ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1083/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea inregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a 9-a în data de 28 februarie 2022 reclamanții A., B., C. si D. au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție si pe paratii Parchetul de pe langa Tribunalul Caras-Severin si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

Prin sentința civilă nr. 1400 din data de 14 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, ca neîntemeiată.

A respins excepția prescripției, ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras-Severin si Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a respins acțiunea, ca fiind promovata împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă.

Pe fond, a respins acțiunea introdusa împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1400 din data de 14 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C. si D..

Recurenții, procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și modificarea parțială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General, în special a art. 2, 4 și 6. Au invocat nelegalitatea plafonării indemnizației de încadrare la nivelul anului 2022, prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât această limitare nu poate opera în detrimentul drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și acte administrative executorii, care au stabilit aplicarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON.

Recurenții au susținut că prevederile art. 38 alin. (6) sunt aplicabile exclusiv în cazul majorărilor salariale reglementate prin lege, nu și în situațiile în care drepturile salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive. Au invocat Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care consacră caracterul general al hotărârilor judecătorești ce interpretează norme cu aplicabilitate generală, precum și Deciziile nr. 23/2016, nr. 36/2018 și nr. 7/2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care confirmă aplicarea nivelului maxim de salarizare în cadrul aceleiași familii ocupaționale, în conformitate cu principiul egalității consacrat de art. 16 din Constituție.

Au mai arătat că aplicarea plafonării creează o discriminare între magistrații care au obținut hotărâri judecătorești și cei care nu au obținut, deși se află în situații identice, ceea ce contravine jurisprudenței Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, care asimilează drepturile salariale drepturilor patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În privința limitării plății diferențelor salariale la 3 ani anterior emiterii ordinului, se invocă faptul că Ordinul nr. 2295/2021 constituie un act scris de recunoaștere a dreptului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 2506 alin. (4), art. 2510 și art. 2541 din C. civ. privind renunțarea la prescripție și nașterea unui nou termen.

Astfel, prevederile art. 4 și 6 din ordin sunt nelegale, întrucât contravin recunoașterii explicite a dreptului începând cu 01.08.2016, dată de la care se impune recalcularea și plata integrală a diferențelor salariale.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 2295/2021, cu recalcularea și plata diferențelor salariale începând cu 01.08.2016, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și fără limitarea la termenul de prescripție de 3 ani, precum și cu respectarea titlurilor executorii și a jurisprudenței obligatorii.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a formulat întâmpinare, iar prin notele scrise depuse, a invocat excepția rămânerii fără obiect a cauzei în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

Analizând sentința recurată, actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurenții-reclamanți și cu apărările intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, recurenții-reclamanți formulând critici de nelegalitate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a normelor de drept substanțial incidente, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Concret, criticile recurenților-reclamanți vizează, pe de o parte, aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, recurenții solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 1.08.2016, și, pe de altă parte, eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației faptice existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, Înalta Curte reține că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În situația hotărârilor judecătorești prin care sunt recunoscute drepturi, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aplicarea ordinului realizându-se cu respectarea dispozitivului acestora, și nu se intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordin/decizie.

Referitor la criticile care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condițiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/7.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 7.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenții-reclamanți prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și cu art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1400 din 14 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.