Decizia nr. 1854/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 813/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2021, sub numărul x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Primarul Comunei Dănești, solicitând: a) anularea hotărârii CNCD nr. 417 din 19.05.2021, comunicată reclamantului la data de 15.07.2021; b) obligarea CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare pe criterii etnice cu privire la faptele sesizate prin petiția nr. 6282/12.10.2020 a B.; c) obligarea CNCD la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 813 din data de 18 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 813 din data de 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cu solicitarea admiterii recursului și casării sentinței, iar în urma rejudecării admiterea acțiunii, fiind încălcat și aplicat greșit dreptul material. În motivare, partea recurentă-reclamantă a arătat, în esență, că imobilul pe care este amplasată inscripția «Vendeghaz» nu este alăturat imobilului ce adăpostește sediul autorităților locale ale comunei Dănești, ci inscripția este amplasată pe una din fațadele imobilului unic, proprietate publică a comunei Dănești, și sediu al Consiliului local și Primăriei Dănești. În ce privește renovarea imobilului și amplasarea inscripției unilingve, acestea au fost realizate de autoritățile administrației publice locale, în baza unui proiect unic de reabilitare a imobilului, nefiind contestată de către primarul comunei Dănești. Destinația și activitatea din spațiul (interior) nu a avut de la început scop comercial privat și nu s-a aflat în folosința unei persoane juridice private, acestea intervenind de la data de 01 ianuarie 2017. În ce privește contractul de închiriere, acesta vizează spațiul interiorul, parte a imobilului proprietate publică, sediu al autorităților locale, iar nu fațada acestui imobil care rămâne proprietate publică. În acest context, nu are nicio relevanță caracterul privat sau obiectul de activitate al chiriașului spațiului interior, obiect al contractului de închiriere nr. x din 19.12.2016. Astfel, autorul, inițiatorul și semnatarul recepției reabilitării fațadei și a aplicării inscripției «Vendeghaz» pe sediul public este primarul comunei Dănești, răspunzător pentru această faptă. La data reabilitării, anticipând excedentul de suprafață și dorind să valorifice economic această situație (atât pentru comună prin aducerea de venituri proprii, cât și pentru agentul economic prin oferirea de vad comercial) a previzionat o destinație economică a spațiului public, printr-o viitoare închiriere și a inclus în documentația tehnică și în lucrările propriu-zise amplasarea inscripției unilingve C.. Or, inscripția rămâne discriminatorie și pentru ceilalți cetățeni români, de naționalitate română sau aparținând unei alte minorități decât cea maghiară, membrii ai A. sau nu, iar argumentele instanței de fond referitoare la obligativitatea cunoașterii limbii maghiare sau accesarea Google Translate sunt nelegale. Caracterul privat al activității din interiorul imobilului și limba maternă a agentului economic nu înlătură caracterul discriminatoriu al faptei autorităților publice ale comunei Dănești de aducere la cunoștință publică și de fixare a destinației unei părți a sediului în care își desfășoară activitatea doar în limba maternă a primarului comunei Dănești și, doar prin coincidență și fără relevanță în speță, limbă maternă a chiriașului spațiului interior. În cadrul sesizării s-a contestat caracterul discriminatoriu al utilizării exclusive a limbii maghiare în această inscripție care provine de la o autoritate publică și prin care se indică destinația unei părți din sediul său sau, mai explicit, caracterul discriminatoriu al faptei prin neutilizarea și a limbii române la data realizării și amplasării acestei inscripții, care nu este element arhitectonic. Discriminarea poate apărea și în relația persoană juridică privată - client persoană fizică sau chiar juridică, dacă se condiționează accesul în spațiul comercial sau accesul la produse pe criteriul lingvistic sau etnic. Nu utilizarea de către agentul economic a limbii materne este nelegală și discriminatorie, ci refuzul de utilizare alternativă, sau chiar primordială, a limbii oficiale române. În acest context a intervenit o aplicare greșită a normelor de drept material în cauză de către prima instanță, raportat la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În conținutul cererii de recurs, partea recurentă-reclamantă a menționat și unele aspecte cu caracter istoric și politic, astfel cum au fost acestea percepute de prepușii respectivei asociații.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât primarul comunei Dănești a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate. În motivare, intimatul-pârât a invocat excepția tardivității recursului, speculând asupra datei comunicării sentinței către recurenta-reclamantă și raportându-se la data depunerii căii de atac la curtea de apel. În continuare, intimatul-pârât a invocat excepția netimbrării cererii de recurs, apreciind că pentru această cale de atac este datorată o taxă judiciară de timbru, pe care partea adversă susține că nu a achitat-o. Raportându-se la temeiurile de drept invocate în conținutul cererii de recurs, partea intimată-pârâtă a apreciat că recursul exercitat este lovit de nulitate, nefiind motivat în drept, în absența unei dispoziții legale pe care se întemeiază. De altfel, în cererea de recurs nu sunt menționate normele ce ar fi fost încălcate de către prima instanță la momentul pronunțării sentinței atacate. Pe fond, partea intimată arată că acea parte de clădire este una distinctă încă de la data construirii, fiind o sală multifuncțională folosită în scop comercial. În ce privește inscripția litigioasă, aceasta a fost amplasată pe clădire în anul 1926, iar chiriașul nu este parte în dosar, astfel că nu poate avea niciun fel de calitate în această cauză. Prima instanță a observat că acea inscripție este amplasată pe o clădire multifuncțională care funcționează în regim comercial, astfel că nu sunt incidente prevederile actelor normative menționate de recurentul-reclamant în petiția adresată CNCD. A mai susținut intimatul-pârât că nu a contestat dreptul utilizării limbii române, ci încurajează folosirea acesteia. Cât despre alte aspecte din conținutul cererii de recurs, acele afirmații reprezintă pseudo-argumente, iar nu motive reale de recurs. În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului. Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare în cauză în termen legal, dar a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea căii de atac.

Alte aspecte procesuale Potrivit mențiunilor din practicaua acestei decizii, la termenul de astăzi, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile invocate de intimatul-pârât. Astfel, cu privire la excepția de netimbrare, Înalta Curte observă că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a dezvoltat critici susceptibile de a se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În mod corespunzător, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora se taxează cu 100 de RON recursul prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Or, la data de 30 mai 2024, partea recurentă-pârâtă a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 de RON în legătură cu recursul exercitat în dosarul de față, sens în care a înaintat respectiva dovadă de plată, ce a fost înregistrată la aceeași dată. În consecință, excepția de netimbrare nu are temei spre a fi admisă. De asemenea, excepția de tardivitate a recursului a fost invocată eronat de intimatul-pârât, fără a realiza o verificare în mod efectiv a înscrisurilor din dosar cu privire la comunicarea sentinței atacate și transmiterea cererii de recurs. Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească în discuție a fost comunicată părții recurente-reclamante la data de 18 aprilie 2024, în timp ce recursul a fost transmis prin poștă electronică (e-mail) la data de 30 aprilie 2024. În acest sens, instanța de control judiciar arată că termenul pentru formularea recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acesta calculându-se în condițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) raportat la art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. În consecință, termenul de 15 zile care a început să curgă la 18 aprilie 2024 s-a împlinit la 6 mai 2024, în timp ce recurenta-reclamantă a transmis prin poștă electronică cererea de recurs la 30 aprilie 2024, relevanță având această din urmă dată, iar nu aceea a înregistrării recursului la curtea de apel. Spre a conchide astfel, instanța de recurs arată că art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. prevede explicit în textul său că "Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin ... prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen". În concluzie, excepția de tardivitate este neîntemeiată. Este de asemenea lipsită de fundament și excepția de nulitate a recursului raportat la motivarea căii de atac. Art. 489 din C. proc. civ. arată că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, … (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", iar potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din același act normativ "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; (…)". Înalta Curte observă din analiza dispozițiilor art. 489 din C. proc. civ. că sancțiunea nulității va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar și atunci când, deși motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Altfel spus, textul legal nu sancționează cu nulitatea greșita indicare formală a motivului de casare/nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanță este dezvoltarea criticilor formulate și măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Într-adevăr, prin cererea de recurs a fost consemnat ca fiind temei de drept al acesteia «art. 488 alin. (1) lit. b)», neexistând o literă «b» în conținutul normativ al art. 488 menționat. Cu toate acestea, respectiva eroare de consemnare nu este decisivă spre a atrage sancțiunea nulității cererii de recurs, câtă vreme în conținutul căii de atac s-a consemnat expres că formularea sa este efectul faptului pretins că «hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material», ceea ce permite încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ca temei al motivului de casare/nelegalitate invocat în proces. În plus, calea de atac formulată de recurentul-reclamant a menționat critici aduse cu privire la hotărârea atacată, iar din analiza acestora rezultă că se recurează soluția primei instanțe sub aspectul chestiunilor vizând aplicarea și interpretarea legii referitor la existența unei cauze de discriminare în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, ceea ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Măsura în care însă acele critici dezvoltate în cererea de recurs se bucură de temeinicie nu constituie un argument pentru susținerea excepției de nulitate a recursului, ci se analizează în legătură cu fondul căii de atac formulate. În ceea ce privește referirile părții recurente la aspectele de fapt ale procesului sau chestiuni de temeinicie a hotărârii, acestea nu sunt prin ele însele apte a determina sancțiunea nulității recursului exercitat, câtă vreme în conținutul acestuia se identifică și motive privind aplicarea, respectiv interpretarea dreptului incident, ci acele critici referitoare la netemeinicia sentinței sau la aspectele de fapt pretins greșit stabilite vor fi înlăturate punctual ca incompatibile cu controlul de legalitate permis a se efectua în recurs, în măsura în care nu sunt subsidiare acestuia din urmă. În consecință, excepția de nulitate a recursului nu se confirmă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede în sensul "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. În cauză, criticile formulate se circumscriu motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Prima instanță a constatat că, prin petiția nr. 6282/12.10.2020, asociația reclamantă-recurentă a susținut caracterul discriminatoriu la adresa cetățenilor români nevorbitori ai limbii maghiare a inscripției exclusiv în limba maghiară «Vendeghaz» amplasată pe fațada unei clădiri publice din comuna Dănești, jud. Harghita, iar faptul că primarul comunei Dănești nu a amplasat și o traducere în limba română a inscripției respective constituie o discriminare pe criteriul etnic al cetățenilor de etnie română care nu cunosc limba maghiară, al căror acces la informații de interes public cu privire la destinația acestei clădiri publice le este condiționat de cunoașterea unei limbi străine, și anume limba maghiară. Prin hotărârea nr. 417/19.05.2021, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a hotărât că fapta sesizată nu reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. În acest sens, CNCD a apreciat că inscripția C. de pe clădire nu reprezintă o informație de interes public, întrucât nu privește activitățile sau nu rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice. A mai reținut CNCD și că minoritățile etnice au dreptul de a-și folosi limba lor maternă atât oral, cât și în scris, atât în public, cât și în privat (art. 10 alin. (1) din Convenția-cadru din 1 februarie 1995 pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995), utilizarea limbii materne neputând fi considerată ca reprezentând o discriminare a majorității (art. 7 alin. (2) din Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 282/2007). În consecință, CNCD a conchis că fapta sesizată nu atinge drepturile persoanelor care nu vorbesc limba maghiară și, astfel, nu reprezintă discriminare. În acest context, Curtea de Apel București a mai constatat că, din probele administrate în dosar, anume extras de carte funciară și planșe fotografice, rezultă că imobilul pe care se află inscripția «Vendeghaz» este în proprietatea comunei Dănești, fiind situat chiar lângă imobilul în care funcționează primăria și consiliul local al comunei Dănești. De asemenea, imobilul cu inscripția «Vendeghaz» reprezintă de fapt o sală multifuncțională în suprafață de 405 mp, care funcționează în regim comercial, în baza unor contracte de închiriere. Astfel, a fost indicat contractul de închiriere nr. x/19.12.2016, încheiat între comuna Dănești în calitate de locator și D. în calitate de locatar, având ca obiect închirierea acestei săli multifuncționale pentru o perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 01 ianuarie 2017, iar prin act adițional contractul amintit a fost prelungit până la data de 01 iulie 2024. În consecință, prima instanță a constatat că imobilul în discuție nu are o destinație publică, nefiind un imobil în care să se desfășoare activități publice sub coordonarea unei autorități/instituții publice, ci este un imobil care a avut de la bun început scop comercial/cultural privat, aflându-se în posesia și folosința unei persoane juridice de drept privat. În ceea ce privește inscripția «Vendeghaz», care înseamnă «Casă de oaspeți», curtea de apel a constatat că nu este o informație de interes public în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, câtă vreme nu privește activitățile unei autorități publice sau instituții publice, ci activitățile comerciale ale unei persoane juridice de drept privat. Nu în ultimul rând, judecătorul fondului a mai reținut că, din planșele fotografice depuse la dosar de reclamanta-recurentă, rezultă fără dubiu că inscripția «Vendeghaz» este un element arhitectonic al clădirii, care indică destinația acelei părți de imobil, precum și faptul că imobilul/sala multifuncțională are o intrare separată de cea a primăriei/consiliului local. De altfel, în zona județelor Harghita și Covasna, unde se află o comunitate mare de etnici maghiari, este de notorietate (pentru toată lumea, indiferent de etnie) faptul că «Vendeghaz» înseamnă «casă de oaspeți», multe clădiri cu destinație turistică/de recreere purtând această denumire, iar pentru asociație ar fi fost ușor să afle semnificația acestui cuvânt fie întrebând locuitorii zonei, fie căutând pur și simplu cuvântul pe Internet. Soluția Curții de Apel București a realizat însă o aplicare eronată a art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, text care prevede că, ... prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Discriminarea implică astfel și o conduită de excludere sau restricție pe bază de limbă, având ca scop sau ca efect restrângerea exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniile vieții publice. Conduita discriminatorie presupune, după caz, fie o acțiune, fie o omisiune în sensul celor menționate anterior. Înalta Curte mai subliniază că nu doar conduita activă este sancționată, ci și cea omisivă, aceasta din urmă având de asemenea aptitudinea de a defavoriza nejustificat sau de a genera un tratament injust. În cauză, este necontestat faptul că inscripția litigioasă, redactată exclusiv în limba maghiară, anume «Vendeghaz», se găsește amplasată pe un corp de clădire din domeniul public al unității administrativ teritoriale comuna Dănești. După cum a arătat intimatul-pârât primar în fața primei instanțe, «Imobilul pe care se află inscripția «Vendeghaz» este proprietatea comunei Dănești ... Clădirea este administrată în formă mixtă încă de la construire, adică anul 1926. Într-o parte funcționează primăria și consiliul local, iar în cealaltă parte se găsește o sală multifuncțională, care funcționează în regim comercial ... Inscripția în cauză este un element arhitectonic, care se găsește pe partea din dreapta a frontispiciului clădirii încă din acea vreme, pentru a arăta destinația acelei părți din clădire» . Așadar, imobilul în discuție se prezintă în forma unei clădiri unice, cu o anumită continuitate arhitecturală, dar cu o parte având destinația de primărie, iar cealaltă parte închiriată spre a fi utilizată în scop comercial, anume sală multifuncțională, cele două părți având acces separat. Totodată, inscripția «Vendeghaz» este redactată în limba maghiară, cunoscând un sens exact, anume acela de «casă de oaspeți», ceea ce implică posibilitatea de a fi tradusă în limba română. De asemenea, inscripția în discuție nu reprezintă un simplu detaliu arhitectonic al clădirii, ci informează prin ea însăși asupra destinației părții respective de clădire. Decisiv în analiza situației amintite mai este și aspectul că bunul menționat nu se află în proprietatea vreunei persoane fizice sau juridice private, ci în proprietatea unei entități publice, ca formă de organizare existentă în statul român. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține și că potrivit reglementării Constituției României, dar și a C. civ., bunurile din domeniul public sunt acelea care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public. Într-un astfel de context, din moment ce bunul amintit aparține domeniului public, mențiunile înscrise pe acesta, cu atât mai mult cu cât este necontestat că există corespondență între inscripția «Vendeghaz» și destinația acelui bun, trebuie să fie accesibile în limba oficială a statului român, indiferent că unitatea administrativ teritorială a decis să asigure exploatarea părții de construcție prin închiriere către o persoană de drept privat, iar nu în regie proprie. Astfel, din moment ce partea intimată-pârâtă nu indică faptul că inscripția litigioasă ar fi rezultatul activității desfășurate de chiriaș, nefiind creată de acesta, ci este intrinsec legată de bunul aflat în domeniul public, revenea părții intimate-pârâte primar să fi luat măsurile necesare în vederea informării și în limba română asupra destinației părții respective de clădire, astfel încât toți cetățenii să poată cunoaște destinația conferită de unitatea administrativ teritorială bunurilor aparținând comunității locale. O astfel de diligență nu este de natură a aduce atingere în vreun fel principiilor specifice autonomiei locale sau drepturilor minorităților naționale, întrucât nu se pune în vreun fel problema înlăturării prin acoperire, ștergere sau altă modalitate a inscripției respective, ci doar a asigurării unei traduceri și în limba română, astfel încât destinația conferită unei clădiri din domeniul public să fie accesibilă tuturor cetățenilor statului român prin lecturare directă. Deși remediile indicate de prima instanță, anume recurgerea la instrumente de traducere disponibile pe Internet sau interpelarea localnicilor, ar putea asigura înțelegerea sensului acelei inscripții și unui cetățean care nu vorbește limba maghiară, totuși acestea implică demersuri suplimentare, potențial condiționate fie de disponibilitatea persoanelor interpelate, fie de consumul unor resurse, astfel încât nu sunt întotdeauna eficiente pentru atingerea scopului vizat. În schimb, existența unei traduceri directe în limba română este de natură a permite oricărui cetățean interesat exercitarea dreptului la informare în legătură cu destinația acelui bun din domeniul public și a cărei cunoaștere este permisă în prezent doar vorbitorilor de limbă maghiară. Cât despre acea traducere, amplasarea trebuie să permită asocierea imediată de către cititor a sensului său cu inscripția litigioasă. În aceste condiții, situația de fapt stabilită de prima instanță denotă existența unei discriminări din partea autorității publice locale, printr-o omisiune în forma conduitei pasive, ce are efectul excluderii sau restricției pe bază de limbă, cu consecința restrângerii exercitării în condiții de egalitate a drepturilor cetățenești. Nu în ultimul rând, planșele fotografice la care a făcut referire prima instanță în stabilirea situației de fapt denotă că respectiva clădire nu se prezintă în starea specifică uneia edificate în urmă cu aproximativ 100 de ani, ci este renovată la exterior, astfel încât a existat posibilitatea traducerii în limba română a mențiunii inscripționate inițial în limba maghiară pe un bun aflat în prezent în domeniul public. În mod corespunzător, momentul construirii inițiale a clădirii nu este de natură să înlăture fapta de discriminare. Cum prima instanță a realizat o aplicare eronată a dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 în raport de situația de fapt pe care a stabilit-o, Înalta Curte constată că acțiunea formulată de recurenta-reclamantă trebuia admisă, cu efectul anulării hotărârii CNCD nr. 417/2021 și constatării că faptele sesizate reprezintă discriminare, în condițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000. În cauza de față, contenciosul la care a recurs recurenta-reclamantă este unul de plină jurisdicție, anularea hotărârii CNCD având efectul constatării discriminării, în timp ce intimatul-pârât autoritate publică păstrează atribuția individualizării sancțiunii contravenționale pe care o va aprecia incidentă în raport cu dispozițiile legale relevante. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, astfel că va anula hotărârea CNCD nr. 417 din 19.05.2021, constatând că faptele sesizate reprezintă discriminare, în condițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, cu consecința obligației pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei hotărâri pentru individualizarea sancțiunii contravenționale. În mod corespunzător, raportat la art. 494, art. 451 și următoarele din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să plătească recurentei-reclamante suma de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și recurs, taxă judiciară de timbru.