ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2148/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, astfel cum a fost modificată prin cererea din data de 20.11.2024, reclamanta A. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 3025/25.10.2024.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1922 din 28 noiembrie 2024, a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă, și cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Achiziții Publice, ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 Cod procedură civilă. După prezentarea situației de fapt, recurenta arată că instanța de fond, și-a depășit competențele strict limitate la analiza sumară a cazului bine justificat, substituindu-se astfel instanței de contencios administrativ competente să soluționeze cererea de anulare. În acest context, se susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod direct norme legale, stabilind că nu se încadrează în prevederile art. 519 din Codul administrativ, pe motiv că eliberarea sa din funcție ar fi fost rezultatul reorganizării și nu al unei reduceri de personal. Contrar prevederilor legale, instanța de fond a formulat constatări de fond privind aplicabilitatea și interpretarea dispozițiilor art. XX alin. (2) și (5) din Legea nr. 296/2023, precum și ale art. 518 și art. 519 din Codul administrativ, depășind astfel limitele analizei sumare care caracterizează procedura suspendării. În opinia recurentei, doar instanța competentă să soluționeze acțiunea în anulare are atribuția de a examina și de a se pronunța asupra acestor aspecte, în temeiul prevederilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Recurenta consideră că sentința pronunțată de instanța de fond este nemotivată, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituția României, art. 10 din C. proc. civ. și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Soluția pronunțată de către instanța de fond nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu oferă o argumentare clară și completă cu privire la modul în care s-a realizat analiza cazului bine justificat. De asemenea, analiza instanței a fost incompletă, aceasta ignorând aspecte esențiale, precum legalitatea comunicării actului administrativ contestat. Din actele depuse la dosar reiese că Ordinul nr. 2025/25.10.2024 a fost comunicat după data introducerii acțiunii pe rolul instanței, aspect invocat în mod expres atât prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, cât și în fața instanței. Necomunicarea în termen a actului administrativ reprezintă un element care ar fi trebuit să fie considerat la analiza legalității acestuia. Prima instanță nu a realizat o examinare sumara a tuturor motivelor de nelegalitate invocate în susținerea cererii de suspendare, limitându-se, în mare măsură, la preluarea argumentelor formulate de pârâtă, fără a face o evaluare independentă și convingătoare a acestora, fiind încălcate dispozițiile art. 14 alin. (5) si (6), precum și cele art. 22 alin. (2) si (6) din C. proc. civ. Instanța de fond nu s-a pronunțat pe legalitatea comunicării actului administrativ, nici măcar nu a pus în discuție acest aspect, în virtutea rolului activ, conferit de lege prin prevederile art. 22 din C. proc. civ., deși, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, acesta a fost comunicat după data introducerii acțiunii pe rolul instanței de judecata, astfel cum rezulta din e-mailurile transmise de către pârâtă la instanța de judecată, la aproximativ o lună de la data emiterii. Necomunicarea de către parată a actului administrativ a fost invocată, atât, prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, cât și în fața instanței. Instanța a ignorat total motivul de nelegalitate invocat privind nerespectarea interdicției de a înființa posturi similare celor desființate în termen de un an, deși dispozițiile legale menționate, interzic în mod expres astfel de înființări în cadrul termenului stabilit. O) astfel de omisiune contravine obligației instanței de a examina sumar dacă actul administrativ contestat respectă toate condițiile legale de validitate. Instanța de fond nu a avut în vedere motivul reprezentat de expirarea termenului prevăzut de art. XX alin. (7) din Legea nr. 296/2023, prorogat prin O.U.G. nr. 115/2023. Instanța a minimalizat efectele juridice ale expirării acestui termen, invocând doar caracterul său accelerativ, considerând că termenul este pur orientativ, fără a analiza dacă nerespectarea lui atrage nelegalitatea (nulitatea) măsurii adoptate ulterior. Aceasta constituie o încălcare a obligației de a motiva concret impactul normelor legale asupra situației speței. Instanța nu a fost avut in vedere încălcarea dreptului la carieră prin nerespectarea prevederilor art. 408 din Codul administrativ. Deși acest motiv viza vătămarea efectivă produsă prin emiterea ordinului contestat, instanța s-a limitat la a afirma că lipsa respectării termenului de 30 de zile nu a cauzat un prejudiciu reclamantei. Aceasta a ignorat total analiza raportului dintre drepturile reclamantei și obligațiile autorității publice, omițând astfel să aprecieze dacă actul administrativ contestat a afectat cariera reclamantei în mod nelegal. Instanța de fond nu a analizat în mod corespunzător susținerea privind tratamentul discriminatoriu aplicat față de alți funcționari în cadrul aceleiași structuri, limitându-se la o constatare formală că nu ar exista probe evidente, deși exista la dosarul cauzei - Nota de fundamentare nr. x/19.09.2024 Instanța nu s-a pronunțat pe legalitatea aplicării art. XX alin. (2) și (5) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare, în condițiile în care trebuia sa aplice prevederile art. VII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare; Instanța de fond a omis să verifice dacă autoritatea pârâtă a acționat cu respectarea bunei-credințe și echității în procesul reorganizării, ceea ce reprezintă o lacună esențială în aplicarea art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Interpretarea instanței de judecată conduce la încălcarea drepturilor funcționarilor publici, principiilor prevăzute de Codul Administrativ și Constituției României (dreptul la muncă, protecția drepturilor câștigate și dreptul de a nu fi discriminat conform art. 16 alin. (1) din Constituție, etc). Drepturile câștigate prin concursuri și examene trebuie protejate, iar orice modificare a statutului sau funcției ocupate trebuie să respecte proceduri legale transparente care să garanteze o protecție echitabilă a acestor drepturi. De asemenea, recurenta consideră că instanța nu a avut în vedere faptul că, reorganizarea și eliberarea din funcție sunt procese interdependente, iar prevederile art. 519 alin. (4)-(10) oferă o protecție procedurală esențială în astfel de situații. Art. XX din Legea nr. 296/2023, nu derogă de la Codul administrativ, ci completează cadrul general stabilit de acesta, asigurând continuitatea drepturilor funcționarilor publici. Totodată, consideră că, instanța de fond trebuia să verifice dacă există indicii cu privire la legalitatea procedurii urmată de către autoritatea publică în reorganizarea instituției, măcar dacă a fost informată cu privire la decizia care o viza direct, înainte de emiterea ordinului contestat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 414 din O.U.G. nr. 57/2024 privind Codul Administrativ - Dreptul de a fi informat- "Funcționarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului cod și care îl vizează în mod direct." însă, instanța de fond nu a verificat acest aspect. Instanța de fond nu a avut în vedere considerentele pct. 215 și cele ale art. 219 din Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor, pronunțată de către Curtea Constituțională si care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 2 iulie 2010 Recurenta-reclamantă mai precizează că reducerea postului reiese chiar din redactarea tezei a II-a a art. XX alin. (5) din Legea nr. 296/2023 care prevede că poate ocupa o funcție publică de execuție corespunzătoare vechimii și studiilor de specialitate deci o funcție publică vacantă. Astfel, recurenta arată că nu a mai beneficiat în concret de respectarea dreptului la carieră, de minimum 30 de zile, dat fiind că, începând cu data de 01.11.2024 postul deținut de Șef serviciu Avizare nu mai există/nu se mai regăsește în organigramă si statul de funcții. Nerespectarea termenului impus de art. 408 Cod administrativ, pentru aplicarea procedurilor de reorganizare anterior intrării în vigoare a noului stat de funcții, a condus la încetarea existentei funcției publice de conducere ocupate de Șef serviciu Avizare începând cu data de 01.11.2024. cu consecința încetării tuturor drepturilor derivând din ocuparea acestei funcții. Instanța de fond susține că, eventuala nerespectare a termenului de preaviz nu ar fi de natură a determina nelegalitatea ordinului de reorganizare dacă nu se dovedește că reclamanta ar fi fost vătămată. Acest raționament este eronat, atâta timp cât, nu trebuie demonstrată vătămarea directă pentru a se constata o nelegalitate, încălcarea procedurilor legale (cum ar fi termenul de preaviz sau respectarea dreptului la carieră) naște o prezumție legală de vătămare. Față de susținerea privind tratamentul discriminatoriu aplicat față de alți funcționari în cadrul aceleiași structuri, instanța s-a limitat la o constatare formală că nu ar exista probe evidente, deși exista la dosarul cauzei - Nota de fundamentare nr. x/19.09.2024 și Statul de Funcții Nominal 01.11.2024 (poziția 79 din Statul de funcții, postul de Șef serviciu este vacant-Direcția generală reglementare politici publice si monitorizare-Serviciul consiliere metodologică - pag. 5/18 din Statul de Funcții Nominal, poziția nr. 174 - Serviciul documentații de atribuire contracte de produse - pag. 10/18 din Statul de Funcții Nominal. Șef serviciu documentații de atribuire, contracte nr. si automatizări, poziția 246- Șef serviciu instrumente strategice din Statul de funcții - pag. 12/18). O astfel de analiză putea fi realizată cu ușurință printr-o cercetare simplă a înscrisurilor existente la dosar. Instanța de fond nu a avut in vedere încălcarea de către pârâta a prevederilor art. 14 alin. (3) din C. proc. civ., neexercitând rolul activ prin punerea în discuție a părților susținerilor părților și clarificarea măcar acestui motiv, deși probele se aflau la dosarul cauzei. Totodată, instanța a omis să analizeze și să se pronunțe asupra legalității aplicării dispozițiilor art. XX alin. (2) și (5) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare, respectiv daca autoritatea trebuia sa aplice aceste dispoziții legale sau dispozițiile art. XVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare. Această omisiune este cu atât mai relevantă cu cât prevederile legale incidente impuneau aplicarea priorității normei speciale reglementate la art. XVII alin. (4) din aceeași lege, fiind un drept, nu o opțiune. Instanța de fond, însă nu a analizat corect condițiile de redistribuire și opțiunile existente. Potrivit legii, chiar și în cazul în care un post a fost transformat, funcționarul public trebuie să aibă acces la o funcție similară sau de nivel inferior. Cu siguranță instanța reține un fapt de necontestat și anume că prevederile legale speciale se aplică cu prioritate, respectiv prevederile H.G. nr. 707/2024, însă nu duce raționamentul până la final. Astfel, H.G. nr. 707/2024 a intrat în vigoare la data de 28 iunie 2024, deci, conform prevederilor art. 518 alin. (7) din Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ANAP nu poate înființa posturi similare celor desființate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării, respectiv până la data de 27 iunie 2025, inclusiv. Considerațiile instanței cu privire la rațiunea termenului prevăzut la art. XX alin. (7) din Legea nr. 296/2023, respectiv până la data de 30.06.2024, și anume că acesta este un termen de accelerare a procesului de reorganizare si nu constituie un termen limită de natură a determina nulitatea oricărei măsuri de reorganizare luate după împlinirea respectivului termen nu poate fi justificată. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția Națională pentru Achiziții Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești") Cu alte cuvinte, când instanța a săvârșit un "exces de putere". Instanța săvârșește un "exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale. În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență. Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale. "Necompetența" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuțiilor de jurisdicție ce revin diferitelor categorii de instanțe, astfel cum aceste atribuții au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanțelor judecătorești. Deci, "excesul de putere" semnifică un conflict de atribuții între instanțe și alte autorități, iar "necompetența" un conflict de atribuții între instanțele judecătorești. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive. Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul nr. 3025/25.10.2024, în temeiul art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 634/2015, s-au aprobat, începând cu data de 01.11.2024, modificările intervenite în situația funcțiilor publice din cadrul Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, structura organizatorică și statul de funcții nominal al Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, conform anexelor nr. 1 și 2 care fac parte integrantă din ordinul menționat. Ca urmare a emiterii ordinului menționat funcția publică de conducere de șef de serviciu al Serviciului avizare s-a transformat în funcția de consilier juridic, clasa I, grad profesional superior, iar recurentei-reclamante, titularul funcției, i s-au aplicat prevederile art. XX alin. (2) și (5) din Legea nr. 296/2023, fiind numită în cadrul Compartimentului avizare. Instanța de fond a respins cererea de suspendare a ordinului, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurenta-reclamantă nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea ordinului. Sub aspectul cazului bine justificat, se constată că recurenta-reclamantă prin acțiunea introductivă invocă aspecte de nelegalitate a actului a cărei suspendare se solicită, întemeiate în principal, pe nelegalitatea procesului-verbal privind constatarea neregulilor, față de dispozițiile legale aplicabile în cauză, raportate la împrejurări concrete, ce presupun însă o analiză extinsă a actului atacat. Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Instanța de fond a analizat, fără a prejudeca fondul, împrejurările invocate de recurenta-reclamantă astfel încât să poată constata dacă aceste împrejurări sunt sau nu de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității Ordinului ANAP nr. 3025 din 25.10.2024. Înalta Curte mai reține că instanța de fond, fără a intra pe fondul cauzei, a menționat că situația recurentei-reclamante se circumscrie prevederilor Legii nr. 296/2023, dat fiind faptul că reorganizarea ANAP a avut loc tocmai în temeiul Legii 296/2023, lege care a obligat instituțiile publice să se reorganizeze, dar nu a stabilit dacă recurenta-reclamantă are sau nu dreptate pe fond. De asemenea, instanța nu a făcut o analiză pe fond ci doar a menționat H.G. nr. 707/2024 care se referă la reorganizarea ANAP și documentele privind situația funcțiilor la nivelul ANAP. Înalta Curte reține că instanța de fond a constatat și motivat că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la carieră, așa cum susține aceasta, pentru că nu reiese din niciun document probatoriu că aceasta a fost vătămată prin faptul că nu s-a respectat termenul de 30 de zile pentru îndeplinirea procedurilor de reorganizare. De altfel, și funcția publică de director al direcției juridice a fost transformată în funcția publică de șef serviciu al Serviciului Juridic, post ocupat și în prezent de fostul director al direcție juridice, iar direcția transformată în serviciu juridic. De asemenea, instanța de fond a respins și motivat și susținerea recurentei - reclamante că i s-ar fi aplicat abuziv prevederile art. XX alin. (5) din Legea nr. 296/2024 pentru că la nivelul serviciului avizare exista un post de consilier juridic vacant. Instanța a motivat corect faptul că acest post vacant nu putea fi ocupat de reclamantă pentru că fusese desființat la reorganizare. Așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă ocupă în prezent postul de consilier juridic superior rezultat în urma transformării postului de șef serviciu avizare. Instanța de fond a constatat că au fost respectate prevederile H.G. nr. 707/2024 sub aspectul numărului de posturi și al structurilor nou înființate, analizând dacă măsura reorganizării ANAP este justificată și a constatat că aceasta a fost realizată cu respectarea principiului legalității, având avizul prealabil al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, ceea ce confirmă respectarea procedurilor legale. Recurenta-reclamantă nu a fost supusă unui tratament discriminatoriu, având în vedere că măsura reorganizării s-a aplicat în mod uniform și general, în funcție de noile normative de personal stabilite prin lege. Instanța de fond a verificat aplicarea corectă a principiului proporționalității, concluzionând că interesul public al reorganizării instituției prevalează asupra interesului individual al recurentei-reclamante, astfel că nu există temei pentru suspendarea actului administrativ. În ceea ce privește susținerea reclamatei, în sensul că autoritatea pârâtă nu a avut în vedere, prin raportare la prevederile art. XX alin. (5) din Legea nr. 296/2023 procedura eliberării din funcție, reglementată de art. 519 din Codul administrativ, în mod corect a apreciat instanța de fond, la o primă analiză, că art. 519 din Codul administrativ nu poate fi aplicabil situației recurentei-reclamante, întrucât acest text de lege vizează eliberarea din funcție, or în cauză a intervenit reorganizarea activității autorității pârâte, eliberarea recurentei-reclamante din funcția deținută anterior fiind o consecință a respectivei reorganizări, astfel că nu îi sunt aplicabile prevederile art. 519 din Codul administrativ, în condițiile în care un alt text legal reglementează reorganizarea activității unei autorități publice, respectiv art. 518 Cod administrativ. În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamate, în sensul că ordinul contestat nu respectă prevederile art. 408 din Codul administrativ, în ceea ce privește dreptul la carieră, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat, la o primă analiză, că eventuala nerespectare a termenului de minimum 30 de zile în vederea aplicării procedurilor legale prevăzute de Codul administrativ nu este de natură a determina nelegalitatea emiterii ordinului de reorganizare, în condițiile în care din niciun element probatoriu nu rezultă că reclamanta ar fi fost vătămată, așa cum impune art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv că acesta ar fi putut întreprinde anumite demersuri legate de situația sa profesională exclusiv în cadrul respectivului termen de 30 de zile. De asemenea, în ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante, în sensul că i s-a aplicat un tratament discriminatoriu față de cel aplicat titularului funcției publice de conducere al Direcției Juridice, la o analiză sumară, specifică procedurii suspendării executării actului administrativ, instanța de fond temeinic și legal a reținut că din niciun element probatoriu nu rezultă, cu evidență și fără a se prejudeca fondul cauzei, faptul că, ulterior reorganizării, în structura autorității pârâte ar fi existat o funcție de conducere vacantă de același nivel sau de nivel inferior, care să fi putut fi ocupată de recurenta-reclamantă, în condițiile art. XVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, prin raportare la condițiile care trebuie îndeplinite pentru ocuparea respectivei funcții. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.