ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de inculpații A. și B., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 150 din 17 martie 2025 pronunțată de Judecătoria Carei s-au hotărât următoarele:

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. și art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se va executa conform dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi, aceasta urmând a se executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, în formă continuată.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite cele două pedepse în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea acelorași drepturi, care se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În temeiul art. 4 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligată inculpata ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Primăriei municipiului Carei, județul Satu Mare sau în cadrul Primăriei comunei Sanislău, județul Satu Mare, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În temeiul art. 19, art. 25 și art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 1357 și art. 1391 din C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă C., dispunându-se obligarea inculpaților, în solidar, la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea acesteia.

În temeiul art. 275 alin. (6) raportat la art. 273 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului cuvenit interpretului D. pentru serviciile de traducere din/în limba maghiară.

În temeiul art. 272 alin. (1) și 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus virarea din fondurile Ministerului Justiției, în contul Baroului Satu Mare, a onorariile apărătorilor desemnați din oficiu.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata sumei de câte 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului, din care suma de 500 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpații A. și B..

Prin decizia penală nr. 631/A din 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori s-au decis următoarele:

S-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpații A. și B..

S-au admis apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 150 din 17 martie 2025 pronunțată de Judecătoria Carei, s-a desființat, în parte, hotărârea atacată, iar în rejudecare:

I. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente de 5 ani închisoare și 1 an închisoare și s-a înlăturat sporul de pedeapsă de 4 luni închisoare.

S-au descontopit pedepsele complementare și accesorii aplicate inculpatului A., respectiv interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

S-a menținut pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, în formă continuată, prev. de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. a) și c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 77 lit. e) C. pen. și art. 5 din C. pen.

S-au menținut pedepsele complementare și accesorii aplicate pe lângă pedeapsa principală.

S-a redus pedeapsa aplicată aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., de la 1 an închisoare la 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele două pedepse și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și 2 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea acelorași drepturi, care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

II. S-a înlăturat dispoziția instanței de fond de condamnare a inculpatei B. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., precum și dispozițiile art. 91 și urm. din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 61 din C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatei B. la pedeapsa de 3.750 RON amendă penală (250 de zile-amendă a câte 15 RON) pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen., respectiv că, în situația în care, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea.

S-a pus în vedere inculpatei că, potrivit art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., are obligația să depună dovada de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Carei, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

III. S-au înlăturat dispozițiile civile privind obligarea inculpaților, în solidar, la plata de despăgubiri morale către partea civilă și s-a reformat latura civilă a cauzei în sensul obligării inculpatului A. la plata sumei de 45.000 RON, cu titlu de daune morale, către partea civilă C. și a inculpatei B. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, către aceeași parte civilă.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au fost lăsate în sarcina acestuia.

În baza art. 272 rap. la art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 565 RON, iar în temeiul art. 273 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea din fondul Ministerului Justiției a retribuției cuvenite interpretului autorizat de limbă maghiară.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 631/A din 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori au declarat recurs în casație inculpații A. și B., demersul judiciar al recurenților fiind fundamentat pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar în cazul recurentului inculpat A., și pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În argumentarea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurenții au susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea, pe de o parte, a dreptului la apărare, câtă vreme instanța de apel a respins toate probele pertinente și utile cauzei propuse de către cei doi inculpați iar, pe de altă parte, cu nerespectarea principiului in dubio pro reo, în condițiile în care nu există probe directe cu privire la săvârșirea infracțiunilor, în special a celei de viol, probele administrate nefiind în măsură să dovedească, dincolo de orice dubiu, că A. a săvârșit infracțiunile pentru care a fost condamnat.

Or, în aceste condiții, instanța de apel trebuia să pronunțe o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 103 alin. (2) din C. proc. pen. și să dispună achitarea inculpaților în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. proc. pen., în special în ceea ce privește infracțiunea de viol. Această soluție se impunea mai ales în condițiile în care instanța de apel, cu nerespectarea dreptului la apărare, a respins cererea în probațiune formulată de inculpați, deși aceasta ar fi trebuit să fie admisă în raport cu art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., deoarece între declarațiile martorilor și ale părții civile există reale contradicții.

În concret, în ceea ce privește infracțiunea de violență în familie reținută în sarcina inculpatei B., s-a susținut că se impune achitarea acesteia în baza art. 16 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. proc. pen., raportat la următoarele probe:

- declarațiile persoanei vătămate date în faza de urmărire penală, în care nu există nicio mențiune privitoare la săvârșirea de agresiuni fizice cauzatoare de suferințe; ulterior, în declarația din 06.01.2021, persoană vătămată a menționat "mama mi-a mai dat câte o palmă peste fată și după ceafă...nu îmi aduc aminte când anume, mai demult oricum";

- declarația persoanei vătămate în fața primei instanțe de judecată:

"B. m-a lovit foarte puțin, doar cu degetele", "cu doamna Majer nu am avut probleme, doar faptul că nu este atentă la propriul ei soț";

- declarațiile inculpatului E. din faza de urmărire penală, care se coroborează cu declarațiile părții civile: "am văzut-o pe soția mea să o atingă pe F. în scop de atenționare, atingeri în urma cărora nu a plâns și nu s-a plâns nici ea, nici nimeni";

- actele întocmite de lucrătorii și specialiștii D.G.A.S.P.C. (psihologi, neurologi, consilieri) din care rezultă că, în perioada presupuselor agresiuni fizice, cu ocazia verificărilor, consulturilor și evaluărilor făcute părții civile, nu au identificat agresiuni fizice, emoționale sau sexuale asupra acesteia;

- declarația martorului G.:

"Cum se comporta familia E. cu copiii? Foarte bine se comportau. Îmi lipsesc foarte mult, nu mai locuiesc la ei de 2 ani . . . . . . . . . .îmi lipsește foarte mult familia E., până la 14 ani am locuit la aceștia. Niciodată nu m-au lovit inculpații. Pot să spun și altceva? Aș vrea să mă întorc la H.";

- declarația martorului I., vecină:

"Eu am mers de multe ori la ei în vizită fără să anunț, dar niciodată nu am văzut-o pe F. să aibă vreo urmă de lovire sau vânătăi sau zgârieturi, nu a fost niciodată lovită în fața mea de niciunul. Dacă nu făcea ceva bine, prin cuvinte, mai mult B. ocupându-se de copii, îi atrăgea atenția: F., tu ești mai mare, așa trebuie să faci, leagă-ți părul sau așa ceva, niciodată nu a fost murdară, cu hainele rupte, nu au făcut deosebire între copii, toți mâncau aceeași mâncare";

- declarația martorului J., vecină:

"m-a marcat mult când am aflat ce s-a întâmplat în familie, nu am crezut acest lucru, copiii au crescut frumos în familia E.", "când ne întâlneam totdeauna era îmbrăcată frumos, nu am observat nimic în neregulă", "Pe strada noastră stau mai mulți copii și la ei era piscină vara și copiii de pe stradă veneau la ei. După masă, când veneam de la serviciu, vedeam copiii jucându-se în curtea familiei E., era o atmosferă bună după părerea mea", "acasă erau copii, se jucau toți"; "Cunoașteți să se fi exercitat agresiune asupra lui F.? Eu nu am văzut. S-a plâns vreodată F. de așa ceva? Nu. Știți să-i fi fost frică de el? Nu";

- fișa de evaluare psihologică întocmită de psihologul K. la data de 09.12.2019 (dată la care, conform celor reținute de prima instanță, s-ar fi petrecut faptele reținute în sarcina celor doi inculpați), în care s-au menționat următoarele cu privire la persoana vătămată: "tendință la îndărătnicire, încăpățânare"; caracter: "în devenire - atitudini față de muncă și față de alții negative"; aria afectivității: "sugestivitate, influențabilitate crescute", comportamentul social adaptativ: "persoană de referință pentru copil: asistentul maternal - se ocupă de copil", "asistentul maternal are o influentă pozitivă";

- fișa de evaluare psihologică întocmită de psihologul K. la data de 28.11.2017, prin care se stabilește ca fiind "persoană de referință pentru copil: asistentul maternal, ...se ocupă de copil", "asistentul maternal se implică în creștere si educație";

- declarația martorei K., profesionist audiat în această calitate, la data de 01.02.2023, în care s-a arătat:

"nu am constatat la data evaluării nimic despre abuzuri, aveam obligația de a le raporta" răspunsul nr. 4, "testele pe care le fac pot dezvălui traume de natură fizică sau sexuală".

Or, toate aceste probe sunt de natură a conduce la concluzia corectă și legală că recurenta B. a fost condamnată, deși aceasta trebuia achitată.

Conduita recurentei nu poate fi calificată ca fiind infracțiune, acțiunile sale intrând în sfera dispozițiilor art. 489 din C. civ. privind măsurile disciplinare care le sunt permise părinților în privința copiilor lor, astfel că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Deși instanța de apel a constatat că acțiunile recurentei au constat în câteva atingeri, acestea, ca și zonele vizate, nefiind de natură a crea suferințe fizice persoanei vătămate, a condamnat-o pe inculpata B., apreciind în mod eronat că aceste acțiuni s-ar subsuma laturii obiective a unei infracțiuni de violență. Aceasta în condițiile în care nici persoana vătămată nu a pretins că ar fi fost bătută de către recurentă, ci că aceasta i-a aplicat niște măsuri disciplinare pertinente, menite să o cumințească, acceptând că la momentul de referință aceasta nu era cuminte.

Practic, toate aceste acțiuni au constituit doar atenționări, ca urmare a comportamentului ilicit al persoanei vătămate, care fura, mințea, îi bătea pe ceilalți copii din familie, realizate strict în scopul de a o disciplina și fără forma de vinovăție cerută de lege, respectiv intenția directă de a-i provoca suferințe fizice, astfel cum în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel.

Prin urmare, contrar opiniei celor două instanțe de judecată, în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de violență în familie reținută în sarcina inculpatei B..

Elementul material al laturii obiective a acestei infrațiuni constă în lovirea sau exercitarea unor acte de violență fizică cauzatoare de suferințe fizice, adică loviturile trebuie să fie de o anumită intensitate, astfel încât să fie provocatoare de suferințe fizice. Urmarea imediată poate consta numai în suferințe fizice, cauzate prin loviturile aplicate, iar nu și în suferințe psihice.

Or, în speță, instanța de apel a concluzionat că urmările au fost de mică intensitate, astfel că nu pot fi reținute suferințe fizice de natură penală, iar prima instanță a constatat că violențele au fost provocatoare de suferințe psihice, caz în care nu putem vorbi despre infracțiune.

În ceea ce privește infracțiunile reținute în sarcina recurentului A., apărarea a susținut, deopotrivă, că se impune achitarea acestuia în baza art. 16 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. proc. pen., raportat la următoarele probe:

- procesul-verbal olograf din 26.11.2020, întocmit de comisarul șef L., în urma discuțiilor purtate cu asistenta medicală a școlii M. și N., mediator școlar, în care s-a menționat că: "tatăl asistent maternal, în cursul anului 2020, de prin primăvară a început să profite de anumite situații când erau singuri și să o pipăie sub bluză, în zonele intime, introducându-i mâna chiar și în chiloți, fără să susțină că i s-a cerut să întrețină relații sexuale";"C. susține că nu a fost violată sau obligată să întrețină relații sexuale" - acesta fiind primul act de sesizare în care persoana vătămată vorbește despre atingeri, în primăvara anului 2020, fără acte de natură sexuală și fără agresiuni fizice din partea inculpatului și fără menționarea unei perioade anterioare anului 2020, însă este și singura dată când susține "că o dată s-a întâmplat în camera ei", pentru ca ulterior să nu mai menționeze acest loc;

- declarația dată la 27.11.2020 în fața comisarului șef L., în care persoana vătămată menționează: "în urmă cu aproximativ 2 ani de zile, cred că era luna septembrie ...am intrat în baie să fac duș ...în timp ce făceam duș, în baie a intrat A., eu fiind dezbrăcată. Acesta a venit și m-a mângâiat pe corp fără să spună nimic";

- foaia colectivă de prezență de la locul de muncă al inculpatului depusă la dosar, din care rezultă că la data de 14.10.2020, când ar fi avut loc ultimul act de agresiune sexuală, conform declarației din 03.12.2020 dată în fața procurorului la o lună și jumătate după data de 14.10.2020, a fost o zi de miercuri în care inculpatul se afla la serviciu, iar persoana vătămată la școală;

- declarațiile inconsecvente ale persoanei vătămate în fața instanței de judecată, care nu a putut relata practic dacă aceste fapte se întâmplau întotdeauna dimineața, noaptea, în cursul săptămânii sau sâmbăta, aspect care demonstrează că toate susținerile sale sunt inventate, astfel că ar fi trebuit să fie de natură a forma convingerea instanței în sensul că faptele imputate inculpatului nu au fost probate;

- declarația martorului O.:

"pe bilețel am reușit să deslușesc că are acasă probleme și că tatăl ei vitreg o atrage în șura casei când mama ei nu este acasă și o atinge în anumite zone intime";

- declarația martorei O.:

".mi-a spus doar că o cheamă în șură și că o mângâie în anumite zone și că o pune să-l atingă"; aceeași martoră, la întrebarea:

"în toate discuțiile v-a spus expres că a fost violată sau obligată să întrețină relații sexuale cu tatăl ei?", a răspuns:

"nu mi-a spus de relații sexuale. Mi-a spus că l-a atins pe tatăl ei vitreg în zona intimă.";

- declarația martorei M.:

"Mi-a spus că o pipăie, o mângâie, îi bagă mâna sub bluză, în chiloți…. Mai mult, despre o relație sexuală nu mi-a spus F. că s-ar fi petrecut între ea și soțul asistentei maternale"; "V-a zis dacă i-a introdus degetele în vagin? Nu, a zis că numai i-a băgat mâna în chiloți", "mi-a spus că s-a întâmplat de 2-3 ori";

- declarația martorei N.:

"Mi-a povestit că este mângâiată în zonele intime... Spunea că o mângâie în zone intime", "Mi-a spus că actul sexual nu s-a întâmplat;

- declarația martorului P., directorul școlii, care a arătat că partea civilă a declarat că "o mângâia; în legătură cu agresiuni sexuale, mi-a spus că doar o mângâia"; "Niciodată nu mi-a spus că a fost violată sau agresată, ci doar mângâiată";

- declarația martorului Q., diriginte:

"Mie niciodată nu mi s-a plâns, deși aveam 7 ore pe săptămână cu ea"; "Ați observat o schimbare de comportament în ultimele luni la ea? Nu. I-am fost diriginte în clasele 9-11". Martorul nu a perceput vreo stare de frică și vreun abuz din partea familiei;

- declarația directorului adjunct R. din faza de urmărire penală, dată la 11.12.2020, care este de natură a pune la îndoială declarațiile persoanei vătămate și ale unor martori din cadrul scolii, "nu cunosc detalii concrete cu privire la cele întâmplate deoarece mie personal nu mi-a spus eleva nimic, ci numai sus-numitelor (M. și consilierul școlar S. și N.)", "cunosc din relatările dirigintelui său și din cele ale celorlalți colegi, comportamentul indisciplinat în unele situații, la diferite intervale de timp ale acestei eleve";

- mesajul adresat de persoana vătămată în care o întreabă pe martora O.: "doamna profesoară sunt probleme mari, dacă asta e citită de altcineva, mi-am atins scopul?", apoi o întreabă pe aceasta: "ați fost audiată deja? Eu am fost audiată vineri și trebuia să spun totul, dar tu, dacă încă nu al vorbit cu el, să nu spui totul" - aceste mesaje demonstrează faptul că persoana vătămată înțelegea gravitatea poveștii inventate și nu dorea ca doamna O., spunând minciuni, să ajungă să fie trasă la răspundere.

De altfel, această concluzie reiese în mod clar din declarația persoanei vătămate din fața primei instanțe, la termenul din 14.09.2022, când, la întrebarea procurorului: "I-ai cerut dnei O. să șteargă înregistrarea?" a răspuns: "da, îmi era frică să nu facă demersuri pentru că era o doamnă sinceră";

- declarația persoanei vătămate din fata primei instanțe, în care, la întrebarea nr. 20: "dacă știa că a fost înregistrată de dna. O.", a răspuns: "da, la final mi-am dat seama întrucât butona foarte mult telefonul si sunt foarte atentă la detalii";

- declarația persoanei vătămate din 18 mai 2022 - la întrebarea Ministerului Public. "S-a simțit iubită în famila asta?", răspunsul a fost: "Niciodată, foarte rar. Tot timpul știam că voi pleca de acolo, toată lumea îmi spune că nu mă voi realiza, chiar si sarcina am planificat-o, eu am știut că mă voi realiza";

- declarația martorei O., profesoară a părții civile din clasa a IX-a:

"Ați observat urme ale violențelor pe fața sau pe corpul lui F.? Nu. Ați observat urme ale unor agresiuni psihice? Nu. Nu am observat urme ale unui abuz emoțional.";

- declarația martorei N.:

"Până la acel moment ați văzut urme de abuz fizic sau emoțional? Abuz fizic nu (n.n. deși martora se întâlnea des cu partea civilă, lucra des cu aceasta, având preocupări comune cu psihologul școlii, așa cum a declarat martora);

- declarația martorei M.:

"Înainte de luna octombrie s-a plâns că era agresată fizic de mamă, de tată, de frați? Nu (n.n. deși partea civilă o vizita pe martoră des, așa cum a declarat martora)";

- declarația martorului Q., diriginte:

"Mie niciodată nu mi s­a plâns, deși aveam 7 ore pe săptămână cu ea"; "Ați observat o schimbare de comportament în ultimele luni la ea? Nu. I-am fost diriginte în clasele 9-11";

- declarația martorului S.:

"Aveți cunoștință despre acuzațiile aduse inculpaților? Nu, nu am cunoștință, ea niciodată nu s-a destăinuit cum că i s-ar fi făcut ceva (martora era consilier, psiholog școlar)";

- declarația martorului K., psiholog:

"a fost la evaluări pentru integrarea în grad de handicap", "nu am constatat la data evaluării nimic despre abuzuri, aveam obligația de a le raporta"; "testele pe care le fac pot dezvălui traume de natură fizică sau sexuală"; "C. este influențabilă puțin", "Ea spunea că nu are prieteni la școală; În general copiii declară situații de la școală dacă sunt agresați"; "am văzut că se ocupă de ea, o aduce îngrijită, îi vorbea frumos"; "o cunosc pe dna Mxxajer… Vorbea frumos cu F.", "Nu mi-a spus F. că ar fi fost bătută sau lovită de dl E.".

Instanța de fond nu a avut, însă, în vedere nici actele din dosarul D.G.A.S.P.C., iar instanța de apel, practic, a înlăturat aceste acte întocmite de profesioniști pe o perioadă de timp îndelungată, deși ele erau de natură a proba nevinovăția celor doi inculpați.

De asemenea, la dosarul cauzei există Raportul privind consilierea tinerei C., întocmit la data de 30.10.2020, în care se menționează: "C. susține că nu este și nu a fost abuzată de nimeni, i-au fost explicate toate formele de abuz, cum le recunoaștem, tipuri de comportamente, tipologia abuzatorilor, însă fata susține că nu a întâlnit niciodată astfel de comportamente, cu excepția unui coleg care i se adresează într-o manieră care o deranjează."

Prin urmare, din toate probele administrate rezultă că primele acuzații aduse inculpatului A. sunt limitate ca număr (2-3) și se circumscriu infracțiunii de agresiune sexuală, acuzațiile de viol fiind excluse chiar de partea civilă, în mod direct și explicit.

În acest context este evident că, în mod cu totul nelegal, instanța de apel a menținut soluția de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de viol, pronunțată de prima instanță, deși această faptă nu există și nu a fost săvârșită de recurent.

Instanța de apel nu a avut în vedere întregul probatoriu administrat în cauză, însă și-a întemeiat hotărârea pe lipsa testului poligraf, mijloc de probă pe baza căruia nu se poate pronunța o soluție de condamnare legală, dar care în speță a cântărit decisiv. Practic, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că cei doi inculpați au refuzat, în faza judecății, testul poligraf, deși în dosarul de fond există, însă, din data de 02.03.2023, o notă constatatoare întocmită de Inspectoratul de Poliție Județean Bihor - Serviciul Criminalistică.

Or, conform mențiunilor din cuprinsul încheierii de ședință din data de 19.04.2023, prima instanță a luat cunoștință de depunerea acestei note de constatare, în care se precizează că cei doi inculpați s-au prezentat pentru testarea poligraf, dar nu s-a procedat la efectuarea testului, întrucât recurenta urma tratament antihipertensiv (fapt demonstrat cu adeverințe medicale depuse la dosar în fața instanței de apel, la ultimul termen de judecată), iar recurentul "ar fi consumator zilnic de băuturi alcoolice", fapt neadevărat.

Drept urmare, nu se poate constata culpa/refuzul celor doi inculpați în neefectuarea testului poligraf, așa cum în mod eronat s-a reținut în decizia recurată, câtă vreme înscrisul sus-menționat, eliberat de Inspectoratul de Poliție Județean Bihor - Serviciul Criminalistică, este, la rândul său, o probă care infirmă actul de sesizare și este de natură a demonstra lipsa probelor în susținerea acuzațiile aduse celor doi recurenți și pentru care au fost condamnați definitiv.

Ca urmare, apărarea a susținut că, fiind pronunțată cu nerespectarea normelor procedural penale și a principiilor care guvernează procesul penal, decizia recurată este nelegală, situație care poate fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

S-a mai susținut că, în cazul actelor de violență fizică imputate ambilor recurenți, actele materiale reținute de instanța de apel nu pot fi încadrate în tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., acestea constituind, de fapt, măsuri educative disciplinare care pot fi aplicate minorilor, încadrându-se în sfera de incidență a dispozițiilor 489 din C. civ.

În ceea ce privește infracțiunea de viol reținută în sarcina inculpatului A., apărarea a mai susținut că, în măsura în care se va aprecia că nu se impune dispunerea unei soluții de achitare, se poate constata că faptele concrete reținute în sarcina recurentului s-ar putea încadra în infracțiunea de agresiune sexuală prevăzută de art. 219 din C. pen., motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În sfera cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., apărarea a formulat critici cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de violență în familie.

În acest sens, a arătat că în conformitate cu prevederile C. pen., în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 217/2023 (publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023), lege aplicabilă în cauză în raport cu dispozițiile art. 5 din C. pen., dispozițiile art. 193 alin. (1) din C. pen. prevăd că "Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă."

Așadar, minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru această infracțiune era de 3 luni, iar nu de 6 luni, cum în mod eronat a considerat instanța de apel, aplicând greșit legea aflată în vigoare la data pronunțării hotărârii.

Or, admițând apelul inculpatului în ceea ce privește pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de violență în familie, curtea de apel i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special pentru infracțiunea prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen., însă, aplicând eronat legea în vigoare la data pronunțării hotărârii, a redus pedeapsa aplicată pentru această infracțiune de la 1 an închisoare la 6 luni închisoare (minim prevăzut de lege începând cu data de 26.06.2025).

Acest raționament a avut la bază prevederile art. 193 alin. (1) din C. pen., astfel cum au fost modificate la data de 26.06.2025, prin majorarea limitelor pedepsei închisorii de la 3 luni la 6 luni (minimul special) și, respectiv de la 2 ani la 3 ani. (maximul special).

Pentru aceste argumente, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație și înlăturarea greșitei aplicări a legii, în sensul stabilirii unei pedepse în raport cu legea aplicabilă la momentul săvârșirii faptei, potrivit căreia minimul special era de 3 luni închisoare, iar nu de 6 luni închisoare, cum greșit a stabilit instanța de apel.

Deopotrivă, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării deciziei recurate până la soluționarea pe fond a recursului în casație.

Constatând că cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. sunt introduse în termenul prevăzut de lege și respectă, formal, condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul criticilor referitoare la infracțiunea de violență în familie, circumscrise cazurilor de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 30 octombrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu, în limitele anterior menționate și a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători.

Prin aceeași încheiere s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei atacate formulată de recurenții inculpați.

Înalta Curte, judecătorul de filtru, a cenzurat susținerile recurenților inculpați referitoare la greșita apreciere a probatoriului administrat de către instanțele de fond și de apel și la insuficiența probelor care să confirme acuzațiile aduse, reținând că recurenții tind, astfel, la reanalizarea situației de fapt și la reevaluarea, de către instanța de casație, a unor aspecte de temeinicie referitoare la situația de fapt ori a încadrării juridice reținute cu titlu definitiv prin decizia recurată. S-a reținut, totodată, că prezenta cale extraordinară de atac nu permite cenzurarea încadrării juridice date faptei de viol, critică formulată, cu titlu subsidiar, exclusiv prin raportare la infracțiunea reținută în sarcina inculpatului A..

Dezbaterile asupra recursurilor în casație au avut loc la termenul acordat în acest scop, respectiv 13 noiembrie 2025, când, în conformitate cu dispozițiile art. 352 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat ședință nepublică pe durata dezbaterii căilor de atac. Concluziile formulate de reprezentantul Ministerul Public, de apărătorul ales al recurenților și de apărătorul desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursurile în casație formulat de inculpații B. și A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și numai sub aspectul criticilor referitoare la infracțiunea de violență în familie, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, sub un prim aspect, recurenții inculpați B. și A. au invocat, ambii, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În speță, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în perioada 2018-2020, respectiv în cursul lunilor iunie, iulie, august 2020 (fără a se putea stabili cu exactitate datele), în realizarea aceleași rezoluții infracționale, inculpatul A. i-a aplicat persoanei vătămate C., persoană aflată în grija și educarea sa, în mod repetat, lovituri cu palma în zona cefei și a tras-o de păr.

De asemenea, în perioada 2018-2020, respectiv în cursul lunilor iunie- august 2018 și al lunilor august - octombrie 2020 (fără a se putea stabili cu exactitate datele), în realizarea aceleași rezoluții infracționale, inculpata B. i-a aplicat aceleiași persoane vătămate, aflate în grija și educarea sa, în mod repetat, lovituri cu palma peste față și a tras-o de păr.

Instanța de apel a reținut că faptele astfel descrise realizează, în cazul ambilor recurenți inculpați, conținutul constitutiv al infracțiunii de violență în familie, în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 199 alin. (1) rap. la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurenții inculpați B. și A. au susținut, în esență, că actele materiale reținute de instanța de apel nu realizează condițiile de tipicitate obiectivă specifice infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., ci constituie, în realitate, măsuri educative disciplinare care pot fi aplicate minorilor și care se încadrează în sfera de incidență a dispozițiilor 489 din C. civ.

În cazul recurentei B. s-a subliniat, totodată, că acțiunile imputate acesteia, concretizate în câteva atingeri, ca și zonele vizate, nu au fost de natură a crea persoanei vătămate suferințe fizice, ci doar suferințe psihice, situație în care nu se poate reține infracțiunea de violență în familie.

Criticile ambilor recurenți inculpați sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 193 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de lovire sau alte violențe presupune "Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice", iar dispozițiile art. 199 alin. (1) din C. pen., care incriminează fapta de violență în familie, prevăd că "Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime".

Elementul material al infracțiunii de violență în familie în varianta lovirii sau altor violențe este identic cu elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., diferența dintre cele două norme de incriminare vizând exclusiv calitatea subiectului pasiv, care, în primul caz, este circumstanțiat, putând fi doar un membru de familie, în înțelesul dat acestei noțiuni prin dispozițiile art. 177 din C. pen.

Prin urmare, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina celor doi recurenți inculpați presupune existența unor acte de lovire sau a altor acte de violență care pot fi de orice natură, realizate prin acțiunea directă a făptuitorului sau în mod indirect, cu condiția ca aceste din urmă acte să fie cauzatoare de suferințe fizice. În absența unei definiții legale în legea penală, înțelesul expresiei "lovire" este cel desprins din limbajul comun și se referă la orice acțiune de atingere cu putere, de izbire, a corpului victimei, în cazul lovirii suferința fizică fiind prezumată, deoarece este inerentă acțiunii autorului faptei.

În cauza de față, în sarcina inculpatei B., asistent maternal în familia căreia a fost plasată intimata parte civilă, s-a reținut că i-a aplicat acesteia din urmă lovituri repetate cu palma peste față și a tras-o de păr, iar în sarcina inculpatului A., soțul coinculpatei, s-a reținut că i-a aplicat intimatei parte civilă lovituri repetate cu palma în zona cefei și a tras-o de păr. Instanța de apel a apreciat că faptele astfel comise de către inculpați au cauzat victimei suferințe fizice de mică intensitate, care nu presupuneau vătămări ale sănătății sau integrității corporale și nu au produs semne vizibile de agresiune, constituind, însă, acte de violență fizică cu caracter sistematic.

Contrar susținerilor recurenților inculpați, actele de lovire astfel individualizate factual nu pot fi caracterizate ca simple măsuri disciplinare, circumscrise dispozițiilor art. 489 din C. civ., potrivit cărora "Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului".

Legea civilă consacră așadar, prin norma anterior evocată, dreptul părinților de a apela, în procesul de educare a copilului, la măsuri disciplinare menite a corija comportamentul acestuia, în sfera cărora intră, de exemplu, astfel cum s-a evidențiat în doctrina de specialitate, dojenirea copilului, mustrarea acestuia ori interzicerea sau limitarea de a desfășura anumite activități recreative (Bogdan Dumitru Moloman, Lazăr-Ciprian Ureche, Noul C. civ. - Cartea a II-a. Despre familie - art. 258-354. Comentarii, explicații și jurisprudență, Editura Universul Juridic, 2016). Pentru a fi considerate licite din perspectiva legii civile, astfel de măsuri nu pot avea decât un pronunțat caracter educativ, non-violent, fiind exclusă, în schimb, în mod explicit, din sfera lor de cuprindere, actele de violență fizică sau orice alte măsuri care ar putea pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului.

Lovirea copilului de către persoana în grija și educarea căreia se află constituie întotdeauna, așadar, un act ilicit. Criteriul de diferențiere între ilicitul penal și cel civil îl constituie natura și gravitatea urmărilor produse prin actele de violență; atunci când astfel de acte sunt cauzatoare de suferințe fizice, ele se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii de lovire sau alte violențe, gradul de intensitate al suferințelor fizice produse având relevanță exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei.

Or, în speță, instanța de apel a stabilit cu caracter definitiv că actele de lovire a părții civile cu palma în zona cefei sau a feței, precum și tragerea sa de păr în mod repetat, chiar dacă s-au exercitat cu intensitate redusă, i-au cauzat acesteia suferințe fizice.

În contextul acestor statuări factuale definitive, a căror temeinicie nu poate fi reevaluată în recurs în casație, rezultă că sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de violență în familie, atât sub aspectul particularităților elementului material (care s-a concretizat sub forma lovirii cu palma și a tragerii de păr), cât și a urmăririi imediate (cauzarea de suferințe fizice), intensitatea redusă a violențelor săvârșite de cei doi inculpați putând și fiind, de altfel, valorificată exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei.

În al doilea rând, recurentul inculpat A. a invocat, sub aspectul soluției dispuse pentru infracțiunea de violență în familie, și incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Înalta Curte subliniază, cu valoare de principiu, că acest motiv de recurs în casație este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită prin decizia atacată, prin raportare la normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală, fie deoarece sancțiunea aplicată nu este în sine prevăzută de lege, fie deoarece nu au fost respectate limitele speciale de pedeapsă ori tratamentul sancționator impus de legiuitor.

În toate cazurile, legalitatea sancțiunilor penale trebuie examinată, însă, de către instanța de casație în raport cu încadrarea juridică și cu legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum au fost acestea identificate în mod definitiv, prin decizia recurată. Rezultă, așadar, că analiza ce poate fi realizată prin prisma acestui caz de casare presupune efectuarea unei verificări comparative a felului și a duratei pedepsei aplicate de instanța de apel, pe de o parte, și a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reținerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală, pe de altă parte.

Invocând acest caz de recurs în casație, recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că instanța de apel a stabilit în mod nelegal pedeapsa pentru infracțiunea de violență în familie, aplicând eronat legea în vigoare la data pronunțării hotărârii, deși această ultimă lege, modificată la data de 26.06.2025, prevedea limite majorate de pedeapsă pentru infracțiunea sus-menționată.

Evaluând, în aceste coordonate, criticile recurentului A. privind nelegalitatea pedepsei aplicate pentru infracțiunea de violență în familie, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia penală nr. 631/A din 30 iulie 2025, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, a aplicat recurentului inculpat pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, prevăzute de art. 199 alin. (1) rap. la art. 193 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în mod expres că se impune aplicarea unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege, deoarece prima instanță s-a orientat spre o pedeapsă egală cu minimul special și pentru infracțiunea de viol, iar, în absența apelului parchetului sau al persoanei vătămate, rațiuni care țin de egalitatea de tratament juridic impun aplicarea unei pedepse minime și pentru infracțiunea concurentă de violență în familie.

De asemenea, luând în considerare succesiunea de legi penale intervenite în ceea ce privește incriminarea faptei de viol, instanța de apel a reținut în mod explicit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de forma aplicabilă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 217/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023.

Identificând, astfel, varianta cea mai favorabilă a legii penale, rezultă că instanța de apel a considerat necesară aplicarea, în temeiul art. 5 din C. pen., a legii penale în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2024, când au intrat în vigoare modificările aduse C. pen. prin Legea nr. 217/2023, care a reconfigurat și agravat tratamentul sancționator aplicabil infracțiunilor contra libertății sexuale comise asupra minorilor. Această modalitate de stabilire a legii penale mai favorabile, care trebuie aplicată în mod global întregii pluralități de infracțiuni reținute în sarcina inculpatului A., nu poate fi cenzurată în recurs în casație, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, reliefată, cu titlu de exemplu, prin deciziile nr. 383/RC din 18 iunie 2024, nr. 331/RC din 28 mai 2024, nr. 282/RC din 7 mai 2024, nr. 244/RC din 17 aprilie 2024, nr. 130/RC din 5 martie 2024, nr. 491/RC din 19 septembrie 2023, nr. 223/RC din 4 aprilie 2023, nr. 121/RC din 21 februarie 2023, nr. 94/RC din 7 februarie 2023, nr. 4/RC din 10 ianuarie 2023, nr. 678/RC din 14 decembrie 2022, nr. 631/RC din 6 decembrie 2022, nr. 476/RC din 11 decembrie 2020, nr. 152/RC din 9 aprilie 2021, nr. 358/RC din 19 octombrie 2018 și nr. 98/RC din 23 martie 2018, în calea extraordinară de atac a recursului în casație nu se poate reevalua corectitudinea statuărilor instanțelor de fond și de apel asupra legii penale mai favorabile incidente într-o cauză anume.

Aceasta deoarece aplicarea lex mitior presupune o activitate de evaluare indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condițiilor de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanța stabilește, în cazul concret dedus judecății, care dintre legi este mai favorabilă.

Or, în cauza de față odată stabilită, în mod definitiv, legea penală mai favorabilă ca fiind legea anterioară datei de 1 ianuarie 2024, instanța de apel avea obligația de a se conform cerințelor care decurg din articolul 5 din C. pen., astfel cum au fost configurate prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, și de a aplica, prin urmare, legea penală mai favorabilă în ansamblu, în mod global, iar nu dispozițiile penale mai favorabile.

Din această perspectivă, în varianta în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2024, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 199 alin. (1) rap. la art. 193 alin. (1) din C. pen. erau cuprinse între minimul special de 3 luni închisoare și maximul special de 2 ani și 6 luni închisoare, alternativ cu amenda. Aceste limite speciale au fost majorate prin Legea nr. 116/2025 publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 23 iunie 2025, fiind cuprinse, în prezent, între minimul special de 6 luni închiso