ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2014 de B.I.N. G., încheiat între H., în calitate de vânzător, și B., în calitate de cumpărător, precum și C., în calitate de declarantă, cu privire la nuda proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, compus din:

- teren intravilan în suprafață de 435 m.p., având număr cadastral x și înscris în CF nr. x a localității București - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCPI București-BCPI Sector 2;

- construcția CI (corp A) edificată pe terenul menționat mai sus, compusă din trei camere și dependințe, în suprafață utilă de 71,06 mp, având număr cadastral x - CI și înscrisă în CF nr. x a localității București - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCPI București - BCPI Sector 2;

- construcția C2 (corp B) edificată pe terenul menționat mai sus, compusă din cameră, antreu, bucătărie, wc, pivniță în suprafață utilă (corp A+B) de 167,26 mp, împreună cu cota indiviză de 79,27 % din suprafața de folosință comună a imobilului, având nr cadastral x - C2 și înscrisă în CF nr. x a localității București - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCP1 București - BCPI Sector 2;

- construcția C3 (corp C) edificată pe terenul menționat mai sus, compusă din trei camere și dependințe în suprafață utilă de 71,06 m.p., având număr cadastral x - C3 și înscrisă în CF nr. x a localității București - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCPI București - BCPI Sector 2, vânzătorul rezervându-și dreptul de uzufruct viager.

Să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1660 C. civ., art. 1238 alin. (2) C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca efect al admiterii acestor excepții, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 865 din 26 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 12678 din 12 octombrie 2022, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 157F din 13 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 387 din 28 martie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F..

I.3. Decizia pronunțată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1066A din 24 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 387 din 28 martie 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1066A din 24 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 ianuarie 2025, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 20 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 RON.

II.1 Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor celor două instanțe (fond și apel), cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate în apel, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, urmând ca aceasta să administreze și proba cu interogatoriul pârâtului F..

În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că prin hotărârile pronunțate în cauză instanțele au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 9 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce au reținut că argumentele invocate de acesta se circumscriu cauzelor de nulitate relativă a contractului, ignorând faptul că în fața primei instanțe, în ședința publică din 28 martie 2024, prin avocat, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a invocat nulitatea absolută și nu cea relativă, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare urmărindu-se fraudarea intereselor sale, aspect reținut în practicaua sentinței și care ar fi putut înlătura orice dubiu privitor la cererile și susținerile sale.

Însă, în cazul în care situația de fapt și motivarea în drept pe care partea o invocă lasă loc de dubiu, judecătorul este în drept să îi ceară acesteia să prezinte explicații, oral sau în scris, și să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Chiar și în situația în care motivele de nulitate invocate de recurent s-ar circumscrie cauzelor de nulitate relativă a contractului, a precizat că la data formulării cererii de chemare în judecată dreptul material la acțiune nu era prescris, făcând trimitere la conținutul art. 2529 alin. (2) și art. 2517 C. civ.

Or, data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate nu poate fi și data la care recurentul a cunoscut existența cauzei de nulitate a contractului, numai intrând în posesia contractului de vânzare-cumpărare a putut lua cunoștință de conținutul său, fapt petrecut în anul 2020, necontestat de către pârâți, când fratele acestuia, F., i-a pus la dispoziție un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2014 de B.I.N. G..

Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 15 noiembrie 2021, cu respectarea termenului de 3 ani de la data la care a cunoscut conținutul contractului și existența cauzei de nulitate, acțiunea formulată de reclamant nu este prescrisă.

Însă, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că prima instanță a constatat în mod corect că data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este cea la care a fost înscris în cartea funciară pe numele intimatului-pârât B. dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă, respectiv de la 26 mai 2014, acesta fiind momentul la care acest contract a devenit opozabil față de terți, iar existența și conținutul acestuia au putut fi cunoscute inclusiv de către apelantul-reclamant.

Motivarea lapidară a instanței de apel nu răspunde în vreun fel susținerilor recurentului, hotărârea fiind sub acest aspect nemotivată, cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2529 alin. (2) C. civ. în ceea ce privește aprecierea că termenul de prescripție al acțiunii în constatarea nulității relative a contractului a început să curgă de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului dobândit de intimatul-pârât B. prin contractul de vânzare-cumpărare, nicidecum de la data la care recurentul a luat cunoștință în mod efectiv de conținutul contractului.

Sintagma "existența și conținutul contractului au putut fi cunoscute" este diferită de cea prevăzută de art. 2529 alin. (2) C. civ.:

"terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate". Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate face opozabil terților dreptul respectiv nicidecum clauzele actului de dobândire, conținutul actului.

În plus, instanța de apel a respins ca fiind neutilă în raport de restul probatoriului administrat proba cu interogatoriul intimatului-pârât F., probă a cărei încuviințare a solicitat-o pentru dovedirea momentului la care acesta i-a predat o copie a contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a invocat-o în cauză și deci a momentului când a cunoscut conținutul contractului, încălcându-i-se dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată la 24 februarie 2025, prin poștă electronică, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că cele două instanțe au reținut în mod corect că susținerile reclamantului privind înlăturarea sa de la succesiune prin diminuarea patrimoniului au fost invocate pentru justificarea interesului său în formularea acțiunii, întreaga cerere de chemare în judecată fiind motivată pe cauze de anulabilitate a actului și nicidecum pe motive de nulitate absolută.

Nici în fața instanței de fond, în ședință publică, nu au fost invocate motive de nulitate absolută, ci s-a susținut doar că acest contract a fost încheiat prin fraudă la lege fără să arate un alt motiv decât prețul derizoriu.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, după cum a arătat prin întâmpinare, reclamantul avea cunoștință de contractul de vânzare-cumpărare încă din anul 2014, fiind anunțat de ceilalți pârâți, vânzarea fiind făcută publică prin înscrierea în cartea funciară.

Având în vedere rolul instituției prescripției, respectiv de a sancționa pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil de a-și exercita dreptul material la acțiune, intimatul-pârât a considerat că instanța, în mod corect, a constatat că dreptul la acțiune este prescris.

A menționat că singurul motiv arătat în cererea de chemare în judecată este "prețul derizoriu", deși reclamatul a invocat o cauză ilicită și imorală ca motiv al unei nulități absolute a contractului, fiind vădită intenția părților semnatare de a consimte la încheierea acestui contract.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 05 iulie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din 13 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În susținerea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul nelegalității deciziei atacate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, cu toate că a făcut referire la precizările făcute la termenul de judecată din 28 martie 2024 în fața Tribunalului București, prin care reclamantul a arătat că a invocat nulitatea absolută, iar nu pe cea relativă, deoarece prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit fraudarea intereselor sale, instanța de apel a menținut, în mod greșit, calificarea motivelor cererii de chemare în judecată ca fiind circumscrise unei cauze de nulitate relativă a contractului.

Or, dacă situația de fapt și motivarea în drept pe care partea o invocă lasă loc de dubiu, judecătorul este în drept, pe temeiul art. 22 alin. (2) din cod, să îi ceară acesteia să prezinte explicații, oral sau în scris, și să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, a mai arătat recurentul.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, reclamantul a avut ocazia, în fața primei instanțe, de a prezenta explicații cu privire la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și la caracterul nulității invocate, după depunerea întâmpinării, prin care pârâtul a susținut că singurul motiv de nulitate indicat prin cererea de chemare în judecată a fost existența unui preț derizoriu și, pe cale de consecință, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în considerarea acestui motiv de nulitate relativă a contractului.

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel, din acest punct de vedere, respingerea susținerilor reclamantului în legătură cu modul de aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de către prima instanță, în ipoteza normei pe care o evocă recurentul, de vreme ce rezultă cu evidență respectarea acestei norme.

În realitate, recurentul, pretinzând încălcarea principiului rolului activ al judecătorului și a principiului disponibilității, susține că nu era necesară stabilirea de către instanță a caracterului nulității actului juridic, întrucât precizările de la termenul de judecată din 28 martie 2024 erau suficiente în acest sens, dar mai mult, nici nu era posibilă ignorarea manifestării de voință a reclamantului. Așadar, recurentul a înțeles să supună cenzurii instanței de control judiciar modul de aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în circumstanțele speței.

Din această perspectivă, trebuie reamintit că dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. impun judecătorului obligația de a soluționa procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, bineînțeles cu respectarea principiului contradictorialității. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situația de fapt și de drept pe care partea reclamantă și-a întemeiat pretențiile, cum, în mod greșit, susține recurentul, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege.

Opoziția părții la calificarea dată de instanță nu este aptă să producă vreun efect, căci singura limitare a obligației instanței de a califica actele și faptele deduse judecății este cea reglementată de dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

În consecință, instanța are dreptul și obligația să pună în discuția părților corecta calificare a cererii de chemare în judecată, însă în măsura în care ambele părți, în baza unui acord expres, insistă în calificarea acțiunii, judecătorul nu are posibilitatea să schimbe o atare calificare. A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile nu pot dispune, instanța poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci și la identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei ori a instituției aplicabile.

Cu alte cuvinte, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești, în virtutea atribuțiilor sale jurisdicționale și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novat curia.

Prin urmare, atunci când părțile implicate în proces, în virtutea unor drepturi de care pot dispune în mod liber, nu au convenit în mod expres altfel, judecătorul este obligat să procedeze la o recalificare, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicații asupra normelor juridice aplicabile, atât sub aspectele de drept substanțial, cât și sub aspectele de drept procesual.

În raport de aceste considerente teoretice, trebuie constatat că simpla împrejurare că partea insistă în calificarea motivului de nulitate a contractului ca atrăgând nulitatea absolută, iar nu pe cea relativă, nu împiedică stabilirea de către judecător a caracterului nulității, din moment ce instanței îi revine obligația de a soluționa procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În consecință, nu se poate reține vreo încălcare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, se constată că instanța de apel a procedat în mod corect menținând calificarea juridică dată cererii de chemare în judecată de către prima instanță, în condițiile în care unicul motiv de nulitate a contractului, invocat de către reclamant, a fost acela al prețului derizoriu, motiv care, potrivit art. 1665 alin. (2) C. civ., atrage nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, legiuitorul prevăzând că "De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când prețul este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare."

În acest sens, instanța de apel a reținut că reclamantul, deși a menționat că actul juridic este nul absolut, având o cauză ilicită și imorală, și chiar a indicat prevederile art. 1238 alin. (2) C. civ. ca temei de drept al cererii introductive, nu a invocat niciun motiv de fapt care să poată fi încadrat drept cauză de nulitate absolută a actului contestat. De asemenea, reclamantul a invocat faptul că prin încheierea contractului s-a urmărit diminuarea drastică a patrimoniului tatălui său și înlăturarea reclamantului de la succesiune cu privire la cota ce i se cuvine din imobil doar pentru a justifica interesul său în formularea acțiunii, și nu pentru a susține cauza ilicită și imorală a actului.

Așadar, instanța de apel a pornit de la premisa că prin cererea de chemare în judecată a fost invocat un singur motiv de nulitate a contractului - astfel cum s-a arătat și prin întâmpinare -, anume cel referitor la prețul neserios sau derizoriu, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 1665 alin. (2) C. civ.

Or, nici prin motivele de apel, nici prin motivele de recurs, reclamantul nu a contestat invocarea prețului neserios ca motiv de nulitate a contractului și nici nu a pretins că prin precizările făcute în fața primei instanțe ar fi adăugat un motiv nou de nulitate, reprezentat de cauza ilicită sau imorală.

Astfel, se observă, din conținutul cererii de chemare în judecată, că reclamantul s-a raportat tot la prețul neserios sau derizoriu atunci când a invocat cauza ilicită și imorală, susținând că actul juridic este nul absolut deoarece prețul menționat în contract "nu poate reprezenta în niciun caz o contraprestație aptă să determine o persoană rațională să renunțe la dreptul de proprietate asupra unui imobil cu amplasamentul și componența celui în litigiu, prețul nefiind unul serios nici dacă s-ar lua în considerare relațiile de rudenie dintre părți și uzufructul viager stipulat în favoarea vânzătorului și a soției sale".

Față de motivarea cererii de chemare în judecată, se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamantul a asociat cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare cu prețul derizoriu, fără a o invoca drept motiv de nulitate de sine-stătător.

Întrucât, potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza contractului este ilicită "când este contrară legii și ordinii publice", iar imorală, atunci când "este contrară bunelor moravuri", astfel cum prevede alin. (3) al aceleiași norme, se observă că reclamantul nu a pretins încălcarea vreunei alte dispoziții legale în afară de art. 1660 alin. (2) C. civ. - menționat în mod explicit prin cererea de chemare în judecată-, în conformitate cu care prețul vânzării "trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil." Or, după cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, nerespectarea acestei norme și inserarea în contract a unui preț disproporționat atrage sancțiunea prevăzută în mod expres de art. 1665 alin. (2), anume nulitatea relativă a contractului, neputând constitui simultan fundamentul unui alt motiv de nulitate.

Așadar, reclamantul nu a afirmat că ar fi fost încălcat la încheierea contractului un alt text de lege, în afară de art. 1660 alin. (2) C. civ., și nici nu a arătat cel puțin motivele pentru care tatăl său nu putea dispune de un bun propriu în timpul vieții sau ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru bunul propriu cu unicul scop de a-l priva pe reclamant, după decesul său, de cota-parte cuvenită din imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, nu putea fi reținut un motiv de nulitate distinct de cel decurgând din prețul disproporționat, neexistând nicio rațiune pentru infirmarea concluziei instanței de apel conform căreia diminuarea patrimoniului succesoral este doar rezultatul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, justificând interesul reclamantului în formularea cererii în anulare, iar nu reflectarea unei cauze ilicite sau imorale a încheierii contractului.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și o va respinge ca atare.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că motivarea hotărârii atacate nu întrunește cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din moment ce nu a răspuns în niciun fel susținerilor sale în legătură cu faptul că dreptul material la acțiune nu era prescris, chiar în situația în care motivele invocate se circumscriu cauzelor de nulitate relativă a contractului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea instanței de apel de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate de recurent, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra motivului de apel ce a privit aprecierea greșită a primei instanțe cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitivul ce reflectă soluția de respingere a apelului și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, în concordanță cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența națională sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie clară și completă. În acest sens, instanța are obligația de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, iar aceasta constituie o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

În același timp, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile lor. În jurisprudența dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligației instanțelor de a-și motiva hotărârile pronunțate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligația tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argumentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reamintește că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în hotărârea pronunțată în data de 15 februarie 2007, în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absența sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, la un proces echitabil și violează art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancționată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reține în jurisprudența Curții că «dacă un justițiabil invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, pe deasupra susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific».

În același timp, însă, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligație de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cauzei. Chiar și omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenției, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluționarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke și Lenoble c. Franței).

La rândul său, Înalta Curte apreciază că obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părții, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea instanței de apel pentru soluția pronunțată, care nu este obligată să răspundă în mod expres fiecărui argument și fiecărei susțineri invocate de parte, acestea putând fi grupate și analizate raportat la motivul de nelegalitate a hotărârii căruia i se circumscriu.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Chiar dacă a răspuns într-o manieră succintă asupra caracterului nefondat al criticii relevate, în raport de dispozițiile art. 2517 și art. 2519 C. civ., curtea de apel a oferit, în decizia sa, argumentele esențiale pentru care a menținut cele constatate de tribunal în motivarea soluției de admitere a excepției prescripției extinctive, în sensul că dreptul la acțiune al părții a începută să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, adică de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate pe numele intimatului-pârât B. (26 mai 2014) și s-a împlinit la 26 mai 2017, moment în raport de care acțiunea transmisă prin fax, la 14 noiembrie 2021, înregistrată la 15 noiembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, este prescrisă.

Astfel, argumentele de fapt și de drept expuse demonstrează că instanța de apel a analizat dispozițiile legale aplicabile situației de fapt deduse judecății, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a apelului, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părții ori fiecărei nuanțe date de aceasta textelor pe care și-a întemeiat cererea de apel, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

În concluzie, nu se poate reține cu privire la decizia recurată o nemotivare în sensul prevăzut de legiuitor în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica cu acest obiect fiind nefondată.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 2529 alin. (2) C. civ., apreciind că prescripția a început să curgă de la data la care existența și conținutul contractului puteau fi cunoscute, iar nu de la data la care terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate, respectiv conținutul contractului, care coincide în speță cu momentul remiterii de către intimatul-pârât a unei copii a contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, a arătat că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate face opozabil terților dreptul respectiv, nicidecum conținutul contractului.

Așadar, prin aceste susțineri, recurentul-reclamant a pretins că, din perspectiva art. 2529 alin. (2) C. civ., are relevanță cunoașterea de terț a conținutului contractului de vânzare-cumpărare, iar nu doar a faptului încheierii actului juridic, deoarece norma se referă la cunoașterea existenței chiar a cauzei de nulitate, anume a inserării unui preț neserios și, din acest motiv, este nerelevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

În conformitate cu art. 19 alin. (4) C. civ., "Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită."

Totodată, art. 20 alin. (1) C. civ. stipulează că "Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum și a oricărui alt raport juridic supus publicității, stabilește rangul acestora și, dacă legea prevede în mod expres, condiționează constituirea sau efectele lor juridice."

Din coroborarea prevederilor legale citate rezultă că, odată ce formele de publicitate au fost legal îndeplinite, operează efectul de opozabilitate față de terți a dreptului dobândit prin actul juridic, iar terții nu pot invoca în apărare necunoașterea actului juridic.

În același timp, înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit printr-un act juridic prezumă cunoașterea acestuia prin intermediul cărții funciare, atare prezumție legală putând fi combătută prin demonstrarea lipsei publicității actului juridic. Atare prezumție este întărită de posibilitatea consultării registrelor publice, art. 24 C. civ. permițând oricărei persoane, chiar fără a justifica un interes, "să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situație juridică și să obțină extrase sau copii certificate de pe acestea".

Față de distincția pe care recurentul o face prin critica formulată, cu referire la momentul de la care curge prescripția pe temeiul art. 2529 alin. (2) C. civ., se impune a se constata că sancțiunea din art. 19 alin. (4) C. civ. are în vedere imposibilitatea invocării de către terți a lipsei de cunoaștere nu numai a faptului încheierii actului înscris în cartea funciară, dar și a conținutului său.

Dacă art. 19 alin. (4) C. civ. ar fi interpretat în sensul că se referă doar la împrejurarea încheierii actului juridic, iar nu și la clauzele acestuia, s-ar permite terțului care cunoaște existența unui act juridic să ignore posibilitatea consultării registrelor publice și să invoce lipsa oricărei diligențe din partea sa, așteptând în mod convenabil să fie informat despre conținutul actului de către una dintre părțile contractante. Or, o asemenea interpretare lipsește de efecte publicitatea, în condițiile în care doar dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, drepturile și actele juridice sunt inopozabile terților, ca regulă, astfel cum reiese în mod explicit din art. 22 alin. (1) C. civ.

Pe cale de consecință, susținerea recurentului conform căreia a cunoscut conținutul actului juridic abia la momentul remiterii sale de către una dintre părțile contractante nu ar putea conduce la răsturnarea prezumției legale și ar echivala cu invocarea inadmisibilă de către un terț a necunoașterii actului juridic înscris în cartea funciară.

Reamintind caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ indicate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că aspectele ce țin de stabilirea situației de fapt și de aprecierea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel că aprecierea instanței de apel asupra caracterului neutil al probei cu interogatoriul intimatului-pârât F. (fratele recurentului), pe aspectul dovedirii momentului la care i-a predată copia contractului de vânzare-cumpărare, acela fiind momentul când a luat cunoștință de conținutul contractului, nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, stabilirea situației de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, este atributul exclusiv al instanței anterioare, instanței de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului cauzei.

Prin urmare, cum instanța de recurs nu a fost învestită cu o cale de atac devolutivă, raportarea la situația de fapt stabilită de instanța de apel se poate realiza numai în măsura în care aceasta este necesară pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1066 A din 24 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1066 A din 24 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2025.