să formuleze, în ciclul procesual anterior, nicio cale de atac.

În astfel de condiții, neinvocând în cursul judecării apelului și nici al recursului, în primul ciclu procesual, apărări cu privire la aspectul privind suspendarea activității în perioada stării de urgență și a resticțiilor impuse în contextul pandemiei Covid - 19, prin prisma cărora a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, recurenta-pârâtă nu poate învedera direct în recurs, în al doilea ciclu procesual, chestiuni legate de nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel sub acest aspect, așa încât motivul de recurs întemeiat pe argumentele invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac, după rejudecarea apelului, nu poate fi analizat de instanța de control judiciar.

În aceleași coordonate se situează și argumentele recurentei-pârâte cu privire la ignorarea documentelor oficiale care atestă suspendarea activității acesteia în perioada stării de urgență și a restricțiilor ulterioare, precum și a declarațiilor depuse de autoritățile fiscale, a situațiilor fiscale și a altor înscrisuri.

Este lipsită de efectul urmărit de parte și susținerea relativă la nesolicitarea de către instanța de apel a informațiilor de la autoritățile competente (DSP, ANPC, Primăria Municipiului Craiova), care ar fi putut confirma faptul că societatea recurentă nu a funcționat în perioadele menționate, în condițiile în care, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, iar conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. instanța are posibilitatea și nu obligația de a administra probe care nu au fost solicitate de părți.

Pentru considerentele expuse, reținând că, în cauză, nu se verifică incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 69 din 05 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

În baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta-pârâtă B. S.R.L. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A., constând în onorariul avocat în cuantum de 1.500 RON, potrivit extrasului bancar nr. x din 23 mai 2025 emis de D. Sucursala București aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 69 din 05 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.