ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 215/2024 din data de 13.12.2024 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017, cu privire la inculpatul A., s-au reținut următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) Legea nr. 143/2000 (pct. 16), anterior modificării aduse prin Legea nr. 45/01.03.2023, la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., i s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

Conform art. 93 C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Constanța la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de subzistență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul va executa obligația de a urma un curs de calificare profesională derulat de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul va executa obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. va presta o muncă neremunerată pe o perioadă de 60 zile la una dintre următoarele entități din comunitate - în cadrul Primăriei Satu Mare sau în secundar Primăria Odoreu.

Supravegherea executării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse inculpatului se va realiza de către Serviciul de Probațiune Constanța.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., potrivit cărora:

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioada de 3 ani, se va executa de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

S-a constatat suspendată executarea pedeapsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, aceasta urmând a se executa doar în cazul executării pedepsei principale, în conformitate cu art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. și Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., cu datele personale de mai sus, de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (pct. 13), anterior modificării aduse prin Legea nr. 45 din 01.03.2023, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (7), raportat la art. 16 alin. (1) lit. a), cu referire la art. 18 C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., cu datele personale de mai sus, de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., fapta neexistând în materialitatea sa.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) și f) C. pen. și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea specială a următoarelor bunuri:

- un dispozitiv de mărunțit și o lingură ridicate de la inc. B.;

- un dispozitiv de mărunțit și un cântar electric ridicate de la locuința situată în Satu Mare, str. x;

- un dispozitiv pentru mărunțit ridicate de la locuința inc. A..

În baza art. 112 lit. e) C. pen., raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea specială de la inculpați a sumelor de bani obținute din vânzarea drogurilor, după cum urmează: 750 RON de la inc. B., 110 RON de la inculpata C. și 50 RON de la inc. D..

Împotriva acestei sentințe, printre alții, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 403/A/2025 din 30 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat apelurile declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 215/2024 din data de 13.12.2024 pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei penale nr. 403/A/2025 din 30 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 30.06.2025, prin apărător ales, avocat E..

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a invocat, în esență, în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, faptul că această infracțiune se referă la punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri.

Prin rechizitoriu, dintr-o omisiune mai mult sau mai puțin intenționată, s-a uitat să se specifice faptul că această infracțiune există doar în situația în care, în spațiul în care se tolerează consumul ilicit de droguri are acces publicul.

Pe de altă parte, elementul de punere la dispoziție implică o acțiune voluntară a uneia sau mai multor persoane prin care, voit, să pună în folosință un spațiu locativ sau un loc amenajat în care să se consume droguri.

Prin rechizitoriu nu s-a stabilit că activitatea reținută este în sfera infracționalului, mai mult decât atât, nu este probată în vreun fel, reținându-se că, în perioada februarie- iunie 2017, inculpații D. și A. "au tolerat consumul de droguri, organizând petreceri și punând la dispoziția celor prezenți droguri de risc."

În dovedirea celor susținute în rechizitoriu privind existența acestei infracțiuni, se arată că, în mod periodic " imobilul a fost utilizat de către cei doi inculpați, mergând în mod periodic la această locație, organizând petreceri la care era invitat inculpatul B., suspecta F. și alte persoane de sex feminin."

Inculpatul a criticat faptul că, în actul de sesizare nu se indică o dată certă în care inculpații ar fi pus la dispoziție, cu știință, imobilul unde să poată avea acces publicul, tolerând consumul de droguri.

Sintagma "accesul publicului" folosită de legiuitor în cuprinsul textului de lege are în vedere locații în care să poată să intre oricine, fără restricții, având posibilitatea de a intra chiar și "de pe stradă".

Situația probată din prezentul dosar tocmai răstoarnă întreaga motivare a trimiterii în judecată pentru această infracțiune.

Constituie o certitudine faptul că imobilul a fost luat în folosință de către inculpatul D. prin încheierea unui contract de comodat care, de fapt a fost un contract de închiriere.

Atât inculpatul D. cât și inculpatul A. au susținut că imobilul a fost închiriat de către A. pentru depozitarea vehiculelor ce erau vândute-cumpărate de către acesta din urmă.

Inculpatul A. a depus la dosarul cauzei în fața instanței de fond cât și în cursul urmăririi penale un număr de aproximativ 10 contracte de vânzare-cumparare a autoturismelor, arătând că acesta se ocupă de o astfel de activitate, dovedită prin actele anterior menționate și care este dovedită și de existența vehiculelor aflate în curtea imobilului situat în Satu Mare, str. x.

Tot în acest sens, a arătat că procesul-verbal de percheziție domiciliară aflat în dosarul de urmărire penală precizează că "Au fost găsite un număr de 5 autoturisme de diferite mărci (...), în interiorul acestora nu au fost găsite bunuri care să intereseze cauza (...) conform celor declarate verbal de către numitul D., autoturismele găsite în curtea imobilului îi aparțin numitului A. și sunt de vânzare".

Ca atare, în mod evident acest imobil nu a fost închiriat pentru organizarea de petreceri, Ministerul Public neindicând datele organizării prezumtivelor petreceri și nu a probat cine ar fi consumat droguri la acea locație.

Este relevantă în cauză și depoziția martorei F. din data de 18.02.2019 care, în fața instanței și-a schimbat depoziția oricum sumară, dată în calitate de suspectă în cursul urmăririi penale.

Din lecturarea declarației de martor dată în fața instanței, aceasta arată că nu își menține declarația în ceea ce privește consumul de droguri alături de inculpații A. și D. din locația aflată pe str. x, din Satu Mare, fiind dată doar pentru a se răzbuna pe aceștia pentru faptul că organele de urmărire penală i-au indus ideea că inculpații doreau să o folosească pe site-uri de tip video-chat.

Aceasta a cumpărat droguri exclusiv de la inculpatul B., iar la locația situată pe str. x a fost în câteva rânduri alături de inculpații A. și D., iar inculpatul B. a apărut o singură dată.

Ca atare, inculpatul a susținut că această infracțiune nu întrunește condițiile de tipicitate obiectivă, instanțele confirmând cu prea multă ușurință acuzația adusă acestuia, făcând abstracție atât de apărările sale cât și de lipsa indicării datelor concrete ale prezumtivelor întâlniri avute în acea locație.

În susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., inculpatul a arătat că, în sarcina sa se reține în mod generic în rechizitoriu că "fapta inculpatului A. de a pune la dispoziție, cu știință, în perioada februarie- iunie 2017, locuința situată în Satu Mare, str. x și de a tolera consumul de droguri de risc la această locuință, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu a unei locuințe, pentru consumul ilicit de droguri, faptă prevăzută și pedepsită de art. 5 alin. (1) din Legea 143/2000."

Inculpatul a susținut că a criticat încă de la momentul incipient al procesului penal faptul că Ministerul Public nu a indicat datele concrete în care ar fi pus la dispoziția altor persoane imobilul închiriat, fiind precizată o perioadă de timp, fără ca să fie indicată ultima dată în care s-ar fi organizat petreceri la acea locație, respectiv persoanele prezente.

Constituind o certitudine ca reper al momentului începerii cursului de prescripție a răspunderii penale, se impune identificarea unei ultime date în care s-ar fi pus la dispoziție cu știință acel imobil pentru consumul de droguri, fapt care din lecturarea dosarului e destul de greu de deslușit.

Rechizitoriul descrie acuzația legată de această infracțiune în cuprinsul paginilor 35-46, arătând, în esență, că fapta este dovedită prin probele obținute în urma punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, iar în următoarele rânduri rechizitoriul redă conținutul convorbirilor purtate, în principal de coinculpatul B. și nicidecum de inculpatul A.. Pe de altă parte, martorii audiați în curul urmăririi penale nu confirmă o dată prezumtivă că ar fi fost la prezenta locație, dată care ar trebui să puncteze prescripția răspunderii penale.

Revenind la convorbirile redate în cadrul rechizitoriului, ultima redare a unei convorbiri este datată în cuprinsul paginilor 45-46, convorbire care s-a purtat în data de 07.05.2017.

Inculpatul a apreciat că, din lecturarea acestor convorbiri, nu rezultă existența infracțiunii, mai mult decât atât, nu a existat o întâlnire în aceea locație între persoanele cu care s-a purtat convorbirea telefonică, dar cu toate acestea reperul ultimului act de punere la dispoziție, respectiv momentul începerii cursului prescripție trebuia să fie raportată, în cel mai rău caz, la această dată de 07.05.2017.

A mai arătat că instanța de apel a soluționat dosarul la data 30.05.2025, cu două zile înainte de împlinirea termenului de prescripție, reper al rechizitoriului, (luna iunie), însă fără ca instanța de apel să aibă în vedere probațiunea administrată, precum și elementele esențiale ale rechizitoriului care stabilesc momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

A apreciat că decizia recurată este nelegală din acest punct de vedere, impunându-se reformarea hotărârii prin constatarea împlinirii termenului de prescripție de 8 ani, cu consecința încetării procesului penal, termenul de 8 ani fiind împlinit, în cel mai rău caz, la data de 07.05.2017.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura apărătorului ales al acestuia, iar decizia penală nr. 403/A/2025 din 30 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, se constată că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. nu se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În atare condiții, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, (cu referire la declarațiile martorilor audiați și la procesele-verbale prin care au fost redate convorbiri telefonice), reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurentul, negând situația de fapt reținută prin rechizitoriu și de către instanțele inferioare încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 433 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În plus, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestite cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat însăși situația de fapt reținută prin rechizitoriu și a probatoriului administrat, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speță, nu este incident cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

Cu privire la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se constată că și acesta a fost invocat în mod formal, câtă vreme recurentul inculpat critică temeinicia hotărârii recurate din perspectiva momentului în care s-a reținut că s-ar fi consumat infracțiunea de punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, apreciind că se află în dificultate cu privire la identificarea unei ultime date în care s-ar fi pus la dispoziție cu știință acel imobil pentru consumul de droguri.

Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul inculpat A. prin motivele de recurs în casație pornesc de la contestarea probatoriului administrat și presupun o reapreciere a acestuia.

Aceste critici aduc în discuție aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar nu de legalitate, întrucât tind la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator administrat în cauză, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare care atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a provoca o verificare pe fond a căii extraordinare de atac formulate, condiție neîndeplinită în speță.

Recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Practic, în actualul cadru procesual, instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casație nu presupune doar îndeplinirea unei condiții formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită și condiția ca dezvoltarea motivului de recurs în casație să susțină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiții din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casație dintre cele prevăzute de lege și susținerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casație, nu permit instanței examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conținut cazurilor de recurs în casație invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 403/A/2025 din data de 30 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul- inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 403/A/2025 din data de 30 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.