ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3091/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.08.2023, sub nr. x/2023 reclamanta Administrația Română "Apele Române", în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 151.540 RON reprezentând daune interese datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul pârâtei de încheiere a contractului în urma licitației publice având ca obiect un sector de plajă din Mamaia, jud. Constanța.

1.2. Prin sentința nr. 473/15.02.2024, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat cauza la Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Prin decizia nr. 820/11.06.2024, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 270 din 18 septembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale a curții de apel și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Națională Apele Române, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Reclamanta Administrația Română "Apele Române" a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată, a fost instituită o competență teritorială exclusivă în temeiul dispozițiilor art. 344 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit cu care competența teritorială de soluționare revine tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul autorității contractante - în speță, Municipiul București, astfel că prima instanță a respins în mod greșit excepția necompetenței sale materiale.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a ignorat caracterul derogatoriu și urgent al reglementării introduse prin O.U.G. nr. 8/2023, emisă pentru a permite organizarea eficientă a licitațiilor de închiriere a plajelor înaintea sezonului estival. Această ordonanță a redus termenele procedurale, fără a abroga dispozițiile privind angajarea răspunderii civile în caz de refuz nejustificat al ofertantului câștigător.

Contrar celor reținute de instanță, art. 6 din O.U.G. nr. 8/2023 și art. 344 din Codul administrativ prevăd expres posibilitatea solicitării de daune-interese în cazul refuzului de semnare a contractului. Refuzul S.C. A. S.R.L., ofertant declarat câștigător, a fost nejustificat și a generat prejudicii directe: pierderi financiare pentru Statul Român și ANAR; costuri suplimentare de întreținere a sectorului neatribuit; disconfort pentru turiști din cauza lipsei dotărilor specifice.

În cauză sunt întrunite toate cele patru condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale: fapta ilicită: refuzul nejustificat de semnare a contractului; prejudiciul: neîncasarea chiriei și costuri suplimentare; legătura de cauzalitate: refuzul a fost cauza directă a prejudiciului; vinovăția: ofertantul a participat voluntar, cunoscând condițiile licitației.

Susținerile ofertantului privind motivele economice ale renunțării sunt irelevante, întrucât prețul ofertat a fost doar cu 581 RON peste cel de pornire, iar documentația de atribuire nu a fost contestată anterior.

Recurenta-reclamantă atrage atenția asupra unei practici abuzive frecvente: participarea la licitații cu oferte exagerate, neserioase, menite să distorsioneze punctajul financiar și să favorizeze un partener. Această conduită afectează grav corectitudinea și eficiența procedurilor de atribuire.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, S.C. A. S.R.L. a răspuns punctual motivelor de recurs, considerându-le nefondate.

Instanța de fond a fost competentă material, teritorial și procesual să soluționeze cauza, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că sediul pârâtei se află în județul Constanța.

Litigiul dedus judecății privește faza premergătoare încheierii unui contract administrativ, reglementat de O.U.G. nr. 8/2023, iar competența aparține secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, conform art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a analizat excepția necompetenței și a respins-o justificat, în acord cu jurisprudența și cadrul legal aplicabil.

Referitor la dezlegarea dată fondului cauzei, intimata - pârâtă a arătat și explicat pe larg că soluția pronunțată este legală și temeinică, în raport cu situația de fapt rezultată din înscrisurile dosarului și cu dispozițiile relevante din O.U.G. nr. 8/2023, Codul administrativ și C. civ., reținând în mod just că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Refuzul pârâtei de a încheia contractul de închiriere a fost notificat în timp util și motivat economic, ca urmare a întârzierii autorității contractante în atribuirea contractului. Nu s-a dovedit existența unui prejudiciu concret, nici o legătură de cauzalitate directă între refuzul pârâtei și nevalorificarea sectorului de plajă.

Intimata-pârâtă a fost singurul ofertant admisibil, iar pierderea garanției de participare constituie sancțiunea proporțională prevăzută de caietul de sarcini. Nu se poate pretinde repararea unui prejudiciu ipotetic, în lipsa unei culpe dovedite și a unui prejudiciu cert.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., referitor la necompetența de ordine publică a Curții de Apel în soluționarea cauzei, Înalta Curte îl apreciază ca fiind întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Acest motiv de nelegalitate este incident doar în situația în care excepția de necompetență materială sau teritorială de ordine publică a fost invocată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, iar aceasta a respins în mod greșit excepția sau a omis să se pronunțe asupra acesteia.

În speță, Curtea de apel a invocat din oficiu excepția de necompetență materială, în conformitate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate. Deși excepția a fost respinsă prin dispozitivul sentinței recurate, instanța nu a motivat soluția pronunțată, lipsind raționamentul juridic care să justifice menținerea competenței.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Națională "Apele Române" are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L., ofertant declarat câștigător în cadrul unei proceduri de licitație publică, la plata sumei de 151.540 RON cu titlu de daune-interese, pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de a semna contractul de închiriere aferent sectorului de plajă Mamaia IV - Subsector 18.

Pretențiile deduse judecății sunt întemeiate pe dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 8/2023 privind procedura de închiriere a suprafețelor de plajă cu destinație turistică ale Mării Negre pentru sezoanele estivale 2023-2024, coroborate cu art. 344 alin. (1) și (2) din Codul administrativ.

Din analiza cadrului normativ aplicabil, rezultă că obligația de semnare a contractului nu este una contractuală, ci o obligație legală impusă ofertantului declarat câștigător, în temeiul dispozițiilor speciale care reglementează valorificarea bunurilor proprietate publică. Art. 6 din O.U.G. nr. 8/2023 prevede expres că neîncheierea contractului în termenul stabilit poate atrage plata daunelor-interese de către partea în culpă, iar art. 344 din Codul administrativ reia această reglementare, consacrând răspunderea juridică a ofertantului în cazul refuzului de semnare.

În acest context, litigiul nu are natura unui raport de drept privat, ci se circumscrie unui raport juridic administrativ, derivat dintr-o procedură de atribuire reglementată prin norme speciale de drept public. Pretențiile formulate nu decurg din executarea unui contract civil, ci din neîndeplinirea unei obligații legale precontractuale, în cadrul unei proceduri administrative de selecție.

Această calificare juridică atrage incidența dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea acestuia.

Deși obiectul cererii este reprezentat de daune-interese, acestea nu sunt solicitate în temeiul dreptului comun, ci în baza unor dispoziții speciale care reglementează răspunderea juridică în cadrul procedurii de închiriere a bunurilor publice. Prin urmare, cererea de despăgubire este subsecventă unei obligații legale neexecutate, iar litigiul se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește competența teritorială, art. 344 alin. (4) din Codul administrativ prevede că litigiile privind contractele administrative se soluționează de instanțele de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, iar competența teritorială aparține tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul autorității contractante.

Această normă confirmă atât natura administrativă a litigiului, cât și competența materială și teritorială a instanței de contencios administrativ. În cauză, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal este instanța competentă, având în vedere că sediul autorității contractante - Administrația Națională "Apele Române" - se află în Municipiul București.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a respins în mod greșit excepția necompetenței sale materiale, motiv pentru care se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 497 din C. proc. civ.

Celelalte motive invocate de recurenta-reclamantă urmează a fi analizate, ca apărări de fond, de instanța de trimitere, examinarea lor în această etapă procesuală devenind de prisos ca urmare a soluției enunțate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă Administrația Națională Apele Române împotriva sentinței nr. 270 din 18 septembrie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.