ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2056/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 23.02.2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L. și C. S.A. solicitând instanței de judecată ca, în raport de probatoriul administrat și de susținerile părților, să dispună admiterea acțiunii și, în consecință, să constate inexistența dreptului beneficiarului S.C. B. S.R.L. de a executa scrisoarea de garanție de bună execuție a contractului nr. x/12.08.2019 emisă de C. S.A. (denumită în continuare "SGB de bună execuție").

Urmare a cererilor modificatoare înaintate la dosar la 10.03.2021, respectiv la 16.06.2021, reclamanta a arătat că:

I. Renunță la judecarea cauzei în contradictoriu cu C. S.A., solicitând ca aceasta să nu mai fie citată în cauză.

II. Modifică petitul cererii, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta S.C. B. S.R.L. la repararea prejudiciului înregistrat prin executarea nelegală a SGB de bună execuție, respectiv:

(i). Obligarea pârâtei la plata sumei de 636.030,63 euro în echivalent RON la data plății, sumă încasată mod abuziv de pârâtă prin executarea SGB de bună execuție.

(ii). Obligarea pârâtei la plata sumei de 6.250 RON (compusă din 6.201 RON reprezentând comision de executare a SGB de bună execuție și 49 RON reprezentând comision swift) reprezentând comisioane bancare suportate de reclamantă ca urmare a încasării în mod abuziv de către pârâtă a sumei de 636.030,63 euro aferente SGB de bună execuție.

(iii). Obligarea pârâtei la plata sumei de 106.620,00 euro în echivalent RON la data plății, sumă încasată mod abuziv de pârâtă prin executarea SGB de bună execuție.

(iv). Obligarea pârâtei la plata sumei de 1.090 RON (compusă din 1.041 RON reprezentând comision de executare a SGB de bună execuție și 49 RON reprezentând comision swift) reprezentând comisioane bancare suportate de reclamantă ca urmare a încasării în mod abuziv de către pârâtă a sumei de 106.620,00 euro aferente SGB de bună execuție.

(v). Obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumelor solicitate conform capetelor de cerere (i)-(iv), dobânzi ce sunt datorate de la data încasării sumei de către pârâtă (24.02.2021, respectiv 19.03.2021) și până la data achitării efective a debitelor principale.

(vi). Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată și, admitând cererea reconvențională, obligarea reclamantei la plata sumei de 82.080 euro cu tiltu de diferență penalități pentru neexecutarea art. 4.1.16 din contract, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 578/10.03.2023, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis cererea principală, astfel cum a fost modificată și a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 636.030,63 euro în echivalent RON la data plății și suma de 6.250 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la sumele respective, de la data încasării acestora, anume 24.02.2021, până la achitarea efectivă a debitelor principale.

De asemenea, a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 106.620 euro în echivalent RON la data plății și suma de 1.090 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la sumele respective, de la data încasării acestora, anume 19.03.2021, până la achitarea efectivă a debitelor principale.

Totodată, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 40.200 Euro în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea art. 4.1.16. din contract.

În privința cheltuielilor de judecată, a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 129.764,69 RON, iar reclamanta-pârâtă să achite pârâtei-reclamante suma de 25.061,32 RON și a dispus compensarea cheltuielilor până la concurența sumei de 25.061,32 RON și, în consecință, a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 104.703,37 RON.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel ambele părți.

Pârâta a solicitat admiterea cererii de apel, schimbarea sentinței civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, respectiv admiterea în integralitate a cererii reconvenționale și obligarea apelantei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, fond și apel și taxă judiciară de timbru, fond și apel.

Reclamanta a solicitat admiterea cererii de apel, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii integrale, ca neîntemeiate a cererii reconvenționale și obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de dezlegarea cauzei în apel.

Prin decizia civilă nr. 1570/19.10.2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte cererea principală și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 136.292,2 euro în echivalent RON la data plății, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 24.02.2021 și până la achitarea efectivă a debitului principal și a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată.

De asemenea, a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 82.080 euro, în echivalent RON la data plății.

Cu privire la cheltuielile de judecată în primă instanță, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 37.421,28 RON, iar reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 27.642,84 RON și a dispus compensarea cheltuielilor și obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 9.778,44 RON.

În ce privește cheltuielile de judecată în apel, a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 36.621,1 RON, iar intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.000 RON și a dispus compensarea cheltuielilor și obligarea intimatei-reclamante la plata sumei de 31.621,1 RON.

Împotriva deciziei civile menționate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, după expunerea parcursului litigios, printr-o primă critică, autoarea recursului a afirmat inexistența dreptului beneficiarului S.C. D. S.R.L. de a executa SGB de bună execuție pentru executarea penalități de întârziere pretins cuvenite pentru întârzierea în finalizarea lucrîărilor, sens în care a susținut că există trei argumente în temeiul cărora se poate susține că decizia atacată este netemeinică și nelegală, în ceea ce peivește executarea

Sub un prim aspect, circumstanțiat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că SGB de bună execuție nu putea fi executată pentru pretinsa neexecutare la termen de către aceasta a obligației de a realiza lucrările obiect al contractului de antrepriză, întrucât acest aspect nu era acoperit de SGB de bună execuție, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în contract, în special la art. 8.1, art. 8.5, art. 6.3, art. 5.8, în SGB de bună execuție, precum și în art. 1.270, art. 1.266-1.269 C. civ., iar în considerarea motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 6, a susținut că nu a existat o analiză, respectiv o motivare din perspectiva incidenței principiului in dubio pro reo, precum și că decizia cuprinde argumente contradictorii.

După evocarea clauzelor contractuale menționate și a cuprinsului SGB de bună execuție, recurenta a afirmat că acestea nu pot fi interpretate separat unele de altele, ci doar împreună și unele prin altele; prin urmare, clauzele cuprinse în art. 8.1 și art. 8.2 trebuiau interpretate împreună, dar și împreună cu cele ale art. 6.3 și ale art. 5.8.

În acest context, a afirmat că, dacă instanța de apel ar fi aplicat corect normele de drept material ale contractului, ale SGB de bună execuție și ale art. 1.270 C. civ. și ar fi făcut o corectă aplicare a normelor de interpretare a contractului, ar fi ajuns la concluzia că SGB de bună execuție nu putea fi executată decât pentru neexecutarea conformă, calitativă și/sau cantitativă a lucrărilor, iar nu pentru pretinsa neexecutare a vreunei obligații contractuale asumate de aceasta.

În opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit toate aceste norme de drept material și a ignorat total locul așezării în contract a art. 8.1, anume în capitolul denumit expres "Garanția lucărilor", poziționare esențială și definitorie pentru părți în stabilirea scopului emiterii SGB de bună execuție, respectiv pentru garantarea executării calitative și/sau cantitative a lucrărilor conform celor agreate contractual, iar nu pentru garantarea oricărei obligații contractuale de către aceasta.

A conchis recurenta în sensul că, atât timp cât părțile, la art. 6.3, au prevăzut un remediu contractual distinct pentru întârzierea executării obligațiilor contractuale, cât timp SGB de bună execuție vizează exclusiv executarea conformă a lucrărilor, calitativă și cantitativă, fiind esențială amplasarea art. 8.1 în capitolul destinat garanțiilor lucrărilor, iar părțile nu au prevăzut în mod expres că garanția ar putea fi executată pentru recuperarea penalităților de întârziere calculate în cazul întârzierii executării obligațiilor contractuale ori pentru neexecutarea vreunei alte obligații asumate contractual, precum cea de la art. 4.1.16, în mod eronat a reținut instanța de apel că SGB de bună execuție se poate executa pentru pretinsele penalități de întârziere reclamate.

A mai arătat că, în situația existenței vreunui dubiu cu privire la cuprinsul clauzelor contractuale în privința SGB de bună execuție, instanța ar fi trebuit să aplice principiul in dubio pro reo, or considerentele deciziei recurate nu relevă o analiză și o motivare din perspectiva prevederilor contractuale asupra cărora există îndoială cu privire la interpretare, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea aceluiași motiv de casare, a afirmat că decizia cuprinde și argumente/raționamente contradictorii, în condițiile în care instanța, pe de o parte, reține că SGB de bună execuție nu putea să acopere decât ceea ce părțile s-au înțeles, iar pe de altă parte, reține că aceasta ar garanta îndeplinirea oricărei obligații asumate contractual de către S.C. A. S.R.L., respectiv că, deși analizează, într-un formalism excesiv, denumirea SGB de bună execuție, omite denumirea expresă a capitolulul în care este așezat art. 8.1, care se referă la SGB de bună execuție.

În al doilea rând, a susținut că SGB de bună execuție nu putea fi executată pentru pretinsa neexecutare la termen a lucrărilor obiect al contractului, eventuala neexecutare neputând fi decât consecința culpei exclusive a intimatei. Astfel, a precizat că normele de drept material încălcate și/sau aplicate greșit de către instanța de apel sunt cele cuprinse la art. 3.1.3, art. 6.3, art. 7.1 din contract, art. 1.270, art. 1266-1269, art. 1.530, art. 1.517, art. 1.350, art. 1.352 C. civ., respectiv în Normativele NE 012/2 – 2010, CR6-2006 și C56/1985; de asemenea, a menționat că decizia este nemotivată, deoarece instanța nu a analizat propria culpă a intimatei, ca justificare a exonerării oricărei culpe a S.C. A. S.R.L.

Cu referire la reținerile instanței de apel potrivit cărora S.C. A. S.R.L. a depășit termenul contractual de execuție cu 33 de zile, astfel că intimata era îndreptățită să execute SGB de bună execuție pentru penalitățile de întârziere calculate conform art. 6.3 din contract, recurenta a învederat că acestea nu pot fi primite, în condițiile în care dispoziția contractuală are în vedere, în mod esențial, culpa exclusivă a executantului în executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale asumate.

Or, nu aceasta este situația în speță, întrucât intimata, deși a fost notificată în timp util cu privire la finalizarea lucrărilor, a refuzat în mod abuziv, cu rea-credință și nejustificat să organizeze procedura de recepție, invocând așa-zisa neefectuare a unor pretinse lucrări de structură, ce s-au dovedit a fi simple lucrări de remediere.

A punctat că intimata nu doar că a refuzat să convoace comisia de recepție, dar a și împiedicat convocarea acesteia, astfel că recurenta a fost nevoită să procedeze conform art. 14 din H.G. nr. 343/2017 și să convoace ea comisia la terminarea lucrărilor, acesta fiind motivul pentru care comisia de recepție s-a întrunit abia la 11.01.2021, deși lucrările erau finalizate la 25.11.2020.

Prin urmare, a susținut că nu i se poate reproșa vreo faptă proprie în legătură cu întârzierea recepției la terminarea lucrărilor și nu se poate atribui efecte juridice neprevăzute de lege, încheierea procesului-verbal la terminarea lucrărilor la 11.01.2021 având loc din motive independente și neimputabile acesteia, dar pe care instanța de apel le-a considerat irelevante, cu încălcarea principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, transpus în dreptul intern în art. 1.517 C. civ., dar și a normelor de drept material reglementate în art. 1.350 și art. 1.352 C. civ., care consacră drept cauze exoneratoare de răspundere fapta victimei sau a terțului.

Cu privire la operațiunile pe care instanța de apel, în justificarea pretinsei culpe a S.C. A. S.R.L., le-a reținut ca lucrări pretins executate peste termenul contractual de execuție, respectiv decofrare placă etaj 12 și umplerea golurilor macaralelor, recurenta a afirmat că pretinsa depășire a termenului contractual prin raportare la aceste operațiuni este rezultatul culpei exclusive a intimatei, confirmată de raportul de expertiză efectuat în cauză și nu a acesteia, fiind exonerată de orice eventuală răspundere.

A evidențiat că expertul desemnat a confirmat că lucrările puteau fi recepționate la 25.11.2020, ceea ce întărește lipsa oricărei culpe a sa în privința golurilor macaralelor și decofării peste etajul 12 și explică fără dubliu culpa intimatei cu privire la ambele operațiuni, respectiv că dispozițiile de șantier nr. 64/07.12.2020 și nr. 65/15.12.2020, ce au avut în vedere exclusiv lucrări de remediere și completare remediere și care că nu puteau împiedica recepția la terminarea lucrărilor, au fost emise de pârâtă ulterior termenului de execuție a contractului. În acest sens, a redat extrase din raportul și suplimentul la raportul de expertiză întocmite în cauză, iar din perspectivă tehnică, a afirmat că instanța de apel a încălcat normele de drept material consacrate de Normativele NE 012/2-2010, CR6-2006 și C56/1985.

Potrivit recurentei, analiza efectuată de către instanța de apel condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a acesteia încalcă și ignoră prevederile legale ce reglementează cazurile de înlăturare a răspunderii.

În argumentare, dintr-o primă perspectivă a susținut că, întrucât în executarea SGB de bună execuție, intimata s-a folosit tocmai de invocarea propriei culpe urmărind să obțină sume necuvenite cu titlu de pretins prejudiciu ca urmare a unor demersuri generate chiar de aceasta, era deplin aplicabil principiul nemo auditur propriam turputidinem allegans, iar dintr-o a doua perspectivă, a arătat că fapta victimei sau a terțului constituie o cauză străină exoneratoare de răspundere, iar în speță intimata a refuzat în mod abuziv organizarea comisiei pentru efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, a emis ulterior expirării termenului contractual de execuție dispozițiile de șantier și, prin dirigintele de șantier, a fixat termene excesiv de mari și nelegale pentru decofrare, toate aceste împrejurări impunând concluzia inexistenței unei legături directe de cauzalitate între fapta recurentei, care a finalizat lucrările la 25.11.2020 și presupusul prejudiciu, între acestea interpunându-se chiar faptele intimatei. În egală măsură, în privința faptei terțului, a solicitat a se observa că instanța de apel, prin faptul că a apreciat că nu este o cauză exoneratoare de răspundere, a încălcat dispozițiile clare ale art. 1.352 C. civ.

Suplimentar, a învederat că acest text de lege prevede că fapta victimei înseși înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forței majore, iar fapta victimei înlătură răspunderea dacă are caracteristicile cazului fortuit. Or, eventuala sa răspundere se impune a fi înlăturată față de faptele intimatei.

A mai afirmat recurenta că, în speță, cazul fortuit rezultă din lege, iar contractul de antrepriză nu îl exclude de la exonerarea de răspundere.

Nu în ultimul rând, a precizat că examinarea deciziei recurate nu relevă analiza instanței de apel a propriei culpe a intimatei, ca justificare a exonerării oricărei răspunderi a recurentei, culpă pe care aceasta a invocat-o atât din perspectiva principiului enunțat, cât și a faptei victimei, împrejurare de natură să atragă și incidența motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În al treilea rând, referitor la același aspect al executării scrisorii de garanție bancară asupra penalităților de întârziere, recurenta a susținut că SGB de bună execuție nu putea fi executată de intimată, cât timp nu a dovedit existența unui prejudiciu distinct de penalitățile de întârziere calculate, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a clauzelor SGB de bună execuție, a art. 6.3 din contract, a art. 1.270 și art. 1.538 C. civ.

Potrivit recurentei, pentru ca intimata să poată emite pretenții asupra SGB de bună execuție, trebuia să facă dovada prejudiciului efectiv suferit din cauza unei eventuale executări cu întârziere și culpabile a obligațiilor asumate de executant, or aceasta nu a comunicat ce prejudiciu a suferit ca urmare a încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor la 11.01.2021, iar nu la 30.11.2020 sau la 04.12.2020 și nici nu a prezentat vreo dovadă în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât, contrar cel statuate de instanța de apel –prejudiciul nu trebuie dovedit întrucât există în contract o clauză penală –, penalitățile de întârziere nu reprezintă și nici nu pot fi confundate cu pretinsul prejudiciu suferit.

Faptul că instanța nu a argumentat de ce nu a putut fi primită teza S.C. A. S.R.L. în sensul că prejudiciul ce trebuia dovedit de intimată trebuie să fie distinct de penalitățile de întârziere calculate, a considerat că atrage incidența dispozițiile pct. 6 a art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A doua critică invocată de recurentă vizează inexistența dreptului intimatei de a executa SGB de bună execuție asupra sumei de 106.620 euro, mai exact pentru pretinsa neexecutare de către aceasta a obligației prevăzute de art. 4.1.16 din contract, context în care a susținut încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 4.1.16, art. 8.1, art. 8.5, art. 5.8 din contract, în SGB de bună execuție, în art. 1.270, art. 1.266-1.269 C. civ., precum și inexistența vreunei analize și motivări a principiului in dubio pro reo, dar și argumente contradictorii.

Redând cuprinsul art. 4.1.16 din contract, a afirmat că își menține toate argumentele dezvoltate în susținerea primei critici și în privința pretinsei neexecutări a obligației reglementate de art. 4.1.16 din contract, nici aceasta nefiind acoperită de SGB de bună execuție.

Print-o altă critică, recurenta a susținut că și-a executat obligația prevăzută la art. 4.1.16 din contract încă de la data semnării acestuia, că penalitățile contractuale vizează doar obligațiile asumate de subantreprenori nu și de către aceasta, respectiv că înscrierea în cartea funciară a dreptului său de ipotecă legală a fost consecința culpei exclusive a intimatei care nu a prelungit valabilitatea SGB de plată a prețului ori, după expirarea celei inițiale, nu a pus la dispoziție o nouă scrisoare.

Argumentând critica, sub un prim aspect, a arătat că și-a executat obligația prevăzută la art. 4.1.16 din contract încă de la data semnării acestuia, decizia fiind pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 4.1.16 din contract, ale anexei 4 la contract, ale art. 1.270, 1.266-1.269, art. 1.350 și ale art. 1.530 C. civ., ori în lipsa unei motivări cu privire la aspectele esențiale ale cauzei sau pe baza unor motivări contradictorii.

Astfel, a învederat că la semnarea contractului a emis și pus la dispoziția pârâtei declarația sa de renunțare la dreptul de ipotecă legală în forma agreată de părți în anexa 4 la contract, aceasta fiind semnată de reprezentantul intimatei fără nicio obiecțiune, fapt ce confirmă o acceptare, recunoaștere, însușire și intrare în posesia de către aceasta.

Prin urmare, exista acceptarea expresă a intimatei atât a primirii declarației de renunțare, cât și a faptului că declarația este suficientă și conformă convenției și voinței părților, producând efectele juridice urmărite de acestea.

Or, stabilind contrariul, instanța de apel nu doar că a încălcat normele contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, dar și voința reală și concretă a părților și normele de interpretare a contractului, întrucât dacă ar fi interpretat corect clauzele contractului coroborat cu cele ale anexei 4 și cu voința concordantă a părților, ar fi ajuns la concluzia că declarația nu trebuia dată în forma autentică, păstrarea declarației la sediul unui birou notarial neputând echivala cu faptul că declarația trebuia autentificată. A mai învederat că, în situația în care instanța considera că prevederile anexei 4 erau îndoielnice, trebuia să aplice principiul in dubio pro reo și, astfel, să interpreteze dispozițiile contractuale în favoarea sa, ca parte care se obligă.

De asemenea, a solicitat să se constate că, potrivit art. 4.1.16 din contract, în schimbul renunțării sale la ipoteca legală, intimata avea obligația de a emite o scrisoare de garanție, astfel că instanța, stabilind că emiterea și predarea de către intimată a SGB de plată a prețului nu semnifică o recunoaștere a îndeplinirii obligației S.C. A. S.R.L., ci o simplă executare a propriei obligații, a nesocotit caracterul corelativ, reciproc și interdependent al acestor două obligații și a încălcat și/sau aplicat greșit normele contractuale, cele de interpretare a contractului și a nesocotit voința indubitabilă a părților.

A mai arătat că incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este atrasă, pe de o parte, de inexistența oricărei motivări relativ la incidența principiului in dubio pro reo, din perspectiva clauzei contractuale cuprinse la art. 4.1.16 coroborate cu cele ale anexei 4 la contract, a recunoașterii intimatei că recurenta și-a îndeplinit obligația de a emite declarația de renunțare la dreptul de ipotecă fără nicio obiecțiune, respectiv a caracterului corelativ, reciproc și interdependent al obligațiilor celor două societăți în litigiu, iar pe de altă parte, a argumentelor contradictorii, în sensul că instanța, deși reține că textul art. 4.1.16 nu prevede expres o declarație autentică și că textul anexei 4 nu este clar și expres în acest sens, ajunge la concluzia certă că părțile ar fi stabilit că declarația trebuia dată în forma autentică, deși nici normele contractuale nu sunt clare și nici legea nu impune o astfel de formă declarației.

Sub un al doilea aspect, afirmând că penalitățile contractuale vizează doar obligațiile asumate de subantreprenori, nu și de către aceasta, recurenta a susținut, sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că au fost încălcate și/sau aplicate greșit normele de drept material reglemenate la art. 4.1.16 din contract, la art. 1.270, art. 1.266-1.269, art. 1.350, art. 1.530, art. 1.538 C. civ., iar sub incidența pct. 6, lipsa motivării relativ la argumentele sale.

Cu referire la intepretarea dată de instanța de apel dispozițiilor contractuale ce reglementează penalitatea de 300 Euro/zi de întârziere, anume că se aplică și acesteia, nu doar subantreprenorilor pentru neîndeplinirea obligației de a da declarația prevăzută la art. 4.1.16, intepretare pe care o consideră forțată și denaturată, a precizat că această penalitate reprezintă o sancțiune ce s-ar aplica doar în cazul în care S.C. A. S.R.L. ar încălca obligația de impunere și obținere a unei renunțări similare de la subcontractorii săi, or contractele aflate la dosar fac dovada că și-a îndeplinit obligația în relația cu aceștia.

Contrar celor statuate de instanța devolutivă de control, recurenta a învederat că rolul conjuncției "și" este doar acela de a stabili faptul că textul, în mod concomitent, reține o simplă declarație a antreprenorului, cuprinsă în însuși corpul contractului – "Începând cu data semnării prezentului, antreprenorul renunță în mod expres la dreptul de ipotecă legală (...)" – și reglementează în sarcina acestuia o obligație pe care să o impună terților/în raport cu terții; prin urmare, această conjuncție nu leagă două obligații, sancțiunea plății de penalități fiind în mod vădit aferentă exclusiv obligației recurentei în raport cu subcontractorii.

A punctat că, pentru obligația antreprenorului de a da propria declarație de renunțare, contractul prevede, simplu, doar că va pune la dispoziția beneficiarului în 5 (cinci) zile de la data semnării contractului o declarație expresă care să respecte forma indicată în anexa 4 la contract.

Așa fiind, față de propria persoană a antreprenorului, sancțiunea nerespectării obligației de a da declarația de renunțare era, evident, neîndeplinirea de către intimată a obligației reciproce, corelative și interdependente de a preda SGB pentru plata prețului, sancțiune, de altfel, în sine, extrem de severă. Or, în acest context, a dubla o astfel de sancțiune cu penalitatea de 300 euro/zi ar fi vădit excesiv și ar crea un incontestabil dezechilibru contractual.

Aceasta cu atât mai mult în împrejurarea în care, conform celor statuate de instanță, intimata nici măcar nu avea obligația să se asigure de valabilitatea SGB de plată a prețului pe toată durata de derulare a contractului.

Din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a reținut doar că rolul conjuncției "și" ar fi unul cumulativ, ceea ce denotă faptul că nu a analizat sub nicio formă susținerile sale, deși acestea au fost prezentate și în apel.

Sub un al treilea aspect, a precizat că înscrierea în CF a dreptului său de ipotecă legală a fost consecința culpei exclusive a intimatei care nu a prelungit valabilitatea SGB de plată a prețului ori, după expirarea celei inițiale, nu a pus la dispoziția sa o nouă scrisoare. În acest sens, a menționat că au fost încălcate normele de drept material prevăzute la art. 4.1.16, art. 5.6 din contract, anexa 9 la contract, SGB de plată a prețului, art. 1.270, art. 1.266-1.269, art. 1.350, art. 1.517 C. civ., principiul general de drept conform căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă, art. 1.530, art. 1.538, art. 1.556 C. civ., art. 1.869 C. civ.; de asemenea, a învederat că soluția instanței se bazează fie pe argumente contradictorii, fie este nemotivată.

Detaliind, a arătat că, în raport de art. 5.6 din contract, plata prețului contractului se face de către beneficiar pe toată durata de derulare a acestuia, astfel că trebuie să asigure existența valabilă a unei SGB de plată a prețului, în mod corelativ, pe toată perioada de derulare a contractului.

Așa fiind, a afirmat că, în situția în care SGB prezentată expira înainte de expirarea duratei de derulare a contractului, se impunea ca beneficiarul să prelungească SGB de plată a prețului, ori, după expirarea celei inițiale, să pună la dispoziția antreprenorului o nouă scrisoare, astfel încât perioada de valabilitate a acesteia să se suprapună cu perioada de derulare a contractului.

În opinia recurentei, teza propusă de instanța de apel – deși antreprenorul ar fi obligat în continuare să-și respecte contraprestația directă, renunțarea la dreptul de ipotecă legală, beneficiarul nu ar mai fi ținut de propria obligație corelativă, reciprocă și interdependentă asumată în schimbul obligației antreprenorului – nu poate fi primită în mod juridico-logico-rațional, deoarece înfrânge vădit echilibrul contractual urmărit de părți prin reglementarea clauzei 4.1.16 din contract, aceasta fiind datoare să interpreteze contractul ținând seama în egală măsură de toate clauzele acestuia, precum și de voința esențială a părților, în sensul producerii de efecte.

Totodată, a reproșat instanței de apel că, prin hotărârea pe care a pronunțat-o, a încălcat dispozițiile legale privind angajarea răspunderii civile contractuale, încălcând vădit și normele care reglementează principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, respectiv cele care reglementează excepția de neexecutare a contractului, toate acestea fiind de natură să excludă răspunderea.

În acest sens, a precizat că, în temeiul caracterului corelativ, interdependent și reciproc al celor două obligații asumate de părți și în raport de acesta, renunțarea la ipoteca legală de către recurentă subzista cât timp exista în mod valabil SGB de plată a prețului.

Cu alte cuvinte, a menționat că, fie ambele obligații se impuneau să existe pe toată perioada de derulare a contractului, astfel cum aceasta a fost prelungită ulterior prin actele adiționale, fie renunțarea sa la ipoteca legală subsista de la semnarea contractului și până la expirarea SGB de plată a prețului, predată de către intimată conform aceluiași art. 4.1.16 și care nu a mai fost prelungită și nici reînnoită.

În acest context, a susținut că înscrierea de către aceasta, la 15.12.2020, a dreptului de ipotecă legală în CF a fost determinată/justificată exclusiv de culpa contractuală a intimatei, respectiv de faptul că SGB de plată a prețului nr. x/12.09.2019 a avut valabilitate până la 15.08.2020, iar pârâta nu a pus la dispoziție o nouă SGB de plată a prețului, deși nu achitase prețul integral al contractului.

Pe cale de consecință, a învederat că, începând cu 16.08.2020, renunțarea sa la dreptul de ipotecă legală a încetat pe deplin justificat, astfel că, de la această dată, a fost îndreptățită să își exercite dreptul de ipotecă legală și să întreprindă toate demersurile aferente, inclusiv înscrierea ipotecii în CF.

Recurenta a subliniat că, pentru perioada 15.12.2020-28.04.2021, nu s-ar putea reține că și-ar fi încălcat obligația prevăzută la art. 4.1.16 din contract, atitudinea sa contractuală fiind generată de propria culpă contractuală a intimatei, astfel că nu poate răspunde pe tărâm contractual față de intimată, care nu își poate invoca propria culpă pentru a avea în acest mod un beneficiu material.

În egală măsură, a afirmat că instanța, prin raționamentul său, a încălcat inclusiv dispozițiile care reglementează ipoteca legală, art. 1.869 C. civ., întrucât pentru garantarea sa că își va primi tot prețul contractului și care, în cazul dedus judecății, se achită pe întraga derulare a acestuia, trebuie să existe, pe toată durata contractulă, una din cele două forme de protecție, respectiv o SGB de plată a prețului sau ipoteca legală. Or, inexistența totală a protecției înfrânge atât rațiunea legii, cât și voința părților.

De asemenea, a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța, pe de o parte, reține caracterul corelativ, reciproc și interdependent al obligației S.C. A. S.R.L. de a da declarația de renunțare la ipotecă cu obligația S.C. D. S.R.L. de a garanta dreptul antreprenorului pentru plata prețului, iar pe de altă parte, reține în mod vădit contradictoriu că doar S.C. A. S.R.L. trebuie să își îndeplinească pe toată durata contractului obligația sa, în timp ce intimata nu ar trebui să își îndeplinească în egală măsură, pe aceeași perioadă, obligația sa corelativă.

Totodată, a învederat că hotărârea este nemotivată, atât timp cât nu se pot identifica argumentele instanței pentru care nu au putut fi primite susținerile sale referitoare la coroborarea dispozițiilor contractuale privind plata prețului contractului cu caracterul corelativ al obligațiilor reciproce ale părților, precum și scopul esențial al SGB de plată a prețului, respectiv aplicarea art. 1.869 C. civ., mai ales în condițiile în care intimata refuză să își execute propria obligație privind existența SGB de plată a prețului și, mai mult decît atât, la momentul înscrierii în CF a dreptului său de ipotecă legală, intimata avea facturi restante la plată, deși recunoscuse și aprobase situațiile de lucrări corespunzătoare.

Printr-o altă critică, autoarea recursului a susținut că hotărârea este nelegală din perspectiva respingerii sumelor de 1.090 RON și 6.250 RON reprezentând comisioane bancare, în sensul că, pe de o parte, nu se poate identifica o motivare a instanței, simpla referire la art. 477 C. proc. civ. nefiind suficientă și nu poate echivala cu o motivare reală în sensul respingerii acestor pretenții, iar pe de altă parte, pretinsa motivare este și contradictorie, deoarece deși se reține că SGB de bună execuție ar fi fost doar parțial corect executată de către intimată, pretențiile sale au fost respinse integral.

Tot referitor la acestă critică, a afirmat că a fost încălcat art. 1.531 C. civ., având în vedere că instanța, cu toate că pentru suma de 136.292,2 euro a reținut că intimata nu a executat legal SGB de bună execuție, în privința comisioanelor bancare cu care recurenta a fost prejudiciată a decis respingerea în integralitate, or, temeinic și legal, ar fi fost să se țină cont de neexecutarea legală, fie și parțială a SGB de bună execuție.

Ultima critică expusă, în considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., vizează încălcarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., în sensul că instanța, reținând în mod greșit culpa sa procesuală, a obligat-o la plata cheluielilor de judecată, în realitate acestea fiind în sarcina intimatei.

Pe calea întâmpinării, intimata a invocat excepția nulității recursului în considerarea faptului că, prin fiecare dintre cele trei critici principale evocate, recurenta urmărește reevaluarea fondului cauzei, supunând aprecierii instanței de recurs chestiuni factuale sau care țin de interpretarea actelor juridice încheiate între părți, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât instanța devolutivă de control a dat deplină și legală aplicare standardelor principale de interpretare a prevederilor contractuale, nefiind ținută la analiza incidenței și aplicării standardelor subsidiare de interpretare a contractelor, astfel cum este prevăzut în art. 1.269 alin. (1) C. civ., articol a cărui interpretare este expres condiționată de inaplicabilitatea regulilor principale de apreciere a sensului clauzelor, iar raționamentul logico-juridic prezentat nu este nici ambiguu, nici contradictoriu în vreun fel, ci clar, recurenta fiind nemulțumită de faptul că soluția instanței de apel nu a fost în acord cu susținerile prezentate în fața acesteia.

Răspunzând punctual și sintetic fiecărei critici a recurentei, intimata a subliniat că sintagma "executare conformă" acoperă inclusiv executarea la timp a obligațiilor contractuale, câtă vreme nicio clauză a contractului nu prevede faptul că executarea conformă ar include strict și limitativ executarea cantitativă și calitativă a lucrărilor, recurenta înțelegând să adauge această din urmă nuanțare în motivarea cererii de recurs. Învederând că nu există nicio cauză exoneratoare de răspundere în mecanismul atragerii răspunderii civile contractuale a recurentei, aceasta urmărește reaprecierea de către instanța de casare a întregului probatoriu, cu consecința reținerii unei alte situații de fapt conform căreia culpa exclusivă să incumbe S.C. D. S.R.L., chestiuni pur factuale ce sunt atribuite exclusiv instanțelor devolutive.

Intimata a combătut criticile recurentei referitoare nesocotirea de către instanța de apel a regulilor de interpretare a contractelor, susținând că regula de interpretare in dubio pro reo este o regulă subsidiară care nu putea avea incidență de vreme ce instanța a utilizat regulile principale de interpretare prevăzute de cod. Cât privește pretinsele considerente contradictorii, intimata a învederat că acestea nu există, nefiind indicate nici de recurenta însăși.

În ceea ce privește criticile care vizează nereținerea culpei exclusive a intimatei de către instanța de apel, intimata a susținut că ansamblul de critici ale recurentei vizează pretinsa netemeinicie a hotărârii atacate iar nu nelegalitatea acesteia, argumentele neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prev. de art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la criticile legate de inexistența unui prejudiciu dovedit intimata a apreciat că soluția propusă de recurentă, relativ la necesitatea probării unui prejudiciu distinct de penalitățile de întârziere, este nu doar neîntemeiată, ci contrară prevederilor legale ce reglementează clauza penală, întrucât, în raport de art. 6.3 din contract, prejudiciul este prezumat prin însăși fapta neexecutării la timp a obligațiilor.

De asemenea, a învederat că dreptul său de a executa SGB de bună execuție pentru nerespectarea obligației recurentei de renunțare la dreptul de ipotecă legală a fost reținut în mod legal și temeinic, cu respectarea deplină a normelor de drept material aplicabile și cu o corectă motivare a soluției dispuse în cauză, precum și că recurenta nu și-a adus la îndeplinire obligația prevăzută la art. 4.1.16 din contract din culpa sa exclusivă, respectiv că penalitățile contractuale vizează inclusiv antreprenorul, nu doar subantreprenorii, iar înscrierea dreptului de ipotecă legală a recurentei este exclusiv imputabilă acesteia, S.C. D. S.R.L. nefiind obligată la prelungirea SGB pentru plata prețului. În legătură cu criticile formulate împotriva aceluiași aspect al litigiului, intimata a reiterat că neaplicarea principiului subsidiar de interpretare in dubio pro reo este consecința faptului că prima instanță a utilizat regulile principale de interpretare ale convențiilor.

Totodată, a arătat că instanța de apel a respectat prevederile art. 1.531 C. civ. relativ la proporționalitatea comisioanelor, respectiv pe cele ale art. 453 C. proc. civ. atunci când a decis admiterea apelurilor ambelor părți.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității, întrucât criticile se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, contrar afirmațiilor intimatei, nu vizează o reapreciere a probelor și/sau a situației de fapt din speță. Totodată, reiterând argumentele critice aduse hotărârii atacate, a solicitat respingerea susținerilor intimatei ca fiind neîntemeiate și, pe cale de consecință, admiterea recursului, astfel cum acesta a fost formulat.

Prin rezoluția din 04.06.2024 s-a fixat termen de judecată 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La același termen de judecată, la care a avut loc și dezbaterea în fond a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat și a respins excepția de nulitate a recursului invocată în apărare de către intimată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că, în acord cu principiul înscris în cuprinsul art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac care urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Tocmai de aceea, pentru a putea fi examinate, criticile formulate prin intermediul recursului trebuie să fie circumscrise sintagmei "motive de nelegalitate" la care se referă atât prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la conținutul cererii de recurs, cât și dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. care enumeră strict și limitativ "motivele de nelegalitate" pentru care se poate cere casarea unei hotărâri în recurs.

Din această perspectivă se impune a sublinia că aspectele ce țin de temeinicia hotărârii atacate cum ar fi cele ce privesc starea de fapt stabilită de instanța de fond în urma analizei și coroborării probelor administrate, concluziile trase de instanța în privința conținutului raportului juridic dedus judecății, urmare a interpretării clauzelor din convenția părților, prin prisma probelor administrate, nu pot face obiect de analiză în recurs deoarece excedează limitelor în cadrul cărora legea permite exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Abordând criticile recurentei, instanța supremă constată că, sub un prim aspect, recurenta a criticat concluzia instanței de apel conform căreia scrisoarea de garanție de bună execuție ar fi acoperit și eventualul prejudiciu cauzat prin întârzierea în efectuarea lucrărilor, cuantificat în penalitățile contractuale determinate de către intimată, susținând că această garanție, convenită contractual, era limitată doar la executarea conformă din punct de vedere cantitativ și calitativ, fără a acoperi eventualul prejudiciu rezultat din executarea cu întârziere a lucrărilor contractate.

Prin raportare la considerentele preliminare expuse supra, se constată că o parte din motivele invocate de recurentă, mai precis cele referitoare la încălcarea unor pretinse "norme de drept material" constând în clauzele contractuale cuprinse de părți la art. 8.1, art. 8.5, art. 6.3 și art. 5.8 din contract, din perspectiva art. 1270 C. civ. nu pot fi analizate întrucât acestea privesc temeinicia hotărârii iar nu eventuala nelegalitate a acesteia.

Dispozițiile art. 1270 C. civ. consacră principiul forței obligatorii a contractului statuând în mod expres:

- contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante (alin. (1);

- contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege (alin. (2).

Prin decizia atacată, instanța de apel nici nu a negat incidența acestui text de lege asupra raportului juridic contractual dintre părți și nici nu a statuat în sensul aplicării sale într-un alt conținut decât cel care rezultă expres și neechivoc din lectura normei.

Cât privește clauzele contractuale inserate de părți în contract, chiar dacă dispozițiile art. 1270 C. civ. le atribuie forța obligatorie a legii, ele nu devin, în acest fel, norme juridice de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, o eventuală interpretare a acestor clauze contractuale de către instanța de apel, într-un alt sens decât cel apreciat fi cel real de către una din părțile litigante, cu consecința determinării de către instanță a unui alt conținut decât cel pe care l-ar fi avut în vedere partea, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"). O atare concluzie se impune întrucât clauzele contractuale nu reprezintă norme de drept material iar stabilirea conținutului raportului juridic dedus judecății constituie un aspect de temeinicie a hotărârii iar nu de nelegalitate, ce este deferit de lege exclusiv instanțelor de fond, fără a putea fi supus analizei instanței de recurs, decât în măsura în care determinarea conținutului clauzelor contractuale ar fi fost consecința nesocotirii regulilor de interpretare a contractelor statornicite de C. civ.. În acest context, în raport cu limitele pe care le impun prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs nu are căderea de a proceda la o reinterpretare și reapreciere a probelor (înscrisul constatator al convenției dintre părți fiind o probă în dosar), în vederea determinării unui alt conținut al raportului juridic între părțile litigante, așa cum solicită recurenta prin argumentele ce susțin acest motiv de recurs.

Nu poate fi reținută nici critica recurentei – subsumată aceluiași motiv de recurs – conform căreia instanța de apel ar fi nesocotit regulile de interpretare a contractului cuprinse în art. 1266 – 1269 C. civ., cu accent pe regula de interpretare in dubio pro reo (în cazul unui dubiu, contractul se interpretează în favoarea debitorului obligației).

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că dispozițiile art. 1266 – 1269 C. civ. consacră principiul interpretării contractului conform voinței concordante a părților stabilind câteva reguli principale și unele reguli subsidiare de interpretare, cele subsidiare fiind incidente și utilizabile în procesul de determinare a voinței reale și concordante a părților numai în măsura în care, prin aplicarea regulilor principale de interpretare (cele cuprinse în art. 1266 – 1268), în continuare subzistă un dubiu asupra conținutului concret al clauzei supusă interpretării.

Regula de interpretare "in dubio pro reo", invocată de recurentă prin motivele de recurs, este consacrată de art. 1269 alin. (1) C. civ. și reprezintă o regulă subsidiară de interpretare conform căreia "dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă".

Contrar susținerilor recurentei, în determinarea conținutului clauzei contractuale asupra căreia părțile au prezentat puncte de vedere diferite, instanța de apel a utilizat regula principală de interpretare instituită de art. 1267 C. civ. (interpretarea sistematică), conform căreia clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. În acest sens, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a procedat la o examinare corelată a clauzelor contractuale, a scopului urmărit de părți atunci când au stabilit obligația prezentării a trei scrisori de garanție bancară de către antreprenor, conform anexelor nr. 6, 7 și 8 din contract.

În egală măsură, în determinarea sferei de cuprindere a scrisorii de garanție bancară pentru bună execuție, instanța de apel a valorificat și conduita contractuală a terțului emitent al scrisorii (banca), care a apreciat în același sens, la momentul la care a dat curs cererii de plată, respectiv că scrisoarea de garanție bancară acoperă și eventualele prejudicii rezultate din executarea cu întârziere a lucrărilor asumate contractual.

Suplimentar, instanța supremă observă că prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ. clarifică, din punct de vedere al legii, înțelesul sintagmei "executare corespunzătoare a unei obligații" statuând că un creditor are dreptul la "îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", dispozițiile art. 1516 alin. (2) stabilind prerogativele de care dispune creditorul în ipoteza în care debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere. Pe cale de consecință, concluzia finală a instanței de apel, cu privire la înțelesul sintagmei "executare conformă a obligațiilor scadente", în contextul unor clauze contractuale insuficient de clare, se suprapune pe ceea ce chiar legea stabilește a fi o "executare corespunzătoare" a obligațiilor.

Așa fiind, nu se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a regulilor de interpretare a contractului, de vreme ce instanța a valorificat o parte din regulile principale de interpretare prevăzute de C. civ. și a atribuit termenilor utilizați de părți o semantică similară cu cea pe care legea o conferă.

În raport cu aceste considerente expuse supra, Înalta Curte constată că nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii") nu poate fi primită, de vreme ce instanța de apel a prezentat în mod clar, coerent și explicit argumentele pentru care a concluzionat că scrisoarea de garanție bancară era destinată să servească și pentru acoperirea prejudiciului rezultat din întârzierea în executarea obligațiilor asumate, răspunzând în egală măsură și argumentelor esențiale invocate de către reclamantă.

Pe de altă parte, instanța supremă nu identifică vreo contradicție între argumentele utilizate de instanța de apel, eventuala contradicție existând între concluzia instanței de apel, stabilită în urma corelării probelor administrate cu poziția procesuală a recurentei care insistă, prin cererea de recurs, că unele clauze contractuale trebuiau să primească o altă interpretare în ceea ce privește conținutul lor și întinderea drepturilor și obligaților părților.

Nici critica recurentei referitoare la culpa contractuală exclusivă a intimatei și, pe cale de consecință, la lipsa de îndreptățire a acesteia la executarea scrisorii de garanție bancară de bună execuție nu poate fi primită.

Încadrabile în același registru - al criticilor îndreptate împotriva stării de fapt stabilite de instanța de apel în urma analizei probelor administrate - argumentele recurentei privesc, în principal, pretinsa netemeinicie a hotărârii iar nu eventuala nelegalitate a acesteia.

În acest sens, deși invocă formal incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurenta susține că instanța de apel ar fi nesocotit unele clauze contractuale inserate de părți în contract, respectiv cele de la art. 3.1.3, art. 6.3 și art. 7.1. Chiar dacă apreciază că hotărârea atacată ar fi contrară prevederilor art. 1270 C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractului, art. 1517 C. civ. referitoare la neexecutarea imputabilă creditorului sau art. 1350 C. civ. referitoa