ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4790/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul Dolj și Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România solicitând constatarea refuzului de soluționare, de către Consiliul UNBR, a contestației formulată în temeiul art. 26 indice 3 din Statutul profesiei de avocat împotriva Deciziei nr. 243/05.07.2018 emisă de Consiliul Baroului Dolj, anularea Deciziei nr. 243/05.07.2018 emisă de Consiliul Baroului Dolj și obligarea Baroului Dolj la reînscrierea reclamantei în Tabloul Avocaților Baroului Dolj.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3067 pronunțată în data de 15.05.2024, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivarea soluției, a reținut că, în situația particulară a reclamantei care, deși a indicat domiciliul în România, s-a identificat cu o carte de identitate italiană, dispozitiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente pentru stabilirea competenței teritoriale.

Reține Tribunalul București că dispozițiile C. proc. civ. prevăd o normă specială prin care se poate stabili competența în ipoteza în care reclamantul are domiciliul în străinătate, respectiv cele ale art. 111 care prevăd că cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

A constatat că dispozițiile art. 1072 din C. proc. civ. sunt incompatibile cu materia contenciosului administrativ, în condițiile în care se reglementează competența materială în prima instanță a judecătoriei și a tribunalului, în timp ce art. 10 din Legea nr. 554/2004 reglementează competența după emitent/valoare în favoarea tribunalelor administrativ-fiscale, respectiv a secțiilor de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel.

Reținând situația particulară din cauză și faptul că acțiunea a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, în raport cu faptul că reclamanta nu are domiciliul în România, tribunalul a apreciat că, din punct de vedere teritorial, competenta aparține instanței de la sediul pârâților, având în vedere prevederile 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 111 C. proc. civ., respectiv Tribunalul Dolj.

2.2. Prin sentința nr. 710 din data de 20 iunie 2025, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect anulare act administrat, în favoarea Tribunalului Bucuresti - sectia de contencios administrativ si Fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivarea soluției, a reținut că domiciliul reclamantei, indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, este situat în București, astfel încât competența de soluționare a cauzei aparține secției contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București.

Instanța a reținut și faptul că, la data de 06.11.2023, în baza de date a Directiei pentru Evidenta Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, reclamanta figura cu domiciliu activ de la data de 16.05.2013 până în prezent, în București, Bd Tineretului, nr. 33.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Cererea dedusă judecății are ca obiect constatarea refuzului Uniunii Naționale a Barourilor din România de emitere a unui act administrativ în soluționarea contestației împotriva Deciziei nr. 243/05.07.2018 emisă de Consiliul Baroului Dolj, anularea Deciziei nr. 243/05.07.2018 emisă de Consiliul Baroului Dolj și obligarea Baroului Dolj la reînscrierea reclamantei în Tabloul Avocaților Baroului Dolj.

Instanțele aflate în conflict s-au considerat necompetente să soluționeze litigiul din punct de vedere teritorial, în raport cu domiciliul reclamantei, apreciind diferit asupra locației acestuia.

În ce privește competența teritorială, Tribunalul Dolj a reținut corect faptul că domiciliul reclamantei este cel indicat de reclamantă, respectiv în București, Bd Tineretului, nr. 33 și nu în Italia așa cum în mod greșit a reținut Tribunalul București, secția a-II-a contencios administrativ și fiscal.

Întradevăr cartea de identitate italiană dovedeste că reclamanta are reședință în Italia, însă domiciliu înregistrat în Romania este cel indicat de aceasta prin cererea de chemare în judecată.

Cum potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, Înalta Curte constată că reclamanta a declarat domiciliul principal în București, Bd Tineretului, nr. 33, astfel că, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalului București, secția a-II-a contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a -II-a contencios administrativ și fiscal. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Baroul Dolj și Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, în favoarea Tribunalului București, secția a -II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 octombrie 2025.