ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4174/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 26.09.2023, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management Pentru POPAM, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea contestației, anularea titlului executoriu reprezentat de procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare nr. x/08.08.2()22 și a Deciziei nr. 37/19.09.2022 de respingere a contestației, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 561 din 13 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM și a anulat Procesul-verbal de constatare și de stabilire a creanței bugetare nr. x din 8.08.2022 întocmit de A.M. - POPAM din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Decizia nr. 37/19.09.2022 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor formulate împotriva titlurilor de creanțe aferente beneficiarilor Programului operațional pentru pescuit 2007-2013 și a Programului operațional pentru pescuit și afaceri maritime 2014-2020 din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Împotriva sentinței civile nr. 561 din 13 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management pentru POPAM, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A criticat sentința instanței de fond, susținând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în speța dedusă judecății, care sunt clare, fără echivoc și nu lasă loc de niciun fel de interpretare și că pronunțarea unei hotărâri contrare legilor conduce nemijlocit la prejudicierea bugetului UE și bugetului național, prin "acceptarea" în integralitate a unor sume afectate de nereguli și care aduc atingere principiului bunei gestiuni financiare consacrat de art. 125 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013.

Potrivit sentinței civile, instanța a reținut două motive pentru care titlul de creanță ar fi nelegal, respectiv:

- limita de 10% prevăzută de art. 69 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013 s-ar aplica numai terenurilor și nu imobilelor (terenuri și construcții) aduse contribuție în natură în cadrul unui proiect;

- imobilele aduse contribuție în natură (teren și construcții) s-ar afla în directă legătură cu procesul de modernizare al fermei piscicole, respectiv cu achiziția și montarea noilor echipamente și instalații achiziționate prin fonduri europene nerambursabile și că în lipsa acestor imobile proiectul nu putea fi implementat.

În legătură cu primul aspect, instanța de fond a debutat prin a reține o ambiguitate între termenii utilizați în cadrul art. 69 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013 și cei utilizați în C. civ. românesc (art. 537) ceea ce face ca această "explicație" să fie ridicolă, întrucât este de nepermis ca legalitatea unui titlu de creanță și existența unei nereguli să fie pusă la îndoială de o presupusă ambiguitate de termeni, neargumentată în niciun fel de instanță prin hotărârea pronunțată.

Referitor la afirmația instanței de fond privind o necorelare de termeni "terenuri și imobile" și "valoarea terenului sau a bunului imobiliar" recurenta a arătat că aceasta este în totalitate neadevărată și decizia luată de aceasta pentru anularea titlului de creanță este în mod evident nelegală, raportat la prevederile art. 537 din Legea nr. 287/2009 - C. civ., dar și prevederile art. 69 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013, prevederi care sunt într-o armonie perfectă și nu lasă loc la ambiguități sau alte interpretări.

Astfel, raportat la cazul de față, legalitatea actului administrativ nu se poate analiza pe baza unor presupuse ambiguități, ci se analizează neregula constatată care provine din nerespectarea dispozițiilor legale ale legislației europene care reglementează cheltuielile eligibile în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene nerambursabile, în speță art. 69 din Regulamentul UE nr. 1303/2013, legislație care se aplică cu întâietate,

Plecând de la faptul că interpretarea legală a prevederilor unui act normativ se realizează numai atunci când explicarea sensului dorit de legiuitor își găsește locul în chiar cuprinsul acestuia, se constata că, prin parcurgerea prevederilor legale anterior menționate, rezultă fără dubiu că limita de 10% se aplică la întreaga contribuție în natură, adică la toate bunurile imobile (terenuri și/sau construcții) aduse ca aport în natură în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene nerambursabile, în sensul că trimiterea de la alin. (1) la alin. (3) lit. b) din același articol 69 este strict pentru limita maximă procentuală acceptată ca fiind eligibilă pentru contribuția în natură adusă în cadrul unui proiect finanțat.

Cu alte cuvinte, trimiterea între alin. (1) și alin. (3) ale aceluiași articol este pentru a individualiza un procent, o limită și astfel este evident că limita de eligibilitate de 10% (aceasta fiind regulă generală) se aplică tuturor contribuțiilor în natură care constau în terenuri sau bunuri imobile, deci nu exclusiv situației terenurilor, cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel Craiova.

De altfel, experții Comisiei Europene au emis Ghidul EGESIF/18.04.2016, cu privire la interpretarea prevederilor unor articole din reglementările europene, printre care și cele ale art. 69 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013, potrivit căruia contribuțiile în natură sunt eligibile dacă sunt îndeplinite cumulativ și condițiile:

- "partea de sprijin din fondurile ESI (prin intermediul instrumentului financiar) pentru o investiție (care include contribuția în natură) realizată de un beneficiar final ar trebui să fie mai mica sau egală cu totalul cheltuielilor eligibile, cu excepția contribuției în natură;

- valoarea terenului sau imobilului trebuie să fie certificata de un expert calificat independent sau de un organism oficial autorizat în mod corespunzător si nu trebui să depășească costurile general acceptate pe piața în cauză;

- valoarea terenului sau a proprietății imobiliare trebuie să fie mai mică sau egală cu 10 % din totalul cheltuielilor eligibuile ale investiției efectuate de către beneficiarul final, în cazul în care terenul sau proprietatea imobiliară face parte din aceeași investiție . . . . . . . . . .". (A se vedea pag. Pct. 5.2 de ta pag. 11 din GHID EGESIF118.04.2016 - pentru care depunem traducerea autorizată realizată de traducător autorizat de Ministrul Justiției -doamna B. - Autorizația nr. x). Or. din cele reținute de instanța de fond, rezultă că aceasta a ignorat cu desăvârșire explicațiille oferite de documentul de lucru elaborat de experții Comisiei Europene, deși a fost pus la dispoziția acesteia.

Coroborând toate cele expuse, o interpretare sistematică a dispozițiilor articolului 69 alin. (1) și ale articolului 69 alin. (3) din Regulamentul nr. 1.303/2013 arata că limita de eligibilitate de 10% se aplică tuturor contribuțiilor în natură formate din terenuri sau imobile, imobile însemnând și clădiri/construcții, deci nu exclusiv situației terenurilor.

Pentru a decide contrar prevederilor legale mai sus citate, instanța de fond a evidențiat în cadrul hotărârii pronunțate numai termenul de "teren/terenuri", ignorând astfel termenul "imobil", care se referă atât la teren, cât și la construcție, acest termen fiind utilizat atât în legislația europeană, cât și în cea națională, pentru a ajunge să rețină și să concluzioneze că limita de 10% s-ar aplica numai terenurilor aduse contribuție în natură, ceea ce denotă că aceasta nu a realizat o corectă și deplină aplicare a prevederilor Regulamentului European.

A mai susținut că un alt aspect pe care instanța l-a ignorat și care a condus la o interpretare eronată și incorectă a prevederilor legale, este art. 5 din H.G. nr. 347/2016, pe care, deși îl invocă și îl citează în cuprinsul hotărârii aceasta decide contrar dispozițiilor legale invocate, ignorând dispozițiile acestuia, respectiv faptul că: "Prin excepție de la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) și b), contribuția în natură este considerată eligibilă dacă îndeplinește condițiile impuse de art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului."

Coroborând astfel cele două prevederi legale, respectiv art. 69 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013 cu art. 5 din H.G. nr. 347/2016, este lesne de înțeles că eligibilitatea contribuției în natură trebuie să respecte primordial dispozițiile art. 69 din legislația europeană, care stabilește că pentru contribuția în natură formată din bunuri imobile, aceasta este eligibilă în limită de 10% din totalul cheltuielilor eligibile ale unui proiect, întrucât așa cum a precizat și justificat anterior, acest lucru și-a dorit legiuitorul european și a reglementat prin actul normativ Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013.

Așadar, nu se poate face abstracție de alin. (1) al art. 5 mai sus invocat și nu este permis ca instanța să aleagă doar anumite prevederi din legislație care să corespundă intenției reclamantei de a înlătura neregula si a menține în posesia acesteia sume care nu i se cuvin din bugetul UE si al statului român.

Referitor la legătura directă între aportul în natură și operațiunea finanțată, pentru a înlătura neregula referitoare la lipsa legăturii menționate și anularea creanței bugetare aferente, respectiv a titlului de creanță emis în sarcina S.C. A. S.R.L., instanța de fond a reținut că imobilele aduse contribuție în natură (teren și construcții) s-ar afla în directă legătură cu procesul de modernizare al fermei piscicole, respectiv cu achiziția și montarea noilor echipamente și instalații achiziționate prin fonduri europene nerambursabile și că în lipsa acestor imobile proiectul nu putea fi implementat.

Or, analiza legăturii dintre contribuția în natură compusă numai din bunuri imobile și operațiunea finanțată prin proiect se raportează la necesitatea/obligația ca aceasta să fie legată de procesul de achiziție echipamente, dotări, utilaje, care să permită reclamantei îmbunătățirea funcționării fermei piscicole și în același timp pentru scăderea costurilor cu cheltuielile privind energia electrică și apa, după cum rezultă din cererea de finanțare a proiectului.

Așadar, operațiunea finanțată este reprezentată de achiziția de echipamente șl utilaje, ceea ce conduce la posibilitatea încadrării acesteia ca fiind o modernizare. Modernizarea, pe de altă parte, poate fi privită ca având 2 componente distincte, prima componentă este reprezentată de modernizarea bunurilor imobile prin intervenții asupra lor, intervenții care conduc la majorarea valorii de inventar a acestora (reabilitări/extinderi ale imobilelor existente), iar cea de-a doua componentă, cum este cazul de fața, modernizarea prin achiziționarea de echipamente și utilaje ce nu conduc la creșterii valorii de inventar a bunurilor imobile, întrucât nu sunt de natură a afecta bunul/bunurile imobiliare din amenjarea piscicolă, aceste echipamente fiind înregistrate în evidențele contabile în mod distinct în alt cont contabil.

Pentru cel de-al doilea caz al modernizării, legiuitorul european, dar și cel național nu acceptă contribuția în natură formată din bunuri imobile, întrucât nu sunt în legătură directă cu operațiunea finanțată reprezentată de achiziția de echipamente și utilaje. De altfel, acest aspect a fost explicat pe tot parcursul litigiului dintre pârât și reclamantă, instanța având la îndemână toate explicațiile legale privind corecta interpretare a art. 69 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013 șiaart. 5 din H.G. nr. 347/2016.

Prin urmare, terenul și/sau imobilul adus ca și aport în natură în proiect trebuie să facă parte din investiția finanțată, adică din achiziția de echipamente și dotări, or, în operațiunea finanțată în cauză nu este îndeplinită această condiție.

Reiterează faptul că operațiunea finanțată a A. S.R.L. a constat în achiziția de echipamente, care să conducă la atingerea indicatorilor stabiliți și nu lucrări asupra bunurilor imobile aduse în proiect, deci nu imobilele au fost modernizate.

Concret, asupra activelor imobile aduse contribuție în natură și utilizate în procesul tehnologic nu s-a intervenit prin modernizare, operațiune care s-a realizat doar prin achiziția de echipamente. Punctează că reclamanta nu a solicitat finanțare nerambursabilă pentru înființarea unei unități de acvacultura noi, caz în care echipamentele ar fi reprezentat doar o parte din investițiile ce trebuiau realizate, ci aceasta a optat pentru sprijinul privind modernizarea unității de acvacultura, așa cum este definit la art. 48 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 508/2014, ceea ce rezultă fără dubiu că era necesară existența unei unități de acvacultura funcționale.

În concluzie, explicația și motivarea instanței de judecată este în afara oricăror prevederi legale și doar în interesul reclamantei pentru a păstra finanțarea nerambursabilă afectată de neregulă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 561 din 13 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește primul caz de casare invocat, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea este nemotivată și contradictorie.

Apărările sale privind excepția prescripției pentru suma de 65.193,40 RON ce a fost acordată ca urmare a cererii de rambursare nr. x/29.05.2019, privind faptul că creanță rezultă din neregulile aplicării de către beneficiar a legislației naționale, în legătură cu proporționalitatea măsurii stabilită prin titlul de creanță, în raport de ipoteza avută în vedere de echipa de control, referitor la faptul că obligația de plată, suma de 1.300.000 RON urma a fi suportată de către C., referitoare la eronata reținere în sarcina beneficiarului a creanței bugetar și la faptul că această creanța bugetară urma a se reține în sarcina emitentului ghidului solicitantului și instituției care l-a aprobat, referitoare la aplicabilitatea în cauză a disp. art. 1556 C. civ. (excepția de neexecutare a contractului) au fost în totalitate înlăturate, fără ca instanța să argumenteze de ce le-a înlăturat, hotărârea nefiind motivată corespunzător exigențelor procedurale.

Analizând considerentele hotărârii de fond din această perspectivă, rezultă că instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, prin raportare la probatoriul administrat, respectiv la înscrisurile depuse, neprocedând la un examinare efectiva a mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, nefiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. Obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune analiza grupată a argumentelor, un răspuns ce poate fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.

Verificând considerentele sentinței recurate, reiese că acestea nu îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nu explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.

Astfel, prima instanță nu a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, nefiind clare rațiunile avute în vedere de aceasta. Reiese că prima instanță a pronunțat o hotărâre nemotivată și există suficiente elemente care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Astfel, instanța a reținut că excepția de neexecutare a Contractului de finanțare care este guvernat de legislația specială în materie, ci nu de dreptul comun, pentru a fi verificată ipoteza prevăzută de art. 1556 C. civ.. Nu a indicat instanța legislația aplicabilă și care este norma de drept care interzice invocarea acestei excepții în temeiul normelor de drept comun, respectiv care ar fi motivele care nu permit completarea legislației speciale cu normele de drept comun.

De asemenea, în soluționarea excepției prescripției, instanța nu a analizat sub nici o formă apărările referitoare la faptul că sumele acordate în baza Contractului de Finanțare, sunt sume provenite din raporturile contractuale dintre părți.

Contradicția instanței constă în aceea că, în soluționarea excepției prescripției, pentru a motiva soluția pe disp. art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011, a indicat că suma ar reprezenta o creanță bugetară rezultată din nereguli, pentru ca pe fond să aprecieze că fondurile europene nu au fost utilizate printr-o abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractului.

Referitor la creanța bugetară reținută în sarcina beneficiarului este în sumă de 1.335.581,95 RON, instanța a făcut confuzie între contribuția din fonduri UE - procent de 75% și contribuția publică națională procent de 25%, neprecizând dacă reținerea și a contribuției naționale în procent de 25% a fost impusă prin Raportul de audit nr. 2020/RO/Audit Tematic/MARE/E1.

În ceea ce privește criticile subsumate prevederilor ari. 488 alineat (l) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizează faptul că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a unor dispoziții de drept material.

În ce privește excepția prescripției privind suma care a fost acordată ca urmare a cererii de rambursare nr. x/29.05.2019, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 aplicabile în speță.

Instanța a reținut greșit incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011. Dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 se aplică creanțelor bugetare rezultate din nereguli -așa cum sunt ele definite de art. 2, alin. (1), lit. j), adică sumele de recuperat ca urmare a constatării unei nereguli în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. Or, recurenta A. S.R.L. nu a obținut și utilizat fondurile europene printr-o abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene.

De asemenea, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, reținând eronat că nu sunt aplicabile, întrucât, nu este vorba de necorelarea prevederilor legislației naționale cu reglementările comunitare. Astfel, atât în Ghidul solicitantului, cât și în H.G. nr. 347/2016, "contribuția în natură este considerată eligibilă dacă îndeplinește condițiile impuse de art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. l.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului.", și "în cazul terenurilor valoarea contribuției în natură nu poate depăși limita prevăzută la art. 69 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. l.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului.".

Sancțiunea aplicată prin procesul-verbal contestat (respectiv stabilirea creanței bugetare în sarcina beneficiarului în sumă de 1.335.581,95 RON) este nelegală, din motivarea actului contestat reieșind că această creanță rezultă din neregulile aplicării de către beneficiar a legislației naționale (Ghidul Solicitantului, contractul de finanțare) cu reglementările comunitare (articolul 69 alin. (1) al doilea paragraf și la articolul 69 alin. (3) din RDC).

În legătură cu proporționalitatea măsurii stabilită prin titlul de creanță, instanța nu a avut în vedere faptul că procesul-verbal contestat nu respectă nici Raportul de audit nr. 2020/RO/Audit Tematic/MARE/EI, activitate de audit ce s-a concentrat pe verificarea condițiilor de eligibilitate, în conformitate cu Metodologia stabilită în Memorandumul de Planificare potrivit Regulamentului UE nr. 508/2014 EMFF.

Prin actul contestat, creanța bugetară în sarcina beneficiarului este în sumă de 1.335.581,95 RON, adică integral contribuția din fonduri UE - procent de 75% și contribuția publică națională procent de 25%, deși prin Raportul de audit nr. 2020/RO/Audit Tematic/M ARE/EI, se rețin că aceste contribuții doar din fonduri UE trebuie reduse proporțional și nu înlăturate.

Referitor la acest motiv, apreciază că se impunea reducerea proporțională a contribuției din fonduri UE sau restituirea integrală, deși din conținutul raportului reiese clar că măsura era de reducere și nu de înlăturare.

Soluția a fost dată și cu încălcarea art. 2199 C. civ.., ce vizează contractul polița de asigurare nr. x/18.04.2019.

A reținut instanța că referitor la polița de asigurare nr. x/18.04.2019 privind asigurarea de garanții emisă de C. S.A., aceasta menționează la rubrica "Tip garanție - 66-2 - Garanție privind returnarea avansului", și se referă la avansul ce a fost acordat reclamantei în condițiile art. 29 din O.U.G. nr. 49/2015. Cum perioada de valabilitate a garanției a fost 19.04.2019 - 05.04.2020, nu se poate susține că această poliță ar fi putut fi încasată de pârât, în calitate de beneficiar, în contul creanței stabilite ulterior prin Procesul-verbal nr. x/08.08.2022.

Asemenea motivare contravine regulilor și scopului unui contract de asigurare, pretinsul prejudiciu fiind produs în perioada de implementare a proiectului, deci în perioada în care polița era în vigoare.

De asemenea, instanța nu a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 4-6 din O.U.G. nr. 66/2011. În mod greșit s-a reținut o creanță bugetară în sarcina beneficiarului, creanța bugetară urmând a se reține în sarcina emitentului Ghidului solicitantului și instituției care l-a aprobat, ghid care a prevăzut cota procentuală cu care beneficiarul a venit ca și contribuție în natură sub formă de bunuri imobile ca fiind de 50%.

A mai susținut că, în mod greșit instanța nu a admis excepția de neexecutare a contractului, cu încălcarea dispozițiilor art. 1566 C. civ... Aceasta era incidentă, câtă vreme a respectat întru totul contractul de finanțare nerambursabilă nr. 208/04.03.2019., în timp ce Direcția Generală Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM ca parte contractantă nu și-a îndeplinit obligațiile corelative.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management pentru POPAM, ca nefondat.

În acest sens, a învederat că nu a comis nici o abatere sau omisiune care să fi prejudiciat bugetul general al Comunității Europene deoarece a aplicat întocmai prevederile actelor normative de reglementare a accesării fondurilor nerambursabile.

Dovada că a respectat întocmai reglementările este dată și de faptul că, in urma verificărilor efectuate de experții săi, DGP AMPOPAM a transmis către S.C. A. S.R.L. notificarea pentru a se prezenta la sediul DGP AMPOPAM in vederea semnării contractului de finanțare.

Ulterior semnării contractului de finanțare S.C. A. S.R.L. a parcurs toate etapele stipulate în contract și a respectat cu profesionalism și strictețe prevederile acestuia, având ca urmare rambursarea de către DGP AMPOPAM a sumelor asumate prin contractul de finanțare.

De altfel, așa cum reiese explicit din opinia Comisiei Europene, abaterile privind aportul in natura se datorează statului român. Astfel, a considerat că recurenta nu este îndreptățită să invoce propria culpa în aplicarea art. 4 din Regulamentul 2.988/95, întrucât abaterea/omisiunea a fost generata de statul roman si nicidecum de către A. S.R.L..

A mai precizat că deși putea fi reținută o necorelare a termenilor "terenuri și imobile " și valoarea terenului sau a bunului imobiliar" utilizați în cadrul art. 69 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 cu noțiunile de bunuri imobile din legislația națională (art. 537 C. civ.), această ambiguitate a fost clarificată de legiuitorul român în cuprinsul în art. 5 alin. (3) lit. b) teza a II-a din H.G. nr. 347/2016.

Astfel, textul prevede fără echivoc faptul că "în cazul terenurilor, valoarea contribuției în natură nu poate depăși limita prevăzută de art. 69 alin. (3) lit. d) din Regulament". Dacă nu aceasta ar fi fost voința legiuitorului, textul ar fi făcut nicio distincție între bunurile imobile (clădiri și terenuri), cu privire la valoarea ce constituie contribuția în natură ce trebuie certificată de un evaluator autorizat.

În acest context, nu poate fi primită susținerea pârâtului în sensul că limita de 10% prevăzută de art. 69 alin. (3) lit. d) se referă atât la bunuri imobile adică terenuri și clădiri, fiind foarte clar aceasta vizează numai terenurile.

Referitor la legătura directă intre aportul în natură și operațiunea finanțată, a pretins că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert consultant fiscal D., nu se putea realiza o creștere a producției în altă parte decât folosind dotările aduse ca aport în natură în cadrul proiectului. În plus, potrivit constatărilor expertului, chiar dacă în contabilitatea unității echipamentele achiziționate în cadrul proiectului de finanțare nu au influențat valoarea contabilă a bunurilor existente (aportul în natură) prin scăderi sau creșteri de valoare contabilă, a avut loc o influență asupra valorii lor. Mai precis, a crescut sau a scăzut valoarea lor de piață.

În concluzie, imobilele aduse contribuție în natură respectiv teren și construcții ale păstrăvăriei, și care au fost incluse în proiect, se află în directă legătură cu procesul de modernizare descris prin cererea de finanțare și, în lipsa acestor imobile proiectul nu putea fi implementat.

Recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management pentru POPAM a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

A susținut că recurenta-reclamantă nu a demonstrat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, pentru a fi atrasă sancțiunea nulității hotărârii și nici că ar exista contradictorialitate între cele reținute de instanța de fond.

Criticile formulate prin recursul incident sunt neîntemeiate/nefondate întrucât instanța de fond a motivat clar respingerea: excepției prescripției, privind suma care a fost acordată ca urmare a cererii de rambursare nr. 1l 1812/29.05.2019; greșitei aplicări a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din OUC nr. 66/2011; lipsei proporționalității măsurii stabilite prin titlul de creanță; -afirmațiilor privind perioada de valabilitate a garanție din polița de asigurare nr. x.04.2019 emisă de C. S.A.; -incidența dispozițiilor art. 4-6 din OUC 66/2011; -excepției de neexecutare a contractuluii, cu încălcarea dispozițiilor art. 1566 C. civ.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a apărărilor formulate de aceștia prin întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management pentru POPAM este fondat, iar recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Litigiul de față a avut la bază proiectul Modernizarea păstrăvăriei A. S.R.L., prin achiziția de tehnologii moderne, pentru a cărui implementare recurenta-reclamantă a solicitat finanțare nerambursabilă pentru achiziții de echipamente fără montaj (sistem fotovoltaic, unelte și dispozitive piscicultură, generator curent, mașină frig, mașină transport pește viu, motostivuitor, mașină fulgi gheață, pompă pește viu, instalație oxigenare, instalație filtrare recirculare apă - mobilă fără fundație) în cadrul Programului operațional pentru pescuit și afaceri maritime 2014 -2020 -- Prioritatea Uniunii 2 - având ca Obiectiv specific: - Sporirea competitivității și a viabilității întreprinderilor din sectorul acvaculturii, inclusiv îmbunătățirea siguranței sau a condițiilor de lucru, în special a IMM-urilor - 2.2 Măsura II.2 - Investiții productive în acvacultură.

Valoarea totală a Contractului de Finanțare a fost de 5.857.076,61 RON, din care autoritatea publică a acordat o finanțare nerambursabilă în sumă maximă de 2.679.019,00 RON, echivalentă cu 50% din valoarea totală eligibilă aprobată.

Contribuția eligibilă a recurentei-reclamante, în sumă de 2.679.019 RON, reprezentând 50% din valoarea totală eligibilă, a fost adusă ca aport în natură, fiind evaluată de expert evaluator membru ANEVAR conform raport 94/30.09.2018, și a constat în terenuri și clădiri păstrăvărie, din care: terenuri - 136.789 RON și clădiri - 2.542.230 RON.

Controlul efectuat de către recurenta-pârâtă s-a finalizat prin încheierea Procesului Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.08.2022, reținându-se că aportul în natură sub formă de bunuri imobile adus de recurenta-reclamantă a depășit limita maximă de 10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile și că nu are legătură directă cu sfera operațiunii finanțate, respectiv cu procesul de modernizare propus prin proiect.

Preliminar, va analiza susținerile formulate prin recursul incident, referitoare la soluția dată prescripției dreptului de a stabili creanța bugetară în sarcina recurentei-reclamante, față de natura peremptorie a acestora care fac inutilă cercetarea criticilor aduse soluției pe fond.

În primul rând, recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că sentința ar fi nemotivată sau că, în subsidiar, ar cuprinde motive contradictorii.

Criticile nu se susțin.

Din cuprinsul considerentelor sentinței, se observă că judecătorul fondului a argumentat, atât în fapt cât și în drept, incidența termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 142/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 20 iulie 2012, cu modificările și completările ulterioară (în continuare, O.U.G. nr. 66/2011), derogatoriu atât de la dispozițiile legislației civile, cât și ale celei fiscale. Prin urmare, implicit, prima instanță a înlăturat motivat argumentul recurentei-reclamante care susținea teza incidenței termenului general de prescripție din materie civilă.

Nu poate fi primită nici teza contradicțiilor existente între considerentele primei instanțe. Astfel, în analiza prescripției, judecătorul fondului a identificat cadrul legal incident, reținând justificat că sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011, câtă vreme ipoteza este aceea a unor nereguli care au avut ca obiect sume obținute prin finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene. Acest argument nu vine în contradicție cu cel care a stat la baza admiterii acțiunii în anulare, potrivit căruia neregulile au fost imputate, pe fond, prin greșita aplicare a legii, cele două vizând paliere diferite, referitoare primul la stabilirea termenului în care autoritatea publică era îndreptățită să încheie actul administrativ, secundul la respectarea de către aceasta a normelor substanțiale incidente procesului-verbal de constatare a neregulilor în discuție.

Cât despre faptul că în mod nelegal ar fi fost reținute dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011, câtă vreme sumele acordate în baza contractului de finanțare ar fi provenite din raporturile contractuale dintre părți, cărora le-ar fi astfel aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, motivul invocat de recurentă, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 "Dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare."

Înalta Curte reamintește că regulile privind creanțele bugetare prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 reprezintă norme speciale - atât față de normele generale prevăzute în Codul de procedură fiscală, cât și față de normele generale prevăzute în C. civ. - și se aplică în cazul activităților de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire și de recuperare a creanțelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, precum și de raportare a neregulilor către Comisia Europeană sau către alți donatori internaționali.

Contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, creanța de recuperat nu rezultă din contractul încheiat între părți, ci din neregula apărută în utilizarea fondurilor europene și a fondurilor publice naționale aferente acestora, ceea ce atrage incidența normei speciale anterior citate, edictate în considerarea specificului activității pe care o reglementează.

Prin urmare, în mod judicios, prima instanță a reținut incidența art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

În continuare, va analiza criticile cuprinse în cele două recursuri referitoare la soluția dată fondului propriu-zis al acțiunii în anulare.

Motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., grefat, în ceea privește prima neregulă reținută, respectiv că aportul în natură sub formă de bunuri imobile adus de beneficiar a depășit limită maximă de 10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile, pe greșita aplicare a art. 5 din H.G. nr. 347/2016 raportat la art. 69 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului.

În esență, făcând interpretarea art. 5 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 347/2016 și a art. 69 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, prima instanță a reținut că limita de aport, de 10% din valoarea totală a proiectului, are în vedere strict valoarea terenurilor, nu și a construcțiilor amplasate asupra acestora.

Înalta Curte constatată că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare legii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind, astfel, fondat.

Art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 (act normativ direct aplicabil în toate elementele sale potrivit art. 288 din Tratatul privând funcționarea Uniunii Europene și incident contractului de finanțare încheiat pentru implementarea proiectului Modernizarea păstrăvăriei A. S.R.L., prin achiziția de tehnologii moderne) stipulează următoarele norme specifice de eligibilitate:

"Contribuțiile în natură sub forma prestării de lucrări, furnizării de bunuri, servicii, terenuri și imobile pentru care nu au fost efectuate plăți în numerar justificate de facturi sau documente cu valoare justificativă echivalentă pot constitui cheltuieli eligibile cu condiția ca astfel să prevadă normele de eligibilitate ale fondurilor ESI și ale programului și să fie îndeplinite următoarele criterii:

(a)

contribuția publică destinată unei operațiuni care include contribuții în natură nu depășește valoarea totală a cheltuielilor eligibile, cu excepția contribuțiilor în natură, la încheierea operațiunii;

(b)

valoarea atribuită contribuțiilor în natură nu depășește costurile în general acceptate pe piața în cauză;

(c)

valoarea și aplicarea contribuției poate face obiectul unei evaluări și al unei verificări independente;

(d)

în cazul furnizării de terenuri sau imobile, se poate face o plată în numerar în vederea unui contract de închiriere la o valoare nominală pe an care să nu depășească o unitate monetară a statului membru respectiv;

(e)

în cazul contribuțiilor în natură sub formă de muncă neremunerată, valoarea muncii este determinată luând în considerare timpul consacrat verificat și rata remunerației pentru o muncă echivalentă.

Valoarea terenului sau a bunului imobiliar menționate la prezentul alineat primul paragraf litera (d) se certifică de un expert independent calificat sau de un organism oficial autorizat în mod corespunzător și nu depășește limita prevăzută la alin. (3) litera (b). (Subl. ÎCCJ)."

Din analiza textui legal de mai sus, se observă în primul rând că, referitor la conținutul contribuțiilor în natură, au fost avute în vedere atât terenurile cât și construcțiile, împrejurare care reiese explicit atât din primul paragraf, cât și din cel de-al doilea, ambele norme enumerând expres, pe lângă terenuri, și celelalte bunuri imobile, De asemenea, se constată că paragraful secund impune condiția ca valoarea terenului sau a construcției să nu depășească limită prevăzută la alin. (3) litera (b), respectiv 10 % din cheltuielile totale eligibile ale operațiunii în cauză.

Prin urmare, limita impusă de textul regulamentară condiționează atât terenurile, cât și celelalte bunuri imobiliare, împrejurare omisă nelegal a fi valorificată de către curtea de apel.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 347/2016 nu schimbă datele problemei.

În primul rând, se reține că prima instanță avea obligația de a nu aplica norma internă dacă o considera incompatibilă dreptului unional, după cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Simmenthal C-106/77).

Mai mult, analizând prevederile art. 5 din H.G. nr. 347/2016, Înalta Curte constată că acestea nu conțin o soluție legislativă diferită de cea a regulamentului în discuție.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) "Prin excepție de la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) și b), contribuția în natură este considerată eligibilă dacă îndeplinește condițiile impuse de art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului".

Prin urmare, se poate observa că dispozițiile naționale trimit expres la cele regulamentare în privința condițiilor de eligibilitate impuse de art. 69 alin. (1). Așadar, limita impusă pentru aportul în natură are în vedere aceeași referință precum textul regulamentar, respectiv atât terenurile, cât și celelalte bunuri imobiliare.

Cât despre prevederile art. 5 alin. (3) lit. d), Înalta Curte constată că acestea stipulează că respectiva contribuție în natură "trebuie să îndeplinească cumulativ și următoarele condiții: valoarea bunurilor este certificată de un evaluator autorizat și independent de beneficiarul operațiunii, potrivit prevederilor legale în vigoare. În cazul terenurilor valoarea contribuției în natură nu poate depăși limita prevăzută la art. 69 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului" (Subl. ÎCCJ).

Se observă astfel că, prin folosirea conjuncției "și", leguitorul nu a înțeles ca prin dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. d) să deroge de la prevederile alin. (1).

Din contră, acestea adaugă stipulații particulare celor prevăzute de primul alineat, incidente în funcție de specificitățile proiectului finanțat.

Astfel, în cazul terenurilor se stabilește că valoarea acestora nu poate depăși aceeași limită prevăzută la art. 69 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, respectiv 10 % din cheltuielile totale eligibile ale operațiunii în cauză. Prin urmare, textul nu instituie o excepție de la prevederile art. 5 alin. (1), ci are în vedere ipoteza particulară în care terenul face obiectul contribuției în natură, iar proiectul finanțat vizează și realizarea de construcții, situație în care existența unei dispoziții particulare se justifică, pentru a sublinia că, în această ipoteză, limita se aplică doar în privința terenului adus ca aport.

Cât despre prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 347/2016, avute, de asemenea, în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției, se constată că acestea nu erau incidente cauzei.

După cum s-a arătat în cele preced, neregula reținută a vizat faptul că aportul în natură sub formă de bunuri imobile a depășit limita maximă de 10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile, altfel spus că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile de cofinanțare a proiectului. Spre deosebire de art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 347/2016 care menționează condițiile de admisibilitate a contribuțiilor în natură, dispozițiile art. 16 fac referire la eligibilitatea cheltuielilor realizate în cadrul proiectului finanțat, prevăzând că, atunci când constau în achiziția de imobile (terenuri libere sau, după caz, construite), eligibilitatea este limitată la 10 % din cheltuielile totale eligibile ale operațiunii în cauză. Este vorba așadar, despre cerințe care se aplică unor elemente de referință diferite, respectiv aportului în natură pentru asigurarea cofinanțării sau, după caz, eligibilității cheltuielii pentru care se solicită finanțarea.

Nici trimiterile generice ale primei instanțe la prevederile Ghidului Solicitantului nu conduc la o altă concluzie, câtă vreme acestea trimit textual, în privința contribuției în natură, la art. 5 din H.G. nr. 347/2016 și la necesitatea respectării art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.

Susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora nici Ghidul Solicitantului și nici contractul de finanțare nu interziceau aportul în natură peste limita de 10% sunt lipsite de relevanță. Într-adevăr, contribuția în natură nu era limitată la 10% din contravaloarea cheltuielilor eligibile pentru finanțare. Ceea ce s-a imputat însă recurentei-reclamante nu este depășirea pragului aferent contribuției în natură în ansamblu (care putea consta, potrivit dispozițiilor Ghidului, din echipamente, instalații, utilaje, imobile), ci doar a părții componente reprezentate de bunurile imobile, limitate, după cum s-a arătat în cele ce preced, la 10% din totalul cheltuielilor eligibile ale operațiunii.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și dintr-o a doua perspectivă, respectiv greșita aplicare a art. 5 alin. (3) lit. c) din H.G. nr. 347/2016 în ceea privește a doua neregulă reținută, respectiv lipsa unei legături stricte și necesare între contribuția în natură și implementarea proiectului finanțat.

Se reține că potrivit art. 5 alin. (3) lit. c) din H.G. nr. 347/2016 "Contribuția în natură constituită din bunurile prevăzute la alin. (2) trebuie să îndeplinească cumulativ și următoarele condiții: c) contribuția în natură trebuie să facă parte integrantă din operațiunea finanțată astfel încât să participe la atingerea obiectivelor și realizarea indicatorilor asumați prin cererea de finanțare".

Pe baza raportului de expertiză administrat în cauză, prima instanță a constatat că imobilele aduse contribuție în natură, respectiv teren și construcții ale păstrăvăriei, se află în directă legătură cu procesul de modernizare descris prin cererea de finanțare.

Înalta Curte constată că această concluzie are la bază o greșită aplicare a dispozițiilor legale de mai sus, interpretate în lumina principiului bunei gestiuni financiare, consacrat la art. 4 alin. (8) și la art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiției a Uniunii Europene, în special Hotărârea din 19.12.2024 în cauza C-392/23 (Rustrans S.R.L. împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția generală de Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM).

În acest sens, Înalta Curte reține că, prin această hotărâre (par. 53), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, în temeiul art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, în aplicarea principiului bunei gestiuni financiare, revine autorității de management responsabile cu gestionarea programului sarcina de a verifica dacă, în cadrul unei operațiuni cofinanțate dintr-un fond structural și de investiții, atât cheltuielile efectuate de beneficiar, cât și contribuțiile în natură aduse pentru susținerea proiectului prezintă legătură directă cu activitatea desfășurată.

Or, în cauză, o asemenea legătură directă nu poate fi reținută.

În speță, proiectul supus finanțării are la bază modernizarea unității de acvacultură, respectiv îmbunătățirea feremei piscicole și scăderea costurilor cu cheltuielile privind energia electrică și apă, prin intermediul achiziției de echipamente fără montaj (sistem fotovoltaic, unelte și dispozitive piscicultură, generator current, mașină frig, mașină transport pește viu, motostivuitor, mașină fulgi gheață, pompă pește viu, instalație oxigenare, instalație filtrare recirculare apă, mobilă fără fundație).

Deopotrivă, trebuie remarcat că în cuprinsul cererii de finanțare nu se prevede că proiectul de achiziție a echipamentelor presupune și intervenții asupra bunurilor imobile aduse ca aport în natură.

În acest context, chiar dacă există o legătură între echipamentele achiziționate și contribuția în natură, în sensul că primele deservesc, la acest moment, păstrăvăria (deci implicit și construcția și terenul pe care este amplasată), după cum a reținut judecătorul fondului pe baza expertizei, aceasta nu poate fi considerată directă. Trebuire remarcat că întrucât sprijinul financiar solicitat de reclamantă viza modernizarea unității de acvacultură, acesta presupunea, prin ipoteză, existența unei unități de acvacultură funcționale. Așadar, a admite teza primei instanțe, ar însemna ca legătura să fie reținută inerent, independent de scopul sprijinului financiar solicitat, ceea ce nu poate fi primit, contravenind principiului bunei gestiuni financiare, consacrat la art. 4 alin. (8) și la art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013. Astfel, observând că, în cauză, modernizarea finanțată nu a avut ca obiect imobilele, îmbunătățirea intrinsecă a acestora, ci dotarea, înzestrarea amenajării piscicole, se constată că în mod injust s-a reținut că între contribuțiile în natură și activitatea finanțată exista o legătură directă. Cât despre argumentele primei instanțe, îmbrățișate și de recurenta-reclamantă, referitoare la creșterea valorii imobilelor ca urmare a investiției finanțate, acestea sunt lipsite de temei, fiind rezultatul unei confunzii între valoarea de piață a imobilelor (care nu putea înregistra o sporire doar datorită achiziției unor echipamente) și cea a fermei piscicole, a afacerii recurentei-reclamante (care, în mod evident, s-a majorat ca urmare a eficientizării costurilor privând energia electrică și apa).

În consecință, motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă este fondat, prima instanță făcând o greșită aplicare a legii atunci când a apreciat că neregulile au fost imputate recurentei-reclamante nelegal.

Cât despre crticile aduse sentinței prin recursul incident, referitoare la argumentele primei instanțe prin care au fost înlăturate apărările de fond ale recurentei-reclamante se rețin următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii") este nefondat, întrucât din lecturarea sentinței recurate rezultă că aceasta respectă întocmai exigențele impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Faptul că argumentele primei instanțe sunt în dezacord cu cele expuse de parte nu deschide calea recursului pentru nemotivare, urmând a fi analizate, în limita criticilor, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la greșita aplicare a prevederilor art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, argumentația recurentei-pârâte nu poate fi primită, de vreme ce se grefează pe ipoteza producerii neregulilor ca urmare a aplicării unor norme secundare necorelate cu cele superioare, interne, sau după caz, unionale. Or, după cum a reieșit odată cu analiza recursului recurentei-pârâte, neregulile reținute nu au avut la bază neconcordanțe între legislații, atât normele interne, cât și cele unionale convergând spre aceeași interpretare.

Din aceeași perspectivă, nu poate fi reținută nici greșita aplicare a art. 2-4 din O.U.G. nr. 66/2011 sau a art. 1566 C. civ., alegațiile recurentei-pârâte fiind lipsite de pertinență, de vreme ce pornesc, fără temei, de la ipoteza culpei emitentului Ghidului Solicitantului, care ar fi permis contribuția în natură în cuantum de 50%; or, după cum s-a arătat în cele ce preced, neregulile imputate recurentei-reclamante nu au legătu