ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 50/2025

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.07.2024, sub numărul de dosar x/2024 reclamantul A. minor, reprezentat legal prin părinte B. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor și Casa Națională de Asigurări de Sănătate solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună, pe cale de ordonanță președințială, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond (obligația de a face - în temeiul art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 "refuz nejustificat"), depusă la aceeași dată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal:

- obligarea pârâților să pună la dispoziție sumele necesare și să-i asigure reclamantului, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo) până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond depusă la aceeași dată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, solicitând totodată ca în temeiul art. 997 alin. (3) din C. proc. civ. executarea ordonanței să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.

Prin sentința nr. 337 din 24 iulie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității invocate de către pârâți; a admis în parte cererea de ordonanță președințială formulată de către reclamantul A., minor, reprezentat legal prin părinte B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a obligat pârâții să asigure reclamantului, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare de 100%, a medicamentului Vosoritidum până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești; a respins în rest cererea.

Împotriva au declarat recursuri principale pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și recurs incidente pârâții Guvernul României și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

3.1. Recurentul-pârât Ministerul Sănătății și-a întemeiat recurusl pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât obiectul cererii de ordonanță președințială excede limitele contenciosului administrativ. Se arată că nu se poate solicita garantarea unui fapt ce ține de competența altei autorități sau entități private, ci doar îndeplinirea unui act administrativ propriu. De asemenea, dreptul asiguraților la medicamente este condiționat de existența unei prescripții medicale și de autorizarea indicației terapeutice, conform art. 241 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a invocat încălcarea prevederilor art. 32 lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.G. nr. 37/2022. Recurentul a susținut că instanța a respins în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive, confundând obiectul cauzei (asigurarea medicamentului prin decontare) cu procedura de includere în Listă. Ministerul Sănătății nu are atribuții de plată din bugetul propriu decât pentru medicamentele expres prevăzute de lege, iar medicamentul în cauză nu se regăsește printre acestea.

Se mai arată că instanța nu a avut în vedere modificările legislative relevante (art. 243

1

și 243

2

din Legea nr. 95/2006), ceea ce a condus la o aplicare greșită a normelor de drept material. În mod greșit s-a reținut că toți pârâții au calitate procesuală pasivă, deși Ministerul Sănătății nu are atribuții în elaborarea Listei de medicamente sau în recunoașterea indicațiilor terapeutice.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare privește faptul că respingând excepția inadmisibilității cererii din perspectiva stabilirii răspunderii civile solidare, sentința recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor 1443 C. civ.

De asemenea, se arată că instanța de fod a pronunțat sentința recurată cu încălcarea prevederilor art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006 deoarece, în speță, Casa Națională de Asigurări de Sănătate asigură finanțarea programelor naționale de sănătate curative, conform art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, invocând deopotrivă și prevederile art. 5 din H.G. nr. 155/2017, Ministerul Sănătății neavând atribuții în gestionarea FNUASS, fond din care se derulează și se finanțează programele naționale de sănătate.

Precizează că, potrivit H.G. nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate, medicamentul în discuție nu figura, la data formulării și, respectiv, a soluționării cererii de chemare în judecată, pe lista medicamentelor autorizate pentru indicația terapeutică "tratamentul acondroplaziei la pacienți cu vârsta de cel puțin 2 ani, al căror epifize nu sunt închise, diagnosticul de acondroplazie trebuie confirmat prin testare genetică corespunzătoare", Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, care transpune art. 6 din Directiva 89/105/CEE din 21 decembrie 1988, prevede că unica persoană ce poate solicita demararea procedurii de evaluare a tehnologiilor medicale este deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului în România.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susținut că instanța de fond a interpretat greșit condiția aparenței de drept prevăzută de art. 997 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă medicamentul solicitat este inclus în Lista de decontare aprobată prin H.G. nr. 720/2008 și dacă are protocol terapeutic aprobat, acesta fiind obligatoriu pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Se arată că procesul de includere a unui medicament în Listă presupune parcurgerea mai multor etape, iar Ministerul Sănătății are competența de a actualiza Lista doar după ce aceasta este prezentată de ANMDM, în urma evaluării medicamentelor pentru care deținătorii autorizațiilor de punere pe piață au formulat solicitări. În lipsa includerii în Listă și a unui protocol terapeutic aprobat, medicamentul nu poate fi prescris și rambursat în sistemul de asigurări sociale de sănătate, conform art. 231 și 232 din Legea nr. 95/2006. Prin urmare, la nivel de aparență, reclamanții nu au dreptul de a beneficia de compensare în proporție de 100% pentru medicamentul solicitat.

Totodată, se susține că nu este îndeplinită nici condiția neprejudecării fondului, întrucât măsura solicitată pe calea ordonanței președințiale ar avea caracter definitiv, în lipsa unui cadru legal care să permită decontarea medicamentului în cauză.

Față de aceste considerente, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii.

3.2. Recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

În motivare, susține în esență că în mod greșit instanta de fond a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității obligând pe pârâți să asigure reclamanților, până la soluționarea dosarului de drept comun, fără somație și fără trecerea vreunui termen, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare de 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo).

Arată recurenta-pârâtă că legitimarea procesuală pasivă în cauză nu aparține CNAS, în raport de obiectul cauzei, atribuțiile CNAS sunt reglementate de art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006.

Totodată, învederează că CNAS nu are nicio atribuție în decontarea unui medicament care nu este inclus în Listă pentru indicația specificată de reclamanți, nu are elaborat un protocol terapeutic pentru administrarea în indicația (afecțiunea) reclamanților și nu face parte din pachetul de servicii medicale de bază.

Arată recurenta-pârâtă că legitimarea procesuală pasivă nu aparține CNAS prin raportare la faptul că nu intră în raporturi juridice cu asigurații și nici cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale;

Cu privire la fondul cauzei, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond, recurenta învederează că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 997 C. proc. civ. cererea de ordonanță președințială, fiind neîntemeiată.

3.3. Odată cu întâmpinarea depusă la dosar, recurentul-pârâtul Guvernul României a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și, în principal, admiterea excepțiilor invocate în fond, iar în subsidiar, respingerea cererii de ordonanță președințială.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a reiterat argumentele expuse în fața instanței de fond, considerând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

A invocat recurentul-pârât prevederile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, art. 2 lit. a) și lit. i) din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, art. 220 alin. (3) și (4) și art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006, precum și împrejurarea că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort, în speță Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Prin urmare, a opinat că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, calitatea procesuală pasivă fiind condiționată de existența identității dintre pârât și cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv.

Concluzionând, a susținut că este lipsit de calitate procesuală pasivă, întrucât nu are atribuții și competențe în sensul solicitat de intimatul-reclamant, iar o eventuală soluție de admitere a acțiunii sub acest aspect este imposibil de valorificat atât timp cât, fiind o autoritate lipsită de calitate procesuală pasivă, nu poate asigura plata medicamentelor către reclamant.

În continuare, a arătat că în mod incorect a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, ordonanța președințială fiind incompatibilă cu materia contenciosului administrativ, în raport de dispozițiile. art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 997 C. proc. civ.

3.4. Odată cu întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, cu consecința respingerii acțiunii față de instituție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Recurentul susține că instanța de fond a respins nejustificat excepția, fără a analiza argumentele prezentate și fără a motiva în mod corespunzător soluția. Se arată că Ministerul Finanțelor nu are atribuții directe în procesul de includere sau extindere a indicațiilor terapeutice pentru medicamentele compensate, atribuțiile fiind partajate între Ministerul Sănătății, CNAS și Guvern.

Potrivit Legii nr. 95/2006, Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate este gestionat de CNAS și casele de asigurări, iar Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS. Bugetele caselor de asigurări sunt aprobate de ordonatorii principali de credite, iar CNAS are competența de a administra fondul și de a reprezenta instituția în relațiile cu terții.

Ministerul Finanțelor are rolul de administrator al bugetului de stat, fără atribuții de virare a altor sume decât cele aprobate prin legea bugetului. În procesul bugetar, ministerul centralizează, analizează și evaluează veniturile și cheltuielile, dar decizia privind modificarea prevederilor bugetare aparține Guvernului.

În susținerea recursului, se invocă și considerentele Deciziei nr. 10/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care statuează că Ministerul Finanțelor nu are obligația de plată pentru sume necuprinse în bugetul aprobat.

Având în vedere dispozițiile legale aplicabile și lipsa atribuțiilor directe în materia decontării serviciilor medicale, Ministerul Finanțelor solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca inadmisibilă față de instituție.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursurilor incidente declarate de pârâții Guvernul României și Statul român, prin Ministerul Finanțelor, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată.

Potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ., "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.", iar conform art. 494 din același cod, "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune."

În cauză, pârâții Guvernul României și Statul român, prin Ministerul Finanțelor, au declarat recurs incident în cadrul procesului în care se judecă recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, situație care nu se subsumează ipotezei legale reglementate de art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Textul de lege prevede că formularea căii de atac incidente trebuie făcută în procesul ce are ca obiect calea de atac făcută de "partea potrivnică", sintagmă prin care se înțelege partea cu poziție procesuală diferită (în fond) de titularul recursului incident. Or, în speță, recursurile principale au fost declarate de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, care au aceeași poziție procesuală cu cea a Guvernului României Statul român, prin Ministerul Finanțelor, respectiv dețin calitatea de pârâți chemați în judecată de reclamantul A., prin reprezentant B..

Așadar, Înalta Curte constată că recursurile incidente declarate de pârâții Guvernul României și Staul român, prin Ministerul Finanțelor, nu respectă condiția prevăzută de art. 472 alin. (1) C. proc. civ., nefiind formulate în procesul vizând recursul declarat de partea potrivnică (reclamantul A.), ci în procesul referitor la recursurile declarate de părți având aceeași calitate procesuală.

Deși fiecare dintre pârâții chemați în judecată a înțeles să își protejeze drepturile și interesele proprii prin formularea de apărări specifice, parțial întemeiate pe invocarea lipsei calității procesuale pasive deduse din lipsa competențelor legale administrative de a îndeplini cererea reclamantului, acest aspect nu conduce la concluzia că Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sunt părți "potrivnice" față de copârâții Guvernul României și Statul român, prin Ministerul Fiannțelor. Pozițiile potrivnice ale părților cauzei se raportează la subiectul activ, respectiv pasiv, al raportului juridic dedus judecății, reclamantul fiind subiectul activ care solicită subiectelor pasive chemate în judecată realizarea unei prestații la care se consideră îndreptățit; așadar, raportul litigios ființează între reclamant, pe de-o parte, și pârâți, pe de cealaltă parte, aceștia din urmă fiind toți părți potrivnice reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității este întemeiată, iar recursurile incidente declarate de pârâții Guvernul României și Statul român, prin Ministerul Finanțelor, sunt inadmisibile, în raport de prevederile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac nefiind declarată în procesul în care se judecă recursul principal declarat de partea potrivnică, ci în recursurile declarate de părți având aceeași poziție procesuală cu titularii recursurilor incidente.

Examinând în continuare sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile principale sunt nefondate și le va respinge în consecință, urmând a le analiza împreună, răspunzând criticilor identice prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că recurentul-pârât Ministerul Sănătății a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să se subsumeze acestor motive de casare, recurenta susținând, în esență, că instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor autorități și pe cea a inadmisibilității cererii cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, iar aceste aspecte urmează a fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând fondul dreptului.

Din circumstanțele cauzei, Înalta Curte reține că intimatul-reclamant, prin reprezentanții legali, au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților să li se asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare de 100% (fără contribuție personală) medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo) pe baza de prescripție medicală, în regim de compensare de 100% (fără contribuție personală) până la soluționarea definitivă a dosarului de fond.

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâți, prin care au invocat greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și neîndeplinirea condițiilor de admitere a ordonanței președințiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților, Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, ANMDMR și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, în acest sens fiind prevederile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat.

Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive.

Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR și se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale.

Totodată, prevederile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 95/2006 dispun că:

"(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz."

Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății, referitoare la atribuția gestionării FNUASS, nu au relevanță în stabilirea calității sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuții în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecțiunii de care suferă reclamantul, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea și controlul activităților referitoare la sănătatea publică.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Vosoritdum (denumire comercială Voxzogo) pentru indicația terapeutică tratamentul acondroplaziei la pacienți cu vârsta de cel puțin 2 ani, ale căror epifize nu sunt închise. Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Totodată, dispozițiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stabilesc că "Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.", iar prevederile art. 280 din Legea nr. 95/2006, stabilesc la alin. (1) lit. i) că:

"(1) Atribuțiile CNAS sunt următoarele: i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate". Așadar, pe lângă gestionarea bugetului FNUASS, pârâta CNAS are și atribuții comune cu cele ale Ministerului Sănătății în privința elaborării listei cuprinzând medicamentele decontate din acest buget, un alt aspect de natură să confirme calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.

Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curtea constată că în mod corect instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Sănătății referitoare la incompatibilitatea procedurii ordonanței președințiale cu materia contenciosului administrativ, sunt nefondate.

Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă stabilindu-se de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

Așadar, este admisibilă de principiu cererea de ordonanță președințială formulată în fața instanței de contencios administrativ, atunci când aceasta nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligații vremelnice în sarcina unei părți, până la dezlegarea fondului cauzei, ipoteză întrunită și în cauza de față.

De asemenea nici excepția inadmisibilității cererii, din perspectiva stabilirii răspunderii civile solidare, în sarcina pârâților, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății, nu este întemeiată, așa cum în mod corect a constatat instanța de fond.

Toții pârâții au atribuții în ceea ce privește procesul de introducere a medicamentelor în Lista medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, iar neîndeplinirea acestor obligații poate declanșa obligarea lor, în calitate de autorități ale Statului, la luarea unor măsuri prin care să asigure îndeplinirea obligațiilor pozitive ce revin Statului, de a proteja dreptul persoanelor la viață, drept consacrat de art. 22 din Constituția României și de art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, precum și dreptul la ocrotirea sănătății, prevăzut de art. 34 din Constituția României.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., în special cele privind aparența de drept și neprejudecarea fondului, Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, Înalta Curte reține că medicamentul Vosoritidum (denumirea comercială Voxzogo), este un medicament aprobat din anul 2021 la nivelul Uniunii Europene de Agenția Europeană a Medicamentului ca tratament pentru prevenirea instalării și evoluția complicațiilor asociate acestei patologii.

Totodată reține că acondroplazia se caracterizează printr-o rată de mortalitate crescută la toate vârstele, fiind o boală determinată de mutația genei FGFR3 exprimată la nivelul cartilajului de creștere.

Astfel cum reiese din raportul de evaluare a tehnologiilor medicale întocmit de Ministerul Sănătății - Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo) este autorizat pentru punerea pe piață în România din data de 26.08.2021, autorizația de punere pe piață fiind emisă pentru C..

Totodată, s-a precizat că medicamentul întrunește punctajul de includere condiționată în Lista care cuprinde denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări de sănătate sublista C, secțiunea C2, DCI-uri corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații incluși în programele naționale de sănătate cu scop curativ în tratamentul ambulatoriu și spitalicesc, P6: Programul național de diagnostic și tratament pentru boli rare și sepsis sever", conform OMS nr. 861/2014 .

De asemenea, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a recomandat elaborarea protocolului pentru medicamentul cu DCI Vosoritidum și DC Voyzogo pentru indicația "tratamentul acondroplaziei la pacienți cu vârsta de cel puțin 2 ani, ale căror epifize nu sunt închise. Diagnosticul de acondroplazie trebuie confirmat prin testare genetică corespunzătoare".

Medicamentul Vosoritidum nu se regăsește în Hotărârea nr. 720/9.07.2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentul prescris nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, tratarea intimaților-reclamanți, este esențială întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, în ceea ce privește dezvoltarea normală a acestoa. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege."

Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie. Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate:

În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimaților-reclamanți la sănătate și implicit la viață normală, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale.

Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială întrucât o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO.

În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și art. 8 (dreptul la viață privată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru de a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată. Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistența medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, într-un număr de hotărâri, că articolul 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei. Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003). Curtea a statuat așadar asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep. Moldova, 4.01.2005).

Așadar, comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci implică deopotrivă, pentru asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27). Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2. Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (a se vedea Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. x/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. x/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, citată anterior, §28).

Recurenții-pârâți au mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție.

Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantului, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantului asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare.

În orice caz, este de observat că măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă.

Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect s-a reținut și în fața instanței de fond, în cauză nu se cercetează fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantului la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului de fond aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 Cod procedură.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile principale declarate de pârâții Casa Națională de Asigurari de Sănătate și Ministerul Sănătății, ca nefondate, și recursurile incidente declarate de recurenții-pârâți Statul român, prin Ministerul Finanțelor și Guvernul Românie, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile principale formulate de recurenții-pârâți Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței nr. 337 din 24 iulie 2024 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge recursurile incidente formulate de recurenții-pârâți Statul român, prin Ministerul Finanțelor și Guvernul României împotriva sentinței nr. 337 din 24 iulie 2024 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.